Ca unul care, în nevindecabila-mi naivitate văzusem în capitalism şi comunism sfere perfecte, entităţi atât de diferite precum peştii cu păsările, lumi eminamente opuse şi fatal ostile, am avut, până deunăzi, de netrecut greutăţi în a înţelege esenţa, şi prin aceasta, nesfârşita durată a tranziţiei în ţara noastră. Acea tranziţie încheiată prin 1999, în 2000, în 2002 - aici mai mult ca sigur - şi ce mai rămâne din ea, prin 2006.
Cum îi pică norocul intelectualului, cetirea cu de-amănuntul a unei cărţi, Occidentul - fenomenul occidentalismului, mi-a oferit şansa unei mari liniştiri, preludiu, îndepărtat sper, al celei din urmă. Un rus, mereu un rus - mi-am zis - Aleksandr Zinoviev -, îndepărtând orice gând de acei conaţionali ai săi ce, cu decenii în urmă, mă înzestraseră cu uluitoare revelaţii, la citirea Scurtei istorii a P.C.U.S., Zinoviev acesta contrapune noţiunea de Occident celei de occidentalism, diferenţiindu-i pe occidentalii de ieri, de occidentalii de astăzi - dar asta e treaba lui. Ceea ce m-a luminat pe mine a fost explicarea de mecanisme, în competiţia capitalism-comunism, cu ameţitoare apropieri ale sistemelor, puncte de convergenţă şi, mai ales, punţi de continuitate: "Rolul crescând al statului (capitalist, n.n.) în economia (politică, fiscală, creditele, comenzile sociale, investiţiile) şi repartiţiile unui buget enorm sunt întru totul comparabile cu rolul statului comunist în planificare."
Bănuisem că, asemeni statului comunist, care nu se pregătea deloc să-şi ia catrafusele, prin dispariţie, nici cel capitalist nu e tocmai dispus să-şi dea, cu una cu două, duhul. Dar nu realizasem că, dimpotrivă, se tot întinde, sub raportul funcţiilor pe care şi le asumă - obligaţii ce-i creează, bineînţeles, grămezi de drepturi suplimentare, cu iz autoritarist, deci de control al individului. Mai spune Aleksandr Zinoviev că economia societăţii occidentale moderne se deosebeşte de cea sovietică sub aspectul conducerii, dar că aceasta nu înseamnă că nu e condusă deloc. În primul rând - zice - în economie, procentul de activităţi conduse "de sus" nu este mai mic decât în societatea sovietică. Şi în al doilea rând, aici există un ansamblu de instituţii, organizaţii şi persoane care îndeplinesc, în comun, funcţii similare funcţiilor puterii supreme din sistemul comunist de conducere a economiei.
Deosebirile nu sunt nici ele neglijabile, cu precizarea neîmblânzitului dizident că, din punct de vedere social, economia comunistă este mai eficientă decât cea occidentală, fiindu-i, în schimb, inferioară în plan pur economic. Cât despre o mai îndepărtată ochire în viitor, indiferent sub ce cort ne-am adăposti: "Nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată în lume o societate ideală a prosperităţii generale şi aceasta nu din vina unor răuvoitori, ci în virtutea legilor obiective ale existenţei."
Dacă, în ceea ce priveşte convingerea lui Aleksandr Zinoviev că "după ce a făcut praf comunismul în "Est", Vestul a apucat-o şi el în aceeaşi direcţie, dar pe căi proprii numite, în ideologie şi propagandă, democratice", că Occidentul s-a mâniat straşnic pe "sălbaticii ruşi" nu pentru comunism, ci pentru că i se luase înainte, parcă înţeleg mai bine cum s-a făcut şi se tot face pe la noi democraţie, de tip vestic, pe mâna unor foşti comunişti, care fruntaşi în domeniul ideologic, care paznici dinţoşi ai regimului, tari în pumni şi cu încăpătoare cizme de călcat în picioare, care aezi şi barzi, de frenetică inspiraţie.
Zădărnicia oricărui efort de a-i scoate pe aceşti foşti prezenţi, iar după toate aparenţele mult viitori din miezul pâinii, căci aflători şi în inimile maselor, se impune cu atât mai orbitor cu cât ies mai supărător la iveală acele puncte de convergenţă de care de-abia am vorbit. Acest bebeluş gârbov căruia nu i se mai taie o dată ombilicul ar câştiga alegerile în 2003 - şi e consternat văzând cum îi întârzie biberonul. Nu ne rămâne decât să-i dăm dreptate ilustrului dizident, cu aplicaţie la acelaşi an 2003, când spune că mai bine nu poate fi. Ce-am mai abroga noi legile existenţei, ca să ieşim din bolgia venitului mediu de o sută de dolari pe lună! Când, deocamdată, nu putem modifica nici Constituţia. Şi cu cât mai drag ne-am fi repezit la urne, spre a da, cu duiumul, votul celor ce ne conduc spre Uniunea Europeană. Şi cum i-am realege pe acei bărbaţi, şpăguitori sau nu, dar de o aşa de caldă umanitate. Aceşti abili cunoscători ai tuturor iţelor corupţiei, dar şi ale combaterii ei, cu rara ştiinţă a împăcării şi caprei şi verzei, chiar dacă varza mai puţin, iar capra de tot!
Dacă sistemul capitalist, respectiv formarea de capitaluri trebuie să aibă loc într-o generaţie, atunci este momentul să ne felicităm că asemenea capitaluri imense au apărut, românaşi de-ai noştri inimoşi le-au adunat, prin, cum se spune, activităţi depuse în acest scop. Că de ele e legată corupţia sau invers, asta e o altă problemă, de abordat cu extremă prudenţă, căci putem vulnera firi gingaşe. Veche de mii de ani, corupţia nu ţine şi ea de imuabilele legi ale existenţei? La urma urmei, ce este corupţia, un sindrom, o epidemie? Cu toţii avem cunoştinţă că, asemeni gripei, există fel şi fel de tulpini ale acestui virus, precum şi vaccinuri, care te şi apără. De luptat se luptă, deci, şi dacă baba Safta, abominabila hoaţă de două puici a luat doi ani de temniţă, oropsitul de Bivolaru a luat şi el tot doi ani, pentru două mii de miliarde de lei. Este de la sine înţeles că atât baba, cât şi Bivolaru vor mai şi restitui fulgii.
De netăgăduit, Justiţia a căpătat aripi, zboară, legată la ochi, cum îi e felul, dar înaripată. Dacă nu cumva stă atârnată cu capul în jos ca liliecii, şi ei înaripaţi. De acolo, vede şi mai bine. Ce vie satisfacţie ne-a putut prilejui când l-a prins pe primejdiosul director al Bibliotecii Naţionale - un Passaris, pe semne - şi ni l-a înfăţişat cu cătuşe la mâini. Ah!, ne-am zis, ca întotdeauna, lucrurile merg bine numai până la jumătate: prizonierul nu avea şi ghiulele la picioare. Va scăpa, mi-am spus cu tristeţe, şi într-adevăr, a doua zi a fost eliberat. Dar cu ceva tot ne-am ales, l-am văzut purtat în cătuşe.
Am dormit relaxaţi, în acea noapte, asiguraţi că nici un director de bibliotecă nu ne va escalada zidurile, nu ne va forţa uşile, spre a ne devasta cămara, spre a ne masacra în dormitoare. Poliţia, justiţia veghează. Iar când eternii cârtitori au clamat că directorul Bibliotecii Naţionale nu era măcar vinovat - ceea ce este exclus - am priceput cât de jos a căzut opoziţia, aceea care cu insolenţă, imprudenţă, şi deocamdată cu impunitate, a rupt-o definitiv cu comunismul. O dată ce cu cătuşe au fost purtaţi Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu, doctorul Voiculescu o tradiţie există şi sunt îndreptăţite speranţe că asemenea umiliri de intelectuali vor continua, spre încântarea maselor şi bunul mers al fascinantei Românii. Afară numai dacă, actuala Putere, slabă în faţa gurii de zdrenţe a presei, va începe să dea înapoi.
n menghina unor asemenea tensiuni au şi mărimile zilei nevoie să fie păzite de ferocitatea directorilor de biblioteci, au dreptul la ceasurile lor de relaxare. Nimic nu te reface mai deplin, nimic nu învigorează mai iute firile sensibile decât o partidă de vânătoare bine nutrită în trofee. Încât nu întâmplător (sintagma asta nu îmi iese din minte!) un număr considerabil de urşi, vulpi, râşi, ba chiar şi pisici sălbatice (acestea, după ce au terminat coţofenele intră în fermele noi şi sugrumă găinile asociate) au fost date la "liber", ca să zburde în faţa puştilor. Ele aşteaptă cu nerăbdare sosirea maximilor ştabi, slobozitori de alice, acasă rafinaţi colecţionari de coarne, dacă nu de obiecte de artă. Desigur, cel mai mare urs de pe continent a fost de mult doborât de un neîntrecut predecesor, dar un altul se pregăteşte, sugându-şi unghiile. Râşii îşi vor pierde blana, plătitorii de taxe încincite peste noapte pielea, însă inflaţia va scădea mai departe, compensând scumpirile la benzină, ce nu pot fi stopate cât atâtea şi atâtea petroliere se scufundă pline vârf.
Dacă ne va lovi ghinionul de a nu avea, în 2003, alegeri anticipate, vom avea poate şansa leului greu, vom retrăi duioasele timpuri cu leul şi cârnatul, rapperi zglobii vor cânta aşa cum ştiu ei "am un leu şi vreau să-l beu", la ora veselă, la televizor, va apărea scheciul "zăresc în portofelu-ţi o hârtie/ de o mie/ dă-mi-o mie". Leul cel nou nu va fi cât roata carului, ci cât aceea a jeep-ului. Legi ale existenţei, de neabrogat, precum n-a putut fi abrogată, la cererea profesorului Nicolae Iorga, scurtă vreme prim ministru, legea cererii şi a ofertei, vor face ca astfel cei mai mulţi dintre noi să nu vânăm pisici sălbatice, ci să le tragem de coadă pe cele ce ni se încolăcesc printre glezne.
Marile fiare ale pădurii vor plăti inviolabilitatea marilor fiare ale corupţiei, dar de ce să ne tulburăm? Când Alexandr Zinoviev ne asigură că: "toată societatea occidentală este pătrunsă de infracţionalitate, în toate sferele, aspectele, păturile ş.a.m.d., iar viaţa noastră se desfăşoară la limita infracţionalităţii"? Şi cum "cercetările şi descrierile infracţionalităţii rămân fragmentare şi haotice, ceea ce este caracteristic pentru starea gândirii sociale occidentale în general", aşa de aproape de Europa, ce am putea face decât să hotărâm pe ce ureche să ne culcăm - pe cea stângă, fireşte...
