Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
O lume cu alt fus orar de Ioan Holban

Vasile Dan, Lentila de contact,
Editura Mirador, 2015.

O încercare, o provocare, o convenţie şi, în fond, un joc de-a viaţa şi de-a moartea propune cititorului său Vasile Dan în cea mai recentă carte de poezie, Lentila de contact (Editura Mirador, 2015), care răspunde la întrebarea ce se poate vedea printr-un poet, prin poetica sa; în deplină transparenţă, aşadar, printr-o carte unde ideile se mişcă „precum peştii piranha în apă“, fiinţa are acces la ceea ce se vede, la ceea ce se ascunde dincolo de pragul privirii care patinează deasupra lucrurilor unui real în culori şterse sau, dimpotrivă, marcat atît de violent încît orbeşte: lentila de contact, ne avertizează Vasile Dan chiar din primul poem al cărţii este pentru cei din urma sa, orbi pentru că nu pot vedea, ci doar privi.

Înainte de toate, însă, prin lentila de contact, omul liber trece într-o altă unitate spatiu-timp unde ceasul se întoarce înapoi, zilele se comprimă, de ieri, cînd era luni, pînă azi, cînd e sâmbătă („Ei bine, ieri era luni iar azi e sîmbăta/ omului liber./ Azi e întoarcerea ceasului înapoi/ cu douăzeci şi patru de ore, cu o săptămînă, cu o lună,/ cu un an, cu toţi aceşti ani pe care îi are oricine în buzunarul/ de la spate”; „astăzi este ieri cînd am plecat de acasă/ fără să mai întorc capul înapoi,/ iar ieri este ceea ce o să vină de la apus,/ ori de la răsărit,/ de sus ori de jos,/ de aici ori de oriunde cîntă/ ceasurile/ liniştite/ nu adormiţi”; „pe marginea aleii tot mai înguste ce coboară spre ochiul de apă/ în mijloc cu foişorul de lemn înnegrit,/ scăldat de umbrele verzi în unde tremurînde,/ în ele creşte tot mai înalt un alt munte dedesubt/ sub un alt cer mai adînc,/ sub arcade imense de lemn viu, de stejari noduroşi, centenari/ pe care încă sar iuţi, ameţitor acele unui ceas vegetal înapoi/ spre clipa ce-a fost, spre ziua de ieri”, scrie poetul în Oglinda fluilă - II, Lumină lină, La Săvîrşin singur ca regele). Ziua se retrage înainte de răsărit, iar Dumnezeu întoarce roata la punctul zero, „cel de start”, cînd totul se ia de la început. Poetul e noul Moise care coboară de pe munte „singur cu zece porunci”. Spre lumea paralelă, cu alt fus orar, fiinţa călătoreşte cu spatele înainte, vîslind, părăsind realul de dincoace de lentilă, unde ziua e întunecată, scurtă, trecînd dincolo, unde aceeaşi zi e senină, nesfîrşită, într-o altă săptămînă şi unde în înalt se cade, pustia îngerului căzut e sus, în „tavanul adînc” al cerului, luna e îngropată deasupra şi raza de soare „cade în sus”: implozia e starea lumii lui Vasile Dan din Lentila de contact.

Poetul-lentilă de contact, omul de pămînt şi omul de hîrtie, îşi scrie textele cu cerneală simpatică, luînd cu sine,în lumea altui fus orar, sintagme marcate dincoace de Homer, Pessoa, Eminescu, Dosoftei ori eboşa lui Hokusai şi filmele lui Bunuel şi Tarkovski („cobori în sus luceafăr blînd”; „Nicicînd n-a fost mai adevărat ca atunci cînd acolo şăzum/ pe malul Vavilonului cu capul în palmele goale”; „Insula nimfei Calypso e tot pe aici, în azurul celest/ şi Scilla şi Caribda şi sacul în dar de la Eol/ cel burduşit cu vînturi în stare să mă împingă în pînze/ la Itaca s-ajung ca orice bătrîn,/ cerşetor numai şi numai femeii/ aceeaşi ce niciodată îmi pare că nu-mbătrîneşte”, scrie poetul în Oglinda fluidă – I, Vavilon şi Corăbii pe cer), dar şi figura lui Ahile, nu atît eroul de la Troia, „învinsă, trîntită în praf”, cît semizeul salvat,de pe rugul arzînd, de mama sa, Thetis, transportat, apoi, în insula Leuke pentru a începe o nouă viaţă alături de Elena sau Iphigenia.

Lentila de contact nu separă, ci uneşte, mai mult încă, permite transplantul poetului în cititorul pe care îl poartă în noaptea albă, clară, luminoasă a vederii secunde: „Sînt, ştiu, un poet sceptic./ Nu-mi fac absolut nici o iluzie/ cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc./ Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme/ pe care mi-o smulge doar editorul./ Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă./ Ştiu doar eu că le scriu./ Iar acest lucru scapă întîmplător/ spre cititor. De cele mai multe ori/ prea tîrziu pentru mine. Sau fără să ştiu./ Dar pentru el, nu, e proaspăt, nou-nouţ:/ poemul meu îl poate salva de ceva în ultima clipă./ Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile./ El e chiar asta, o donaţie de organe./ De inimă. De ficat. De piele. De suflu./ O parte vie din mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el./ Ori precum morţii îngropaţi în cer, în Tibet,/ daţi la vulturi” (Sînt un poet sceptic). În lumea de hîrtie a literaturii, Vasile Dan mărturiseşte valoarea poeziei în ordinea existenţei înseşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara