Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
O librărie din Brăila de Gabriel Dimisianu


După încheierea unei frumoase cariere în marina militară, vechiul meu prieten şi fost coleg de liceu Valeriu Avramescu, ieşind la pensie, s-a putut dedica integral celei de a doua pasiuni a vieţii sale şi anume filateliei. Din Constanţa, unde brăileanul de origine s-a stabilit de multă vreme, îmi trimite revista editată de asociaţia filateliştilor tomitani, la care colaborează număr de număr cu pasionante articole de cartofilie. Dar poate nu ştie toată lumea ce este cartofilia. Voi încerca o definiţie: cartofilia este o disciplină derivată din filatelie şi are ca obiect colecţionarea şi studierea cărţilor poştale ilustrate, cu atât mai valoroase cu cât sunt mai vechi. Unora li se va părea frivolă această îndeletnicire, perfect încadrabilă categoriei hobby, dar nu este astfel. Cartofilia presupune mânuirea unor tehnici riguroase de cercetare, iar acestea trebuie învăţate. Mai presupune cunoştinţe temeinice de istorie, de istoria artei, de istoria formelor de civilizaţie, de sociologie şi, bineînţeles, de filatelie.
Când am spus mai înainte că sunt pasionante articolele de cartofilie ale lui Valeriu Avramescu, mă refeream la capacitatea lor de a reînsufleţi imagini încremenite ale trecutului. Fotograful artist de odinioară le-a fixat în chenarul "ilustratei" şi de acolo ele emit semnale, ne trimit mesaje care se cer dezlegate.
Este într-adevăr pasionant să urmăreşti, şi câteodată de-a dreptul palpitant, acţiunea cercetătorului cartofil care, înarmat cu o puternică lupă, examinează centimetru cu centimetru suprafaţa cărţii poştale ilustrate. Am putea numi detectivism ce întreprinde el, pentru că analizează "urme" şi exploatează, ingenios şi tenace, amănunte producătoare de revelaţii. Un demers recuperator care antrenează operaţiuni complexe de identificare şi datare, de stabilire a reperelor, de raportare la felurite elemente de context. Tot ce observă prin lentilele măritoare prezintă pentru el interes, arhitectura unui edificiu, vestimentaţia unor personaje intrate în cadru, înfăţişarea unor vehicule de epocă, o firmă agăţată deasupra intrării unui magazin, o inscripţie, cu trudă descifrată, de pe soclul unei statui, totul conlucrează la impunerea impresiei că asistăm la redescoperirea unor lumi. Ne-au rămas, desigur, în destule cazuri, şi alte mărturii despre ele, dar acestea oferite de cartofilie vin cu aportul lor de concreteţe şi mai ales de farmec.
Dar aş vrea să produc măcar o probă despre felul cum procedează amicul meu Valeriu Avramescu în reconstituirile lui cartofilice, cu atât mai interesantă, cred, aceea la care mă refer, cu cât obiectul ei nu este doar istoric ci şi istorico-literar.
