Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eveniment editorial:
O lume bolnavă de Alzheimer de Alex. Ştefănescu


Noua carte a lui H.-R. Patapievici, Omul recent, este o bombă aruncată în mijlocul ipocritei lumi intelectuale de azi. Ne aflăm în secunda care precede explozia. După ce va începe vacarmul contestărilor şi proceselor de intenţie, nici o discuţie nu va mai fi cu adevărat posibilă. Ce anume se va întâmpla până la urmă cu cartea este greu de prevăzut: va fi glorificată (mai puţin probabil) sau considerată o erezie. Putem fi siguri, în schimb, că sintagma "omul recent" (pamflet concis, de numai două cuvinte, la adresa idealului umanist din vremea noastră) va face carieră, atât în România, cât şi în străinătate.
Cine este H.-R. Patapievici? Este un filosof de serviciu, ca şi Gabriel Liiceanu. El are un număr de telefon la care răspunde şi ziua, şi noaptea, ori de câte ori societatea românească îl caută ca să-i ceară un sfat. Este adevărat, societatea românească nu îl caută niciodată. Dar H.-R. Patapievici răspunde conştiincios la toate întrebările posibile, din dorinţa de a se face util.
Din nefericire, H.-R. Patapievici nu este şi un filosof popular (în genul lui Herbert Marcuse) şi de aceea instrucţiunile sale privind modul de întrebuinţare a vieţii nu se bucură de o largă audienţă. El are o gândire clară, dar recurge la prea multe neologisme când îşi construieşte frazele şi, în plus, face trimiteri la prea multe cărţi greu de găsit (sau greu de citit).
Este regretabil că se întâmplă aşa, întrucât aserţiunile sale din Omul recent, departe de a se adresa doar experţilor în lecturi dificile, prezintă interes pentru toţi oamenii care vor să ştie în ce direcţie îi duce fluxul existenţei colective. Direcţia - după cum demonstrează cu un patetism de om superior, ceea ce înseamnă un patetism transformat în clarviziune tragică, H.-R. Patapievici - este greşită. De fapt nici nu mai este direcţie, ci o scurgere turbulentă printr-un "timp-pâlnie" spre "infinitul finitudinii".
"Oamenii de azi - explică filosoful - sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. în acelaşi timp, sunt oamenii cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru, cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei mai gregari (faţă de Stat), pe care i-a cunoscut vreodată umanitatea." Iar cât priveşte noutatea lor, de care sunt atât de mândri... "oamenii pe care îi produce într-un ritm industrial modernitatea care şi-a ieşit din propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici noi, nici înnoiţi: sunt, asemeni conservelor cu dată de expirare pe etichetă, doar recenţi..."
Ce perspectivă are un asemenea mod de a fi? "Unde vom ajunge? Răspunsul este încă şi mai clar decât destinul-croazieră în care suntem îmbarcaţi, asemenea unui Ahab, pradă vânatului pe care nu îl mai stăpânim: vom ajunge la epuizarea trecutului, prin suprasaturarea prezentului de o irezistibilă curgere înainte, care, treptat, va desfiinţa complet viitorul. Vom ajunge, adică, nicăieri. Vom fi dobândit eternitatea de Alzheimer a celor care nu mai au viitor pentru că au încetat să mai aibă trecut - ceea ce ne a aduce în strania situaţie de a fi de faţă fără a mai putea fi prezenţi."
(Suntem frecvent tentaţi să ne oprim din citit şi să contemplăm câte un pasaj - cum este cel de mai sus - pentru frumuseţea lui literară. Dar regimul de urgenţă instituit de autor ne face să parcurgem cartea repede, astfel încât ne simţim frustraţi: parcă străbatem Parisul cu o maşină a Salvării.)
