Într-un bloc din Balta Albă, trăieşte în Bucureşti un scriitor care şi-a făcut şi din existenţa lui, înainte şi după '89 fără hiat, o operă exemplară. Trăieşte modest, ca toţi pensionarii, singura sa avere fiind multele scrisori, desene şi manuscrise primite de la iluştri artişti ai veacului XX. Nu-şi exhibă niciodată meritele morale şi culturale care i-ar fi îndreptăţit o senectute mai lesnicioasă. Consecvent cu sine, continuă să lucreze pe gratis, în timp ce pe scena publică se înghesuie impostori gălăgioşi, oportunişti neruşinaţi, egolatri nesătui de onoruri şi privilegii, ahtiaţi de notorietate cu orice preţ.
Iordan Chimet e un personaj neverosimil în lumea noastră, stînjenitor de curat, un fel de înger glumeţ şi băutor de bere, care mai crede în miezul ingenuu şi bun ascuns în semeni, deşi realitatea îl contrazice mereu. Nu l-am auzit niciodată plîngîndu-se de nedreptate sau ingratitudine la adresa lui, n-are timp şi energie pentru asemenea deşertăciuni, altele îi sînt preocupările, altruiste. E prins permanent în proiecte dificile, migăloase şi, după avertismentele serioase pe care trupul i le-a dat, grija lui zilnică e să le ducă la bun sfîrşit. "Mai aveam încă de lucru pe aici, nu puteam pleca" - mi-a spus după ultima păţanie gravă, care l-a ţinut în inconştienţă cîteva zile, după care şi-a revenit miraculos. Şi s-a întors la masa de scris, bucurîndu-se iar, copilăreşte, de tot ce e important pentru el: empatia cu frumosul artistic al lumii, prietenia împărtăşită, slujirea adevărurilor ocultate, lupta cu demonii istoriei, indiferent de culoarea lor.
Poet, prozator, eseist, critic şi istoric de artă, de cinema, scenarist şi traducător, Iordan Chimet şi-a păstrat peste mode şi timp candoarea, capacitatea de a admira şi iubi, încîntarea în faţa miracolelor vieţii ("nu, serios, eu chiar cred în miracole şi am avut parte de ele"), năstruşnicia ludică, pasiunea pentru eroii arhetipali care vin de hac răului. O frumoasă nebunie optimistă în stare să străpungă straturi oricît de tasate de urît şi ticăloşie. Pe aici, pe la noi, nu-s mulţi ca el. Şi-a asumat din adolescenţă răspunderea donquijotescă de a fi de partea libertăţii spiritului, a demnităţii, atît de primejduite în veacul absurd XX. Ştiu că vorbele astea mari îl vor stînjeni ("hai, dom'le las-o baltă albă!"), dar cine ajunge să-l cunoască pe Iordan, să ştie cîte a făcut în cei 80 de ani pe care îi va împlini la 18 noiembrie, nu le poate evita. Cum nu poate, cunoscîndu-l şi ştiindu-i "bio-bibliografia", decît să-l admire, mai mult: să-l iubească.
Născut la Galaţi, într-o familie românească, a copilărit în amestecul de neamuri al portului cosmopolit, învăţînd devreme să îndrăgească diferenţele şi numitorul comun al omeniei. Inteligenţa şi pasiunea pentru lectură l-a făcut încă din liceu să fie de partea democraţiei şi a civilizaţiei occidentale, iar la 21 de ani, în 1945, a devenit membru fondator al "Asociaţiei Mihai Eminescu", alături de mentorii săi, Vladimir Streinu, de secretarul Nunţiaturii papale din Bucureşti, Pčre Baral şi de tinerii prieteni scriitori, Constant Tonegaru şi Pavel Chihaia. Printr-o filieră clandestină a Crucii Roşii, ei au ajutat familiile intelectualilor arestaţi şi au contestat regimul totalitar proaspăt instalat (pentru urmările acestor acte de curaj, vezi volumul lui Iordan Chimet, Ieşirea din labirint, Ed. Universal Dalsi, 2002). Amnistiat după moartea lui Stalin, absolventul de Litere şi Filosofie cu Magna cum Laude trăieşte pînă în 1965 ca un lumpen, singura slujbă la care e primit într-un tîrziu fiind la o cooperativă de dactilografie.
