Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Polemici:
O madlenă stricată de Daniel Cristea-Enache

Deşi nu s-ar zice, nu am un gust special pentru polemică. şi câtuşi de puţin pentru polemica pro domo. Îmi place incomparabil mai mult să mă lupt pentru un autor, o carte, o idee, decât pentru mine însumi. Să stau să-mi iau singur apărarea: ce penibil! Să mă justific, să invoc argumente, să dau citate, să compar: mi se pare dizgraţios şi plicticos. Cronicile scrise despre cărţile mele m-au onorat şi m-au bucurat: toate, indiferent cât de aspre erau, uneori, obiecţiile lor. M-am bucurat şi am mulţumit în dreapta şi-n stânga. N-am formulat nici cel mai vag reproş la adresa vreunuia dintre criticii mei. N-ar fi fost fair play. Ce te faci însă când te vezi înjurat şi calomniat în reviste de aleasă cultură sau în cotidiane centrale" Am pierdut deja numărul insultelor pe care Marin Mincu mi le-a adresat, în paginile unor diverse ziare şi în volumele în care îşi strânge nestematele critice. După tehnica picăturii chinezeşti, dar la scară mai mare, el îmi varsă în cap, periodic, un lighean de minciuni. şi recunosc că nu am stofă de înţelept budist: nu pot privi la nesfârşit, cu detaşare, ale vieţii şi ale lui Marin Mincu valuri. Una este o destructurare, fie şi sadică, a scrisului tău; şi alta e acea "judecată" care porneşte de la obsesii personale, maniacale, şi de la minciuni sfruntate pentru a construi pe ele un raţionament. Cu Marin Mincu, simt că timpul este circular, că totul se repetă, că juneţea nu s-a dus odată pentru totdeauna. Ca o madlenă stricată, fiecare intervenţie a sa îmi aduce în memorie ceea ce este urât şi murdar în această personalitate european-dâmboviţeană. Să recapitulăm:

1. "s-a format în casa criticului Valeriu Cristea, asumându-şi un "model moral-intelectual" ce-l imunizează în faţa unor influenţe nocive, reprezentate de alteritatea actului critic"; "Chiar dacă nu i se poate nega libertatea de judecată şi opinie, riguros formulate în termeni cât se poate de tranşanţi, totuşi nu putem să nu observăm o anumită morgă arogantă, o precauţie diplomatică în a răspica problemele şi o ezitare retorică în orice afirmaţie făcută, ce se înscriu în recuzita bine pusă la punct a maestrului său, Eugen Simion". (Marin Mincu, Ce spun criticii cei mai tineri", în "Cotidianul", 8/ 9 iunie 2002).

2. "Despre tânărul Daniel Cristea-Enache îmi făcusem o părere cam grăbită, din cauza eschivelor sale "tactice" în abordarea unor autori sau critici"; "Acum, după ce am parcurs masivul volum de cronici literare, intitulat destul de cochet Concert de deschidere, sunt în măsură să afirm, pe deplin edificat, că ne aflăm în faţa unui debut critic autentic, ceea ce reprezintă o excepţie fericită în contextul pauper al criticii noastre postdecembriste"; "Deşi foarte tânăr, Daniel Cristea-Enache posedă o intuiţie de mare critic, dublată de înzestrarea metodologică necesară pentru a investiga temeinic materialitatea textului literar"; "Daniel Cristea-Enache are aproape totdeauna o perspectivă justă asupra celor mai controversate chestiuni ce au apărut la orizontul criticii din ultimul deceniu şi curajul său de a-şi impune punctul de vedere mi se pare demn de toată atenţia". (Marin Mincu, Un debut critic autentic, în "Ziua literară", 11 noiembrie 2002).