Originea răului - în viziunea lui H.-R. Patapievici - se află în secolul XVII, când au început să se afirme în Europa "suveranitatea şi autosuficienţa cunoaşterii tehnice": "Să ne amintim că setul de atribute din seria fiinţei împreună cu setul de atribute din seria devenirii, articulate prin raportul ierarhic de subordonare ontologică, epistemologică şi axiologică a lumii devenirii în raport cu lumea fiinţei, au format dintotdeauna miezul central al tuturor culturilor. Nu există, de aceea, deosebiri de situare a lumii în raport cu fiinţa între nici una din culturile cunoscute, cu excepţia celei moderne - faţă de toate celelalte: adevărata cezură care trece prin culturile lumii desparte cu brutalitate culturile tradiţionale (non-moderne, care sunt multiple) şi cultura modernă (care este unică, deoarece omogenizează totul)."
Filosoful aşează în paralel ceea ce caracterizează situaţia tradiţională cu ceea ce caracterizează situaţia modernă, în maniera ingenioasă în care G. Călinescu a conceput seria de comparaţii între scriitorul clasic şi scriitorul romantic. Din tabelul alcătuit de el reiese clar că modernitatea a inversat tradiţia, înlocuind, printre altele, o lume a calităţii, ierarhizată, cu una a cantităţii, uniformizată.
Un nefast agent al acestui progres spre neant îl constituie, din punctul de vedere al lui H.-R. Patapievici, socialismul, definit în termeni caustici: "Socialismul este invenţia unor oameni lipsiţi de responsabilităţi, care, fugind de răspunderea propriilor teorii, au oferit primul exemplu dezgustător de iresponsabilitate intelectuală absolută. Ei vor să distribuie bogăţia altora unor oameni pe care nu îi cunosc". Filosoful nu abandonează prea repede tema redistribuirii prosperităţii, din care îşi fac un program politic aproape toate mişcările de stânga de azi. El denunţă imoralitatea şi chiar caracterul criminal al acestei concepţii, care atentează la integritatea fizică a individului, întrucât proprietatea nu reprezintă altceva decât o extensie a corpului omenesc. Redistribuind cu o largheţe neruşinată rezultatul muncii unor oameni înzestraţi, statul naţionalizează de fapt codul lor genetic, care face posibilă performanţa. Un romancier francez şi-a imaginat nu demult coşmarul apariţiei unor hoţi de frumuseţe, care nu suportă ca unii oameni să fie mai frumoşi decât alţii şi, drept urmare, trec la redistribuirea acestei calităţi. Reprezentarea filosofică a fenomenului oferită de H.-R. Patapievici este la fel de expresivă.
Ar mai trebui adăugat, poate, că dintotdeauna, nu numai începând cu secolul XVII, a existat un complot al oamenilor de nimic împotriva oamenilor de valoare, că dintotdeauna cei învinşi în marea competiţie a vieţii i-au urât şi au visat să-i distrugă pe învingători. Epoca modernă a oferit doar un neaşteptat ajutor de ordin tehnic complotiştilor, punându-le de exemplu la dispoziţie mijloace de comunicare în masă prin care să-şi poată concerta acţiunea împotriva elitei.
O dovadă a vechimii dorinţei de redistribuire a "prosperităţii", în sensul larg al cuvântului, o constituie chiar ideologia creştină, care incriminează competiţia şi promovează egalitarismul. H.-R. Patapievici nu ia în considerare creştinismul din acest punct de vedere (ceea ce dovedeşte că şi pentru el există, totuşi, anumite tabu-uri). în schimb nu se sfieşte deloc să analizeze critic "corectitudinea politică" din vremea noastră, pe care alţi eseişti o invocă pe un ton ameninţător, pentru a închide orice discuţie, aşa cum invocau până nu demult comuniştii principiile marxist-leniniste.
Analiza acestei noi ofensive a stângii (formă postmodernă de haiducie) se remarcă printr-o vervă a inteligenţei, prin sarcasm şi, mai ales, printr-un curaj intelectual nemaiîntâlnit la alţi filosofi contemporani.