Odată cu destinderea, se grăbeşte să-şi publice primele cărţi de poeme, sever cenzurate, Exil (scrise în 1945-47) şi Lamento pentru peştişorul Baltazar (din �46-'48) - lirică de avangardă de o prospeţime şi o autenticitate extraordinare după seceta proletcultistă. în 1970 îi apare romanul-feerie închide ochii şi vei vedea oraşul (care-l va inspira declarat pe scriitorul german Michael Ende pentru piesa Povestea saltimbancilor. Atît textul lui Iordan cît şi cel al lui Ende, împreună cu corespondenţa dintre ei se pot citi în volumul împreună cu Elli în Imaginaria, Ed. Univers, 1999). Tot în 1970 e publicat un volum de eseuri avînd ca temă - în premieră mondială - filmul popular american: Eroi, fantome, şoricei. Şi cartea aceasta are un ecou extern excepţional. Mai mult: tradusă în Cehoslovacia de scriitorii disidenţi ai Chartei 77, ea va deveni pentru cehi un simbol subversiv al libertăţii.
Dar cel mai cunoscut titlu publicat de Iordan Chimet rămîne Antologia Inocenţei - Cele douăsprezece luni ale visului, apărută în 1972 la Ed. Ion Creangă, adevărată carte de căpătîi pentru generaţia mea. Superba nebunie şi truda inimaginabilă, de a selecta, structura şi ilustra această carte cum nu se mai văzuse - un elogiu adus de scriitori şi plasticieni din toată lumea purităţii, candorii, ingenuităţii - în condiţiile de după Tezele din iulie, cînd botniţa ideologică îşi strîngea iar cureaua - îl definesc cel mai bine pe antologator. Nu ştiu cum sună pentru generaţiile tinere ceea ce scria el atunci în prefaţă: "Niciodată ca în vremea noastră puritatea nu a însemnat pentru artist un ideal mai plin de nobleţe şi mai necesar; candoarea nu a conţinut, ca acum, magia unei frumuseţi secrete, care nu se dezvăluie decît celor aleşi; nicicînd inocenţa nu s-a mărturisit, ca în acest veac tulburat, drept starea de har care tîlcuieşte rosturile lumii şi întredeschide, poate, porţile fericirii. Şi uneori chiar, fără voia noastră, hazardul intervenind cu generozitate în treburile acestei cărţi, am putut descoperi acel moment unic, momentul adevărului". Nouă, atunci, în faţa unui nou îngheţ, Antologia Inocenţei ne încălzea sufletele, umorul şi spiritul ei european ne dădea o hrană de care eram flămînzi. Cartea ajunsese să se vîndă pe sub mînă la suprapreţ, să circule în variante fotocopiate, să aibă valoare de monedă forte pentru doctori şi să corupă profesori, altfel oneşti.