3. "observăm o anumită reţinere calculată în a interveni tranşant în problemele acute, conservând un fel de abilitate/ diplomaţie/ şiretenie, care consacră o specie critică indigestă pe care n-o mai numesc acum. Această impresie, doar bănuitoare în textul respectiv, îmi este confirmată de articolul "De la Eminescu la Eminem""; "În acest articol transpar clar o cochetărie trufaşă şi o morgă constipată prin care Daniel Cristea-Enache se identifică pe sine ca şi cum ar reprezenta etalonul unic al criticii actuale; din ifosele pe care şi le dă şi din aroganţa cu care reiterează nişte enunţuri şi judecăţi făcute de alţii înaintea sa, reiese că îi lipseşte acea onestitate profesională pe care o aşteptăm în critică, mai ales din partea celor mai tineri"; vrea "să-şi autpropulseze postura singulară de "critic al ultimei promoţii" (a aceleia pe care şi noi încercăm s-o plivim, în cadrul cenaclului Euridice, despre care nici n-a auzit!)" (Marin Mincu, Cochetăria criticului tânăr, în "Cotidianul", 3/ 4 mai 2003).

4. "Am rămas surprins să citesc în "Adevărul literar şi artistic" un răspuns al tânărului critic Daniel Cristea-Enache la un "accent" al meu din ziarul "Cotidianul" în care îl mustram colegial pentru excesul de orgoliu. El face două erori. Întâi, nu ştie că la obiecţii se răspunde cu argumente precise şi nu se recurge la şmecherii tactice"; "A doua eroare este de ordin etic: nu ai voie să-i ceri poetului Ianuş, care-ţi este prieten, să-l atace chiar în revista unde ţii cronica pe cel care ţi-a demonstrat că nu prea ai priză la textul poetic. Cel mai corect este să te străduieşti să devii şi un bun critic de poezie". (Marin Mincu, Post Scriptum, în "Ziua literară", 26 mai 2003).

5. "Ce să mai spun despre tânărul Daniel Cristea-Enache care mă solicita insistent telefonic, în 2002, să scriu despre prima lui carte de critică şi, după ce public în "Ziua literară" o cronică extrem de elogioasă, el scrie un pamflet grobian, plin de dejecţii scabroase la adresa mea. "Polemic", nu" Dar numai când sunt atacat!" (Iolanda Malamen în dialog cu Marin Mincu, în "Ziua", 26 ianuarie 2006; interviu inclus în volumul Scris şi de scris, II, Editura Vinea, 2005).

Am dat deoparte, din hermeneutica lui Marin Mincu, fragmentele cu iz penal, precum acela în care scria despre mine că mi-am luat numele Cristea prin fraudă (!), precum şi pe cele la care hârtia roşeşte. La vechile minciuni, nu pot decât să citez corecţiile deja făcute în paginile "Adevărului literar şi artistic":

1. N-am spus niciodată că modelul lui Valeriu Cristea mă "imunizează în faţa unor influenţe nocive". În ancheta din LA&I am spus, dimpotrivă, că un model moral-intelectual nu poţi să-l copiezi; "trebuie să ţi-l asumi". Mai explicit: tânărul critic "merge pe un drum propriu, numai al lui, jalonat de tot ceea ce el face, bine sau rău". şi mai explicit, ca să înţeleagă şi Marin Mincu: "dreptul la diferenţă îl are numai acel tânăr cu centrul de greutate înlăuntrul propriului scris, iar nu în afară, în indicaţiile vreunui "model"". Acum vă recunoaşteţi minciuna, domnule Marin Mincu"

3. Scrie procurorul meu: "din aroganţa cu care reiterează nişte enunţuri şi judecăţi făcute de alţii înaintea sa, reiese că îi lipseşte acea onestitate profesională pe care o aşteptăm în critică, mai ales din partea celor mai tineri". Din nou, o acuzaţie absolut stupidă, pentru că eu n-am "reiterat", în viaţa mea, nimic din scrisul lui Marin Mincu. Nici până acum nu i-am citit marea sa cronică despre Marius Ianuş, la care ne trimite pe toţi ca la cărticica roşie a lui Mao. Mi-a lipsit această experienţă fundamentală. Dar am citit alte cronici de poezie ale temutului critic, şi mărturisesc că mi s-au părut, ca să zic aşa, imposibil de reiterat.