"Marea miză a programului corectitudinii politice este eliminarea din educaţie a ultimelor rămăşiţe de natură şi de tradiţie spontană, neasistată. Statul trebuie să îţi impună cum să îţi creşti copiii şi te poate deposeda de ei dacă un vecin neurastenic se simte ultragiat în sentimentele sale corecte politic de modul în care ridici tu glasul la propriii tăi copii, când le faci educaţia"; "Geniul rău al statului, care are instinctul de a acapara şi de a controla totul, lucrează acum în cei care au învins comunismul. într-o manieră blândă, invocând drepturile omului şi pretinzând că luptă în favoarea tuturor oprimaţilor şi contra tuturor discriminărilor, o nouă formă de totalitarism statal e pe cale de a ne corupe inimile şi de a ne cotropi vieţile."
Curajul lui H.-R. Patapievici nu merge totuşi atât de departe încât să facă posibilă denunţarea incompetenţei majorităţii în problema instituirii unui ideal de existenţă. Fiindcă nu poate depăşi un automatism al gândirii democratice sau, poate, doar pentru a păstra aparenţele, el identifică drept promotoare a corectitudinii politice o minoritate care se consideră luminată în raport cu o majoritate pe care o consideră înapoiată. Ideea este dezvoltată persuasiv: "Deoarece ştie că ar cădea la vot, corectitudinea politică atacă zona mult mai subtilă a lui "se cade, nu se cade". Ea se adresează nu deciziei raţionale, ci prealabilelor sensibilităţi. Ea ţinteşte zona care şi într-o democraţie unde totul se inventează raţional (legi, voturi etc.) a rămas încă redevabilă vechilor criterii tradiţionale de selecţie."
în realitate, corectitudinea politică este opera mai multor minorităţi care, însumate, compun o majoritate. Activiştii corectitudinii politice exploatează diabolic până şi apartenenţa parţială, întâmplătoare sau temporară a unor majoritari la o minoritate (de pildă apartenenţa episodică şi nesemnificativă a tinerilor la minoritatea celor incapabili să-şi câştige singuri existenţa). Ca şi comuniştii, ei răscolesc reziduurile din sufletul omenesc şi instigă mulţimi dezumanizate de nemulţumiri secrete, interpretate tendenţios, la ură împotriva celor - puţini la număr - realizaţi pe deplin. Iar democraţia - care se bazează pe bunăcredinţă şi pe fair-play - este dezarmată în faţa acestui atac perfid, aşa cum au fost zgârie-norii din New-York în faţa atacului terorist din 11 septembrie.
Omul recent reprezintă o critică a idealului umanist propriu modernităţii şi postmodernităţii (între care autorul vede o deplină continuitate, spre dezamăgirea, probabilă, a postmodernilor, care pretind că gândesc cu totul altfel decât cei dinaintea lor). Dar nu reprezintă o atitudine antimodernă. H.-R. Patapievici se consideră el însuşi un om modern (nu întâmplător foloseşte adeseori în demonstraţii, ca subiect, persoana întâi plural a pronumelui personal: noi). De pe această poziţie afirmă trăim greşit! şi nu trăiţi greşit!. El crede că modernitatea trebuie nu respinsă sau abandonată, ci folosită, în avantajul a ceea ce este omenesc în om.
Sunt multe de admirat în cartea lui H.-R. Patapievici. O atenţie aparte merită arta citării şi reconsiderării critice a ideilor altor filosofi, de la Platon la Wittgenstein. Impresia generală este aceea de orchestrare a diverselor filosofii, de către un artist al gândirii.
Impresionează, apoi, intensitatea de strigăt existenţial a întregii desfăşurări de sentinţe şi argumente. Autorul se grăbeşte să spună ce are de spus, înainte ca valul amneziei colective, în plină ofensivă, să acopere totul.
S-ar putea scrie un studiu şi despre talentul literar al lui H.-R. Patapievici, care activează într-un mod neaşteptat cuvinte de multă vreme inerte ale limbii române sau recurge la comparaţii revelatoare şi greu de uitat.
Dar mai mult decât orice, Omul recent se impune prin curajul autorului de a gândi (aproape) totul pe cont propriu. Puţini sunt cei care mai fac azi aşa ceva.