Intuind că relativa libertate nu va dura, Iordan Chimet s-a grăbit în acei ani să tipărească, să-şi facă ideile generoase cunoscute în emisiuni radiofonice şi de televiziune şi a avut dreptate căci, din 1973, a devenit din nou persona non grata datorită programului său estetic şi, implicit, politic. Regimul dictatorial bazat pe cultul personalităţii, naţional-comunismul, zelul activiştilor analfabeţi şi înăsprirea cenzurii îl fac să intre deschis într-un boicot: refuză orice funcţie în cultură, respinge orice ofertă de a apărea în mass-media şi le cere şi colegilor săi să i se asocieze. Nu l-a urmat nimeni. Securitatea îşi înteţeşte supravegherea şi are mult de lucru cu acest "obiectiv" care menţine relaţii de corespondenţă cu celebrităţi mondiale şi frecventează ambasade, e slobod la gură şi nu poate fi intimidat în anchete. (Cît de interesant trebuie să fie dosarul de Securitate al lui Iordan Chimet, despre care, la solicitarea lui, i s-a răspuns că nu există în arhive!) Chiar sub pistonul sufocant şi chiar în ciuda lui, scriitorul nu se lasă, munceşte enorm la două tomuri care în subtext sînt elogii ale democraţiei adevărate. Primul, Grafica americană - un portret al Americii, a apărut din neatenţia cenzurii în 1976, cu complicitatea unui prieten, redactor la Editura Meridiane, Victor Adrian (din pricina cărţilor lui Iordan pe care le-a editat, acest prieten a fost obligat să părăsească editura şi a murit apoi în circumstanţe suspecte). Cînd "forurile" păcălite şi-au dat seama cît de dinamitard e albumul, el era deja tipărit şi mult lăudat în străinătate. Opt ani mai tîrziu, tot la Meridiane, se publică America Latină: Sugestii pentru o Galerie Sentimentală, conţinînd texte extrem de curajoase despre esenţa malignă a dictaturilor. Sub pretextul totalitarismelor sud-americane, Iordan se referă la dictatura ceauşistă intrată în cea mai oribilă fază a ei. Cine mai vrea să ştie azi ce însemna să publici - în 1984! - următoarele fraze: "Utopia contemporană oferă o variantă destul de stranie a unei filosofii în care tocmai filosofii lipsesc, singura filosofie admisă fiind cea a Teoreticianului Şef, formulată în ordonanţe, sentinţe, decrete, imperative, interdicţii şi suspiciuni de tot felul, care vor reglementa pînă şi cele mai neînsemnate nuanţe ale vieţii sociale sau particulare". Sau: "Societatea a devenit în toate aceste proiecte utopice o termitieră gigantică, scoasă de sub acţiunea forţelor fireşti, sensibile ale umanităţii ş...ţ, un laborator suprapopulat de cobai umanoizi fără reflexe, fără identitate, fără destin, supuşi unei uniformizări totale ş...ţ Idealul lor - omul fără sentimente, fără decizie, omul instrument, omul obiect."
Iordan Chimet nu şi-a arogat după '89 merite de disident şi nimeni nu s-a grăbit să i le recunoască. Atunci cînd cei care au slujit, contra privilegii, cultul personalităţii lui Ceauşescu au intrat în parlament şi fac pe victimele Securităţii, cînd turnători şi ofiţeri ai poliţiei politice ne dau lecţii de patriotism iar noua nomenclatură e urmaşa biologică a celei vechi, misiunea lui în lupta cu demonii continuă. în '90, a crezut că prioritatea e să ajute cu abilităţile lui de cărturar la însănătoşirea societăţii traumatizate de comunism. A coordonat la Editura Dacia o colecţie de opere fundamentale pentru educaţia democratică, apoi un ciclu de patru volume, Dreptul la memorie şi un volum colectiv împotriva resurecţiei intoleranţei şi xenofobiei, Momentul adevărului. Abia apoi s-a ocupat de reeditarea propriilor cărţi.
Are pregătită în manuscris o ediţie mult adăugită a Antologiei Inocenţei, în patru volume, care va fi un eveniment dacă se va găsi editorul dispus să investească într-o capodoperă costisitoare. Iar în preajma zilei lui de naştere, în librării vor intra două noi cărţi ce-i poartă semnătura: Scrisori printre gratii (Ed. Universal Dalsi, conţinînd corespondenţa cu personalităţi faimoase) şi eseul Cele două Europe, cele două Românii (Ed. Noul Orfeu).
În 1980, Iordan Chimet propunea ca titlu al unui volum de poeme traduse din opera bunului său prieten Odysseas Elitis, două versuri ale acestuia, ca o deviză: Toate frunţile libere/ Iar ca sentiment un cristal. Deviza aceasta i se potriveşte perfect şi azi fermecătorului octogenar.
