Păşind în holul Teatrului Odeon din Bucureşti pentru a urmări recenta premieră de dans contemporan Block Bach eşti întâmpinat de o baie de imagini care îmbracă pereţii, mici pătrate sau dreptunghiuri pictate cu ulei pe pânză, segmente de realitate care, grupate diferit, recompun fiecare câte o imagine mai mare, mai amplă, a aceleiaşi realităţi. Imaginile se compun şi se descompun concomitent, întregind o viziune generală, care poate fi privită şi în detaliile ei cu aceeaşi satisfacţie, căci fiecare fragment e tot atât de viu ca şi întregul. Această expoziţie intitulată Dancing with Mazilu, opera artistului Dionisis Christofilogiannis, este o excelentă uvertură a spectacolului pe care-l vezi ulterior pe scenă, căci şi spectacolul este conceput pe acelaşi principiu al reconstituirii globale a vieţii locuitorilor dintr un bloc, prin alăturarea micilor şi marilor lor drame. Dar expoziţia lui Dionisis Christofilogiannis,care după un master în pictură îşi dă acum doctoratul la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, trăieşte şi prin sine, datorită valorii sale plastice. Tuşele frământate, suprapuse uneori, intense sau transparente, ne vorbesc despre întâlnirea a doi artişti, un pictor şi un dansator, care şi-au transmis unul altuia ceva din fluidul interior care le străbate arta, ritmurile care le infuzează creaţia, urcând până la suprafaţa pânzei. Roz şi bleu sunt adesea culorile dominante, transformate alteori în roşu şi albastru intens, culori susţinute pe unele suprafeţe de un negru saturat, care structurează arhitectura imaginii sau îi dă o intensă încărcătură emotivă. Alteori roşu devine explozv, dur, implicând un dramatism de coşmar, În toate aceste imagini nu este numai Răzvan Mazilu din recentul spectacol, ci o suită de personaje care străbat din interior şi poartă în viaţă şi pe scenă acest nume. Celelalte personaje din lumea dansului par alăturate ansamblului doar pentru a evoca ambientul, contextul.
Nu acelaşi lucru se petrece pe scenă, unde fiecare personaj are o greutate anume. Spectacolul Block Bach reuneşte numai personalităţi de primă mână, fie ei interpreţi, fie realizatori ai viziunii lui de ansamblu. Regia şi scenografia îi aparţin lui Alexandru Dabija, secondat în scenografie de Laura Parasciv şi în proiecţii de Daniel Gontz. Imaginea scenică este simplă şi aerisită: o schelă metalică creează mai multe compartimentări, legate pe verticală prin trepte, sugerând cutiile de conserve ale apartamentelor, în fiecare cutie cu un personaj. Funcţia cutiilor se poate schimba, cu ajutorul proiecţiilor, un apartament devenind un magazin. Tot proiecţiile de pe întregul fundal pot sugera faţada unui bloc, pe înserat, cu unele ferestre luminate şi persoane întrezărite dincolo de perdele. În acest spaţiu, conturat numai de barele schelei, personajele se mişcă în voie, pe verticală şi pe orizontală. Simbioza dintre regie, coregrafie, scenografie şi proiecţii este atât de strânsă încât spectacolul se derulează tot timpul armonios, unitar ca imagine scenică. Şi, încurajator pentru noi toţi, viaţa noastră la bloc se poate desfăşura în compania muzicii lui Johann Sebastian Bach, este drept şi cu unele intercalări ale zgomotelor străzii. Vieţile noastre aparent banale, desacralizate mai pot avea drept companion o astfel de muzică? Chiar o mai auzim în tumultul gălăgios al vieţii contemporane? Spectacolul ar fi o pledoarie că da.
Desigur, centrul de greutate în configurarea spectacolului îi revine coregrafiei, în sensul ei cel mai larg de mişcare, unul dintre punctele de mare interes al acestei piese fiind tocmai alăturarea a două modalităţi de expresie prin mişcare: cea a unui actor, care este o prelungire a gestului cotidian şi gestul stilizat sau pur şi simplu inventat al dansatorului, cu ajutorul căruia îşi constuieşte o lume paralelă cu cea reală, chiar când răspunde provocărilor acesteia. Coregrafia este şi ea o simbioză între modalităţile de expresie ale coregrafului Amir Kolben şi cele ale lui Răzvan Mazilu, în dublă ipostază de interpret şi coregraf al unora dintre pasajele lucrării. Amir Kolben este o apariţie nouă în România, cu ştate vechi însă în Israel, unde a fost prim dansator al celebrei Companii de dans Bat-Sheva şi al Baletului din Israel, devenind apoi fodatorul şi directorul artistic al Companiei de dans Kolben şi director al departamentului de dans al Academiei de Muzică şi Dans din Ierusalim. Stilul de dans contemporan al lui Amir Kolben s-a pliat întocmai temei şi atmosferei spectacolului, iar cel al lui Răzvan Mazilu a făcut un salt de la neoclasic spre contemporan. Plecaţi fiecare din cutiuţa lui din bloc şi întâlnindu-se de câteva ori pe scări, el, Răzvan Mazilu, şi ea, Monica Petrică, leagă o idilă pusă în valoare de două duete de mare frumuseţe, deplin puse în valoare de cei doi interpreţi. Remarcăm mai întâi revenirea în dansul contemporan la o temă etern omenească, fără stridenţe şi şocuri, cât şi lirismul cald al lui Răzvan Mazilu, de o sinceritate interpretativă pe care nu am mai regăsit-o până acum în creaţiile sale scenice. La fel, dramatismul solo-ului său final, nu mai este doar unul pornit din vigoarea sa fizică, ci porneşte concentrat, din interior. Bună coregrafie, excelentă interpretare! Şi reuşita duetelor nu avea cum să fie deplină fără o parteneră cu o plastică de valoarea celei a Monicăi Petrică, ieşită mai de mult din canonul clasic şi întru totul deschisă formelor moderne şi contemporane şi, totodată, o fermecătoare întruchipare a feminităţii. Aparent cât se poate de deosebiţi, lucrul îndelungat împreună a sudat acest cuplu, astăzi încântător.
Plină de farmec, şi aducând în acelaşi timp o notă de strictă actualitate, este şi prezenţa, în una dintre cutiuţele blocului şi apoi în largul scenei, a interpretului de brack numit, după pseudonimul său scenic, CRBL. Spectaculos şi în acelaşi timp cât se poate de firesc în gest, brack-ul se armoniza deplin cu faţada blocului de pe fundal, şi ea uşor mişcătoare prin schimbările de la ferestre.
Dar cea mai inspirată fantezie regizorală a fost integrarea în spectacol a actriţei Coca Bloos, cel mai simplu şi mai pregnant conturat personaj. Încă o dată, am urmări acel fascinant fenomen al unei mari actriţe, care, fără cuvinte, numai prin mişcare şi gest, ridică la cel mai înalt nivel artistic expresia artei sale. Cu gentuţa ei nelipsită, purtată parcă de o rafală de vânt când într o parte când în alta, Coca Bloos a ilustrat perfect posibilităţile de expresie ale mişcării unui actor. N-am regretat decât un singur lucru: că nu a avut o partitură mai întinsă.
Şi astfel, atât expoziţia Dancing with Mazilu cât şi spectacolul Block Bach au conturat din fărâme o lume întreagă, cu toată frumuseţea şi cu tot dramatismul ei.