Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
O monografie de Catrinel Popa


Întîlnirea, pe coperta unei cărţi de critică, a numelui unuia dintre cei mai nonconformişti poeţi ai literaturii române contemporane, alături de cel al unuia dintre cei mai aplicaţi exegeţi aduce, de la sine, promisiunea unei lecturi de zile mari. Şi, într-adevăr, cartea lui Ion Pop, Gellu Naum - poezia contra literaturii, nu va dezamăgi nici pe cititorul amator de rigoare, nici pe acela dedat la savurarea mişcării aleatorii a imaginaţiei poetice.
Trebuie spus, de la bun început, că sarcina pe care şi-o asumă criticul, nu este, nici pe departe, una uşoară; să scrii o lucrare de aspect monografic, solid articulată, despre opera unui mare "nesupus faţă de tradiţie şi academii", care "n-a avut prea multe cuvinte de laudă pentru critici şi pentru stu-diile lor aplicate, universitare, academice", implică riscuri destul de mari. Între "tulburarea încîntată" pe care majoritatea comentatorilor nu îndrăznesc să şi-o explice şi disecţia minuţioasă în vederea extragerii sensului exact (cu riscul gîtuirii misterului autentic al viziunii), comentatorul pare să încline mai degrabă spre a doua variantă. Familiar cu procedeele din recuzita suprarealismului - să nu uităm că Ion Pop este autorul a două studii de referinţă consacrate mişcărilor de avangardă - Avangardismul poetic românesc (1969) şi Avangarda în literatura română (1990, 2000) - criticul insistă foarte mult pe dimensiunea de farsă burlescă, de înscenare ludic-ironică a poeziei lui Gellu Naum, dimensiune susţinută, după cum se demonstrează, de tratamentul epic al discursului, structurat cel mai adesea ca acţiune. Totuşi, trebuie să spunem că investigaţia hermeneutică pe care o întreprinde criticul clujean nu este, nici pe departe, atît de rigidă încît să vitregească poezia în favoarea teoriei, nu este nici atît de sistematică încît să devină inadecvată, nu încearcă, aşa cum se întîmplă din nefericire în multe cazuri, să subordoneze cu tot dinadinsul materia poetică unor structuri şi tipare stabile.
Tipul de lectură pentru care se optează este, de altfel, foarte exact caracterizat chiar de autor, încă din primele pagini ale volumului; avem de a face cu o lectură care "înaintează din aproape în aproape, cu tatonări precaute şi atacuri ceva mai decise, totuşi, atunci cînd devine mai sigură că a identificat un mesaj şi a conturat o fie şi foarte mobilă structură expresivă, în stare să permită orientarea în complicata gramatică a labirintului textual pe care s-a angajat să o străbată." Cu alte cuvinte, abordarea analitică se ghidează după puncte de reper mobile, asemănătoare unor iceberguri, care înlesnesc înaintarea, prezervînd totuşi, în adîncime, misterul. Unul dintre aceste criterii este şi cel al abordării volumelor în ordine cronologică, respectat, în linii mari, din raţiuni ce ţin de coerenţa discursului critic, autorul neezitînd totuşi să sublinieze în cîteva rînduri, că în cazul lui Gellu Naum "starea poetică e permanentă şi nu suportă limite artificiale". Însă omniprezenţa po(h)eziei nu-l împiedică pe critic să înregistreze, cu precizia unui seismograf, mutaţiile care au loc de la un volum la altul, nuanţele ironiei (cînd acidă, cînd blîndă), modulaţiile discursului "subminat la tot pasul fie de un limbaj familiar, nepotrivit în context, fie de preţiozităţi asociate strident cu elemente prozaice", cum se întîmplă, de pildă în poemul intitulat Una cîte una: "Mă uit pe lume şi domnişoara L(corista) spune/ dacă îmi permiteţi v-am visat eraţi aşa şi pe dincolo/ era acolo şi o cîrtiţă pe care aş dori să v-o exprim/ o daţi-mi voie (care mă purta în braţe cînd eram copil)/ apoi îşi intuieşte memoria nostalgică îmi spune/ aveţi o cicatrice vastă aţi putea scrie cu ea v-aş citi cu plăcere aş plînge."
O menţiune aparte ar merita capitolul dedicat "prozopoemelor", în care Ion Pop face o observaţie foarte interesantă, referitoare la alunecarea spre post-suprarealism (şi implicit, spre postmodernism), a discursului poetic al lui Gellu Naum. În această zonă, "susul şi josul, viaţa şi moartea, realul şi imaginarul încetează să mai fie percepute în mod contradictoriu", iar comedia literaturii cadrează, la un alt nivel, de adîncime, cu viziunea poetului asupra lumii, ca uriaşă farsă existenţială, în care "nimic nu pare a fi cu adevărat durabil, solid articulat, miracolul convieţuind cu derizoriul, banalul cu insolitul."
Chiar dacă, la analizele de detaliu, studiul lui Ion Pop are de suferit de pe urma unui anume didacticism, în ansamblu rămîne o contribuţie importantă într-un teritoriu poetic încă prea puţin explorat.


Ion Pop, Gellu Naum - poezia contra literaturii. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2002, 196 de pag., preţ neprecizat.