Spune Marin Mincu despre subsemnatul: de cenaclul Euridice, "nici n-a auzit!". Nu numai că am auzit, dar am şi scris despre acest cenaclu, care mi s-a părut o idee foarte bună. Iată ce scriam într-un răspuns la o anchetă din "Luceafărul": "Printre evenimentele din 2002 (mă refer strict la scena literară) aş menţiona trei elemente de normalitate, de "funcţionare" normală în câmpul literar. Mai întâi Cenaclul Euridice, ţinut sub egida Uniunii Scriitorilor: în cadrul său, autori din diferite generaţii vin şi îşi citesc producţiile, cei prezenţi le comentează (uneori, cu cruzime profesională), după care un "desfăşurător" apare în ziarul "Ziua". Se face astfel un mare bine literaturii contemporane, şi, simetric, secţiunea literară ridică prestigiul cotidianului respectiv.". Apoi, într-o cronică la un volum al lui Nicolae Coande: "Abia ce se străduise Mircea Cărtărescu, liderul postmodernismului "optzecist", să demonstreze că generaţia "90 nu există, şi iată, apare din Fracturile lui Marius Ianuş şi din cenaclul Euridice al lui Marin Mincu generaţia 2000, care-i contestă pe "optzecişti" cu o şi mai mare vehemenţă." Aşadar, încă o prostie " să mi se scuze formula mai puţin textualistă " debitată de Marin Mincu fără să clipească. A pus la ea şi un semn de exclamare. Pun şi eu unul de întrebare: acum vă recunoaşteţi făcătura, domnule Marin Mincu"

4, 5. Scrie Semioticianul despre mine: "A doua eroare este de ordin etic: nu ai voie să-i ceri poetului Ianuş, care-ţi este prieten, să-l atace chiar în revista unde ţii cronica pe cel care ţi-a demonstrat că nu prea ai priză la textul poetic". Domnul Marin Mincu mi se pare, acum, complet expus ridicolului. Trece cu graţie (crede el) peste alte două intervenţii, separate de cea a lui Marius Ianuş, în care i se dădeau nişte replici usturătoare la aberantul său articol Cochetăria criticului tânăr. O replică a lui C. Stănescu, în "Adevărul literar şi artistic", şi una a lui "tefan Agopian, în "Academia Caţavencu". Acum abia încep să înţeleg ce am făcut: am urzit o întreagă cabală împotriva lui Marin Mincu. Când trei oameni de valoarea lui C. Stănescu, "tefan Agopian şi Marius Ianuş (trei generaţii diferite!) îţi spun în felurite feluri, dar aproape simultan, că ai luat-o razna, e preferabil să nu-l mai insulţi încă o dată pe cel care încă nu-ţi răspunsese, cum meritai, la injurii. Nu, sărman Semiotician, nu i-am cerut nimic lui Marius Ianuş! Puteţi înţelege că nu îmi stă în fire aşa ceva, că n-am cerut niciodată, nimănui, să scrie ceva despre mine sau să intervină în favoarea mea" Chiar v-aţi pierdut şi ultimul strat de luciditate" Puteţi minţi cu atâta seninătate, pretinzând că v-am dat telefon pentru a scrie despre subsemnatul, când eu v-am sunat, de fapt, pentru a vă mulţumi pentru cronica pe care mi-aţi dedicat-o" Răsturnaţi cronologia şi vă pretaţi la asemenea falsificări ordinare, ca să dovediţi " ce" Probitatea dumneavoastră şi mişelia mea" Cu mine v-aţi gândit să jucaţi jocul acesta" Din păcate, rocadele sunt posibile numai în şah, nu şi în viaţă. Nu-mi puteţi pasa mie caracterul dumneavoastră. Mulţumesc frumos, dar nu servesc. Căci, vai!, Marin Mincu este cel ce face aluzii sau, direct, solicitări criticilor mai tineri să scrie despre operele sale. El este cel ce invocă blazonul critic (!) pentru a ajunge la reciprocităţi avantajoase. Chiar nu vă e jenă, domnule Marin Mincinosu, să-mi atribuiţi mie ceea ce dumneavoastră faceţi nu-ştiu-cât-de-regulat"

Este drept că, la noi, se poate spune orice. O să mistificaţi iar, o să mă spurcaţi, o să vă simţiţi bine... Dar toate apele din lume n-o să vă poată spăla murdăriile de pe obraz.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara