Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
O lume de citate de Ioan Holban

Ca majoritatea prozatorilor generaţiei sale, Gheorghe Crăciun concepe scrisul - în Acte originale. Copii legalizate, Compunere cu paralele inegale, Frumoasa fără corp, Cu garda deschisă, Introducere în teoria literaturii, Reducerea la scară, Aisbergul poeziei moderne, Pupa Russa - ca pe o aventură existenţială, scrie mai puţin "epic" şi mai mult "analitic ", înainte de a aborda istoria personajelor se îndreaptă spre spaţiul propriei fiinţe, cercetîndu-se pe sine, pe acela angajat în această aventură a scrisului, sensibil la înnoirile pe care le aduseseră deceniile şapte şi opt din secolul trecut în practica şi teoria discursului narativ, provocînd, implicînd cititorul pînă la a-l "dizolva" în text, a-l face un "obiect", o "figură" a acestuia, cu conştiinţa mereu trează a acelei ordini a textului care re-face structura lumii înseşi - o proză care se vrea şi reuşeşte să fie un document personal al unui narator care spune doar ceea ce se ştie, ceea ce cunoaşte şi pentru care deviza este aceasta: "eu trebuie să fiu doar atît: verosimil". Punctul de plecare al celor treisprezece texte din volumul de debut, Acte originale. Copii legalizate, este clipa în care scriitorul "declară război" omului: "Scrisul ca terapie, ca salvare, scrisul ca ridicare la putere, scrisul ca sfărîmare a dogmei că exist simplu şi aparent". Acesta este momentul care deschide perspectiva unică a prozelor din carte, realizînd unitatea ei romanescă; Gheorghe Crăciun nu scrie treisprezece "nuvele", ci tot atîtea fragmente dintr-un "roman autobiografic" în care obiectivul esenţial este reconstituirea veridică a procesului devenirii scriitorului (omul "ridicat la putere"), trecerea fiinţei din structura existenţei sale cotidiene într-un regim textual. Iar prima ţintă a scriitorului este viaţa omului; fapt remarcat şi altădată, proza generaţiei ^80 recuperează banalul ca spaţiu epic şi, în acelaşi timp, fiinţa care trăieşte în limitele acestuia. Devenit personaj literar, banalul se cere "citit" de autor, restructurat în toate compartimentele sale, faptul de viaţă trecînd în text fără a-şi pierde autenticitatea: persoanele de pe stradă sînt personajele textului, ceea ce este "efectiv" devine "fictiv", autorul trăind pe stradă "literatura" propriei sale vieţi, cu acel "eroism cotidian, anonim şi pedestru". Această raportare la banalul cotidian explică, într-o primă instanţă, şi titlul volumului; o conversaţie de pe trotuar, de pildă, este reluată în textul care "copie" astfel realitatea şi, trecînd-o în literatură, o "legalizează", dar acea conversaţie, acel text "copiat" provoacă celui care îl transcrie un gînd, un sentiment, o senzaţie - "actul original": de la "copia legalizată" la "actul original" se precizează acel traiect al evoluţiei scriitorului care parcurge succesiv trei etape diferite în ordinea amintitului "regim textual": omul de pe stradă trăieşte, "scribul" transcrie, copie, iar scriitorul creează text, oferind "acte originale" din "copii legalizate", transmiţînd o poezie a lucrurilor care se descoperă singură în cea mai deplină banalitate.
Cartea lui Gheorghe Crăciun are doi autori: Vlad Ştefan şi Octavian Costin, două naturi complementare care participă într-o măsură egală, dar pe căi diferite, la constituirea textelui: primul transmite ceea ce vede, iar cel de-al doilea, mai ales, ceea ce simte. Vlad Ştefan este autorul primei naraţiuni a volumului, Semne pregătitoare pentru o aventură; monologul său interior se declanşează în clipa opţiunii ("A picta sau a scrie?"), iar perspectiva demersului său priveşte condiţiile trecerii "unei caligrafii de imagini prin regimul sever al unui alfabet"; pictura este "stadiul primar" al spiritului angajat definitiv în materialitatea a ceea ce se vede, a ceea ce se poate atinge, în timp ce scrisul este "imaterial", imaginarul lui producîndu-se "în minte": pentru Vlad Ştefan, definitorie este această gîlceavă a pictorului cu scriitorul, din care se conturează, în cele din urmă, statutul primului autor al cărţii lui Gheorghe Crăciun: formulez ce văd. Acesta relatează numai ceea ce se circumscrie cîmpului său de vedere; realitatea este o pînză luminoasă pe care ochiul percepe nu doar elementele acesteia, ci şi "prezentul interior" al eului: Vlad Ştefan scrie o proză care se naşte din performanţa privirii sale. Una dintre naraţiunile care îi aparţin se intitulează Cal pe deal lîngă satul Nereju; nu doar titlul trimite la pictură, ci şi perspectiva celui care priveşte şi relatează ceea ce vede: realitatea este desfăcută în planuri, inventariate cu ochi expert, drumurile naratorului fiind cele ale culorilor peisajului. Altădată, iubirea se consumă într-o "defilare de imagini" (Date sumare despre Arno Schmidt), realitatea este supusă unei emisiuni neîncetate de privire (Sinuosul melc al dimineţii), făptura "suge" cu lăcomie dezordinea acută a unui "haos de lumină" (Ridicarea la putere), ochiul percepe "pete de obiecte" (O plimbare).
Dacă primul text definea condiţia lui Vlad Ştefan, cel care povesteşte ceea ce vede, Doborîtură de vînt, următoarea naraţiune a cărţii, aparţine lui Octavian Costin, celui care spune ceea ce simte; ponderea "vocii" sale în cuprinsul volumului este cu mult mai mare decît aceea a lui Vlad Ştefan, autorul precizînd prin aceasta opţiunea pentru registrul epic al senzaţiei; pe Octavian Costin nu-l interesează, de pildă, atît vederea muntelui, cît "efectul lui asupra omului care trebuie făcut perceptibil nu prin şuvoaie de adjective pitoreşti şi idealizante, nu prin imagini lustruite şi strălucitoare, ci prin notarea amănunţită a senzaţiilor, a impresiilor pe care le are, a situaţiilor în care se află cel care îl străbate (Fragmente dintr-un fals tratat de alpinologie). Paginile pe care le scrie Octavian Costin surprind prin subtilitatea notării senzaţiilor, desfăcute pînă la infinitezimal, natura pe care o descriu este una aspră, adevărată, agresînd retina, chemînd fiinţa într-un spaţiu al confruntării; ochiul lui Octavian Costin trece dincolo de "pictural", fiind pus mereu în alertă de "presiunea psihologică a întregii fiinţe", mîna, privirea, gustul, mirosul au a oferi dări de seamă despre realitate, textul însuşi pulsează în ritmul unei stări interioare provocate de imaginea exterioară, regăsirea "matinală" se face prin intermediul luării în posesie a obiectelor din jur care agresează insul: Octavian Costin "citeşte" tot ce simte, trăieşte cunoscuta teroare a obiectelor care "mă blochează, care mă interzic, care mă fac să cred inadmisibilă simpla lor existenţă nicăieri consemnată şi îmi cer să le scriu", analiza însăşi a sentimentelor este cerută de succesiunea imaginilor, textul aspirînd la acea "viziune a lumii simultane" - utopia scriitorului din secolul trecut.
Gheorghe Crăciun scrie în Acte originale. Copii legalizate ceea ce aş numi o proză a detaliului, arătînd o remarcabilă forţă de surprindere a acestuia, îşi concepe cartea ca pe un joc de domino cu două numere (textul epic şi comentariul critic de însoţire), transmiţînd fluxul existenţial, totuna cu cel al scriiturii, printr-o frază sincopată. Documentele personale din primul volum sînt reactualizate în romanul Compunere cu paralele inegale, despre care Mircea Mihăieş credea că este "ultimul roman textualist" ("Orizont", 17/1988). Nu şi cel din urmă, desigur. Prin Compunere cu paralele inegale, textualismul dă semne incontestabile de maturitate. Impresia de "inginerie" textuală este mult atenuată, aria tematică se extinde, strategiile epice, fără a se modifica în chip esenţial, vizează perspective noi, iar legăturile cu poezia generaţiei '80 sînt acum cu mult mai semnificative decît erau la început. Aceste relaţii sînt foarte importante în ordinea structurării a ceea ce s-a numit noua paradigmă a sensibilităţii, care, la un moment dat, părea a fi pusă exclusiv pe seama poeţilor generaţiei.
Romanul lui Gheorghe Crăciun este un "desen liniar" care reprezintă proiecţiile unei singure "piese" (textul lui Longos) pe alte trei paliere ale naraţiunii; romanul Dafnis şi Cloe constituie placa turnantă, mecanismul de "rabatare" a nivelelor textului. Rescrierea acestui acestui "alfa" al romanului e opera cititorului modern, provocat de acest text: "Citit astăzi, cu mare plăcere, dar şi o continuă, vagă, inexplicabilă nemulţumire, Dafnis şi Cloe, unul din primele romane greceşti, o pastorală în proză. De ce plăcere? Pentru că idilismul scrierii m-a încîntat pur şi simplu. Ce şoc pentru aşteptările mele de om modern! Iată un roman de dragoste de care am avea şi noi, cei de azi, urgentă nevoie. Prea multe convulsii, prea multe neîmpliniri, prea multă suferinţă în iubirea contemporanilor mei! (din acest punct de vedere, pro­blemele sînt cam aceleaşi şi în cărţi şi în viaţă). Unde e atît de necesara utopie erotică? Să mai fim şi idealişti din cînd în cînd!" Utopia erotică pe care o descoperă Gheorghe Crăciun în Dafnis şi Cloe angajează toate celelalte cupluri în romanul Compunere cu paralele inegale; Laur şi Micaela, Vlad Ştefan şi Luiza, Teohar şi Dania sînt ipostaze, proiecţii ale cuplului "clasic" din romanul pastoral, pentru a ilustra - în coplanaritate - ultima frază a textului: "Căci nimeni n-a scăpat cu totul şi nu va scăpa vreodată de dragoste, cît va fi frumuseţe în lume şi ochi care s-o vadă".
Referentul prozei lui Gheorghe Crăciun este cartea; personajele gîndesc cum "ar fi spus cineva într-un rînd dintr-o carte", altul e un "personaj aleatoriu din cărţile existenţialiştilor", plimbările se fac "ca în bunele romane", între faptul din viaţă şi cel din literatură sînt "coincidenţe consternante", salvarea e căutată "prin cuvinte", norii au o sintaxă a lor, ca într-o carte de Petru Creţia, Longos însuşi devine "contemporanul nostru" povestind producerea textului, a palimpsestului (el îşi scrie romanul pe "nişte foi netrebuitoare", de pe care răzuie un text pentru a aşterne un altul), naraţiunea se compune din jurnale, reportaje, însemnări, scrisori găsite, lăsînd lucrurile să se exprime liber în sintaxa lor (nu spune Valéry că "orice operă este opera mai multor lucruri decît a unui autor"?): uni-versul prozei lui Gheorghe Crăciun este o lume de citate. Pe cine altcineva decît pe cel robit cărţilor, ficţiunii, "trucajului" cultural, îl mai poate emoţiona marea, o ciutură în mijlocul cîmpiei, firul de iarbă, cerul, văzduhul "plin de cîntece ciripitoare" sau, iată, povestea lui Dafnis şi Cloe? Realul nu e al celor care îl "trăiesc", ci aparţine, ca fapt literar şi, deci, în profunzimea sensurilor sale, scriitorului (lui Vlad Ştefan), insului care, avînd o altă lume, a sa, o poate privi pe aceasta, a noastră, cu detaşare şi înţelegere: activitatea intelectuală - şi toate personajele cărţii asta fac, într-o formă sau alta - de-formează realul, supunîndu-l apoi unei operaţii aproape brutale de reanimare. Scrisul este "noua terapie" pe care o folosesc naratorii din cărţile lui Gheorghe Crăciun; acordînd atenţia cuvenită aspectelor sociale ale producerii textului (fapt prezent la majoritatea prozatorilor textualişti), personajele caută mereu refugiul în text.
Şi pentru că autorul nu doar povesteşte, ci şi interpre­tează critic propriul text, în chip de concluzie nu fac altceva decît să transcriu - într-o lume de citate - cîteva propoziţii dintr-un articol de dicţionar despre Arno Schmidt pe care Gheorghe Crăciun îl citează în naraţiunile sale: "încearcă experimente formale şi abordează teze conformiste. Proza, scrisă la persoana I, este cînd bizar fantastică, cînd realistă. Foloseşte uneori monologul interior şi speculează combinaţiile picturii suprarealiste. El recurge la tehnica instantaneelor şi renunţă la continui­tatea acţiunii în favoarea desprinderii faptelor din flux şi a reliefării unor momente izolate semnificative".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara