Istoria politică a ultimelor luni demonstrează că resursele de ură ale societăţii româneşti sunt departe de a se fi epuizat. Spectacolul grotesc oferit de Corneliu Vadim Tudor şi ciracii săi, sub privirile pline de smerită înţelegere ale onorabilului Nicolae Văcăroiu, la şedinţa Parlamentului în care Preşedintele României a citit raportul de condamnare a comunismului (şi acum mă întreb cu ce impresie vor fi plecat din România Lech Wallesa şi Jelio Jelev, prezenţi în sală la grotescul circ), veselia tâmpă a lotului 322 la votul pentru suspendarea Preşedintelui, în dispreţul absolut al recomandării Curţii Constituţionale, furia bolşevică, periodic reîncărcată, a artizanului terapiilor minereşti, interpetările decerebrate, dar mobilizatoare, ale "analiştilor" invitaţi seară de seară la posturile de televiziune, senzaţionalele dezvăluiri ale presei noastre libere, mai mereu contrazise de realitate, curajul impresionant al unor jurnalişti în confruntările cu bunul simţ şi codul penal sunt elemente definitorii pentru climatul civilizaţional actual. Din ele derivă firesc eroii "ştirilor de la ora 5", gladiatorii din galeriile echipelor de fotbal, misionarii de manele din trafic sau din cartierele aglomarate, elevii care se filmează cu telefonul mobil în timp ce îşi umilesc profesorii sau îşi cară picioare în cap, şoferii care îşi abandonează victimele la locul accidentului, clienţii emisiunilor lui Dan Diaconescu.
Trăim sub semnul urii, iar expresia "să moară capra vecinului" a devenit, în anii din urmă, principala carte de vizită a spiritului românesc. Economia duduie (expresia nu-mi aparţine), nivelul de trai creşte, am devenit cetăţeni europeni cu acte în regulă, dar nici o bucurie nu e deplină dacă nu e dublată de eşecul celui de lângă noi. Iresponsabilitatea merge până acolo încât mulţi preferă să piardă în locul unei victorii alături de vecinul pe care îl invidiază. Astfel de raţionamente funcţionează în economie, dar şi în politică, lumea culturală sau sport. De ce se întâmplă toate acestea? De ce preferă oamenii să trăiască în tensiune şi frustrare în locul unei confortabile stări de normalitate? Este ura o fatalitate înscrisă în gena românilor sau un virus pervers, însămânţat cu premeditare în virtutea ideii că o societate divizată este mai uşor de controlat?
Gabriel Liiceanu este unul dintre filosofii noştri importanţi care, în ultimii ani a meditat constant asupra raporturilor morale din cadrul societăţii. O carte a sa, scrisă la începutul anilor '90, Apel către lichele, continuă să stârnească reacţii şi acum, la 18 ani de la publicarea primei ediţii. Adulat de unii, contestat cu violenţă de alţii, Gabriel Liiceanu nu lasă pe nimeni indiferent. El îşi expune ideile cu forţa unor argumente extrase din realitatea înconjurătoare şi nu se fereşte, atunci când este cazul, să aducă nume proprii în susţinerea tezelor sale. De aceea polemicile foarte violente nu l-au ocolit în ultimii ani. Dar nici Gabriel Liiceanu nu este omul care să fi făcut ceva pentru a le evita. Când ceva îl deranjează, filosoful o spune direct, fără menajamente pentru cel în cauză. Rănile lăsate de vorbele sale sunt adânci şi numai spiritele cu adevărat superioare ar putea trece peste afront fără a-i provoca celui în cauză ura veşnică. E drept însă că nu spiritele superioare sunt în general ţintele violenţelor de idei (mai degrabă decât de limbaj) ale filosofului. Dacă este să privesc în urmă, aş sesiza doar două cazuri flagrante de reacţie disproporţionată a lui Gabriel Liiceanu: faţă de Adrian Marino şi faţă de Mona Musca. Nu sunt deloc convins că în peisajul foarte pestriţ, specific anilor de tranziţie, acestea erau persoanele care trebuiau să primească în faţă tumultul retoric al polemistului.
În contextul politic foarte agitat şi profund imoral al ultimului an, publicarea ediţiei a II-a a cărţii lui Gabriel Liiceanu, Despre ură (prima ediţie datează din 2006) are semnificaţia pe care a avut-o apariţia Apel -ului către lichele, la începutul tranziţiei. O carte diagnostic, în urma căreia tratamentul de vindecare ar putea să înceapă. Ura este tumoarea de care suferă societatea românească şi, din dragoste pentru pacient, autorul caută soluţii de vindecare. El stabileşte un soi de patologie a bolii, pornind de la exemplul clasic al lui Cain şi ajungând la "ura organizată ca principiu de guvernare" din timpul perioadei comuniste, prezentă prin oameni şi mentalităţi şi în perioada tranziţiei. Fireşte, intelectualii au un rol determinant în stabilirea amprentei spirituale a unui timp, fapt pentru care unul dintre principalii companioni de drum ai autorului în scrierea eseului este Julien Benda, cu volumul său fundamental Trădarea cărturarilor (La Trahison de clercs). Pe urmele lui Nietzsche şi Goethe, Gabriel Liiceanu ajunge la concluzia că ura se instaurează ca urmare a unui handicap afectiv, "prin neputinţa funciară a cuiva de a rezolva situaţia existenţială a distanţării în direcţia iubirii". Altfel spus, "ura se naşte din neputinţa de a iubi, deşi în termeni de economie sufletească, rezultă limpede că soluţia iubirii este Ťmai rentabilăť decât cea a urii". De altfel, potrivit teoriei lui Max Scheler, raporturile cu ura, respectiv, iubirea, sunt cele care delimitează naturile "rele" de cele "bune". Spune Gabriel Liiceanu că naturile "bune" şi cele "rele" se stabilesc în urma relaţiei cu celălalt: "cei buni termină prin a admira şi a iubi ce le este superior sau egal, cei răi, prin a invidia şi a urî. Trebuie să am în mine Ťintenţia de dragosteť pentru a mă bucura de reuşita altuia şi trebuie să fiu, prin chiar alcătuirea mea, deschis spre ură ca să mă bucur de nereuşita lui".
În România, ca în toate ţările aflate în zona de influenţă a Moscovei, după cel de-al doilea război mondial, ura a fost organizată ca principiu de guvernare. Cu câteva excepţii binecunoscute, intelectuali români mai importanţi sau mai puţin importanţi au pus umărul la sprijinirea unui regim lipsit de legitimitate în anii de maximă teroare, pentru ca, ulterior, să contribuie la găsirea unor formule stilistice apte să satisfacă narcisismul şi orgoliul unor dictatori cvasi-analfabeţi, dar care ajunseseră să creadă că îşi binemeritau titlurile de academicieni. Mulţi dintre cei care au susţinut puterea comunistă în mod direct sau nemurindu-i artistic "realizările" se află şi astăzi în prim-planul vieţii publice. Foşti funcţionari ceauşişti şi poeţi de curte fac astăzi parte din Parlament şi dezvoltă în postmodernitate aceeaşi retorică a urii. În mod paradoxal, după momentele de buimăceală de după 22 decembrie 1989, aplombul lor a crescut constant şi astăzi ei sunt cei care vorbesc despre "lipsa de legitimitate" a intelectualilor care sprijină condamnarea comunismului. Grobianismul antidemocratic arătat în Parlament şi ori de câte ori este cazul de Corneliu Vadim Tudor, sinistru lingău al Elenei Ceauşescu, ar trebui să-i tulbure puţin pe aliaţii săi de circumstanţă. Sau să îi facă să înţeleagă şi să accepte curba descendentă a propriilor lor partide în sondajele de opinie.
În ce mă priveşte, nu am fost niciodată un susţinător entuziast al Legii lustraţiei. Cred în valorile democraţiei, verbul "a interzice" îmi repugnă şi sunt convins că, bine informat, electoratul poate elimina deşeurile vieţii politice. Cum obligativitatea publicării integrale pe internet a dosarelor de Securitate şi a arhivelor PCR nu stârneşte prea mult entuziasm, tind însă să îi dau dreptate lui Gabriel Liiceanu: Legea lustraţiei ar putea fi o soluţie. Poate singura. Cu o singură condiţie: să se aplice corect. Dar cine poate garanta asta? Nu se va întâmpla oare ca în privinţa verdictelor CNSAS, negociate politic, până la soluţii ubueşti, cum ar fi aceea care a acordat unor foşti ofiţeri de securitate cu acte în regulă certificate că nu au făcut poliţie politică. Tare mă tem că, dacă va fi adoptată, Legea lustraţiei nu îi va atinge pe cei la care se gândeşte Gabriel Liiceanu.
Despre ură, de Gabriel Liiceanu, este o carte de maxim interes în contextul crizei morale care a atins toate palierele societăţii româneşti. Perfect de acord cu teoria şi istoricul chestiunii, mă întreb cu toată buna-credinţă dacă există cu adevărat vreun antidot împotriva urii, capabil să ducă la însănătoşirea morală a societăţii româneşti.