Este vorba anume de Panait Istrati şi de romanul său Chira Chiralina a cărui frază de început, dacă cititorul îşi aminteşte, sună astfel: "Adrian străbătu, buimac, scurtul bulevard al Maicii Domnului care, la Brăila, duce de la biserica cu acelaşi nume la Grădina publică". Valeriu Avramescu a descoperit patru vechi cărţi poştale ilustrate care toate ne transportă în amintitul topos istratian, primele trei conducându-ne pe traseul urmat de Adrian Zograffi în ordinea indicată de scriitor, adică biserica, bulevardul, grădina publică, iar a patra oferind o perspectivă inversată asupra aceluiaşi traseu: grădina publică, bulevardul, biserica. Dar să-i dau în sfârşit cuvântul lui Valeriu Avramescu, reproducând câteva pasaje din textul său apărut în "Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică", nr. 2/1999: "Biserica Maica Precista, Sfânta Maria sau Maica Domnului, cum este deopotrivă numită, ne apare în prima carte poştală ilustrată în toată splendoarea înfăţişării, ei, nesupusă prefacerilor ce s-au succedat de o sută de ani încoace, de când M. Wichmann a fotografiat-o (...) A doua şi a treia carte poştală ilustrată redau la o distanţă de circa 20 de ani (...) drumul propriu-zis, scurtul bulevard al Maicii Domnului parcurs de Adrian (...) În cea de dată mai apropiată se observă pe fundal partea laterală a bisericii, iar în cea mai timpurie, realizată dintr-un unghi mai mic de observare a drumului, un număr de trecători - 18 - în costume de epocă cu vestă şi pălării de paie cu panglică neagră la calotă, aproape toţi cu privirile aţintite în obiectivul aparatului (...) Mărind fineţea observaţiei şi căutând să identificăm, apoi să comparăm textul inscripţiilor din ambele ilustrate, vom constata că Ilie Gheorghe, patronul Bodegii de la răscrucea străzii a cedat-o lui N. Epureanu, noul proprietar care şi-a înscris numele şi anul, 1921, pe frontispiciul clădirii, transformând Bodega în Restaurant (...) Şi astăzi aceste locuri îşi păstrează cu fidelitate imaginea din trecut. Doar sergentul de stradă cu fluierul de gât aflat în mijlocul intersecţiei spre a veghea la ordinea din zonă şi eventuala trecere a unei căruţe ce nesocoteşte regimul de viteză(...) a dispărut."

Nu-i voi ascunde cititorului că textul din care am decupat fragmentul de mai sus prezintă pentru mine, pe lângă interesul istorico-literar, şi unul personal. Căci este recompus acolo din câteva elemente, chiar spaţiul copilăriei şi al adolescenţei mele brăilene, un spaţiu care m-a conţinut aşadar, cândva, iar acum eu sunt cel care îl conţine, desigur în amintire. Şi eu am străbătut de nenumărate ori, în amândouă sensurile, câteodată şi eu "buimac", precum Adrian Zograffi, scurtul bulevard al Maicii Domnului, pentru că locuiam în vecinătatea imediată a frumoasei biserici al cărei nume îl purta. Iar ca să ajung la Grădina publică ("Grădina Mare") şi apoi, prin străzile Goleşti şi Galaţi, în piaţa centrală, a Sfinţilor Arhangheli, iar de acolo în Strada Regală, Corso-ul brăilean, nu aveam alt drum decât acela. Întorcându-mă în cartierul copilăriei să spun că era o zonă a vechii Brăile tipic istratiană. Am evocat-o de altfel şi altădată, în fugă, când am scris un studiu despre autorul Chirei Chiralina. I se spunea Cetăţuia şi era delimitată, pe o latură a ei, de amintitul bulevard al Maicii Domnului, sau al Sfintei Marii, cum îi spuneau mai frecvent brăilenii, iar pe cealaltă de platoul înalt deschis către Dunăre. Micile case care încadrau platoul erau foarte vechi, de o sută, o sută cincizeci de ani, şi nu este exclus ca de la ferestrele din spate ale vreuneia dintre ele să fi sărit în mare grabă, rostogolindu-se în noapte pe povârnişul salvator, vizitatorii galanţi ai Chirei şi ai mamei acesteia, surprinşi în plin zaiafet de sosirea pe neanunţate a furiosului şef al familiei, batjocorit în lipsă şi de nevastă şi de fiică. Eu, oricum, în adolescenţă, luându-mă după indicii din carte, astfel îmi închipuiam, după cum căutam să localizez şi alte întâmplări din povestirile cu subiect brăilean ale lui Istrati. Nu procedam ştiinţific, de bună seamă, ci mă lăsam purtat în acele reconstituiri de impulsurile imaginaţiei mele pe atunci mereu în fierbere, nu fără puncte de sprijin, totuşi, în realitate: căci evoluam zilnic, parcurgând micile străzi din Cetăţuie, pe itinerarii istratiene identificabile. Iar în apropiere era alt cuprins istratian, Comorofca lui Codin, eroul cu trăsături romantice, uriaşul cu suflet de copil, bestia miloasă. Comorofca era cartierul lipovenilor, creştini de rit vechi rusesc, al căror lăcaş de închinăciune se afla undeva nu departe de casa noastră de pe Cuza. Eram impresionat în fiecare duminică dimineaţa de spectacolul trecerii lor, în mari grupuri, către biserică, venind din Comorofca prin strada Carantinei, femeile purtând rochii croite din stămburi foarte viu colorate, şi basmale asemenea, iar bărbaţii însoţindu-le solemni, puşi la costume pentru acea împrejurare, majestuoşi cu bărbile lor imense, cu grijă pieptănate.
Cercetările cartofilice ale lui Valeriu Avramescu mă îndeamnă, după cum se vede, să-l completez, să-mi amintesc eu însumi unele lucruri despre oraşul nostru natal, aceasta întâmplându-se şi din pricina faptului că amicul meu a căzut, măcar în două rânduri, pe subiecte brăilene de care mă simt cu deosebire ataşat. Despre unul a fost vorba mai sus, când m-am referit la perimetrul istratian străbătut şi de mine, în atâtea rânduri, în copilărie şi în adolescenţă. Despre celălalt va fi vorba în continuare.
În două numere din "Magazin de filatelie, cartofilie şi numismatică", revista tomitană de care am amintit, Valeriu Avramescu întreprinde o cercetare în legătură cu librarul şi editorul de cărţi poştale ilustrate Teodor Manea, o personalitate a Brăilei culturale antebelice. Cum a ajuns să se ocupe Valeriu Avramescu de acest subiect nu este greu de ghicit: datorită cartofiliei. Intrând el în posesia unui nou stoc de cărţi poştale ilustrate a constatat, studiindu-le, că îl aveau ca editor pe librarul Teodor Manea, un nume care lui îi spunea ceva, după cum le va fi spunând, sunt sigur, şi altor intelectuali brăileni vârstnici. Mie, în orice caz, îmi spune ceva, chiar îmi spune mult, aceasta datorându-se însă unor împrejurări de ordin personal la care mai încolo am să mă refer.
Am afirmat că Teodor Manea a fost o personalitate a Brăilei culturale, ceea ce poate să pară exagerat. Un librar este, într-adevăr, un om dedicat culturii, cărţilor, dar într-un fel care face din acestea obiectul unei activităţi de comerţ. Şi totuşi, astfel cum a funcţionat la Brăila, mai bine de patru decenii, librăria lui Teodor Manea ajunsese să fie, în acel oraş, unul din reperele care îl defineau cultural, poate în acelaşi rând cu teatrul, cu muzeul, cu bibliotecile publice. Vreau să spun că pentru lumea intelectuală a vechii Brăile, această librărie era şi altceva decât numai un loc de unde se puteau cumpăra cărţi sau articole de papetărie, era o incintă a cărei frecventare te îmbogăţea spiritual. "Cu sfială" i-a trecut pragul prima dată Valeriu Avramescu, proaspăt liceean, "încântat de coloritul atrăgătoarelor lucruri etalate", cum la fel făcuseră, în succesiune, multe serii de şcolari brăileni. Şi azi amicul meu, amintindu-şi, este cuprins de emoţie şi mândrie, mai ales când se gândeşte că acelaşi prag îl trecuseră, înaintea sa, Panait Istrati, M. Sebastian, Perpessicius, Anton Dumitriu, Maria Filotti, Ana Aslan şi alţi oameni renumiţi, născuţi sau trăitori măcar o perioadă în oraşul nostru de baştină. Poate şi Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Basil Munteanu să fi trecut pe acolo, după cum sigur a trecut Ury Benador, ca şi mai apropiaţii de noi Marcel Gafton, Teodor Vârgolici, Mihail Crama. Ultimul a lăsat şi o mărturie lirică despre librăria lui Teodor Manea, legată de o împrejurare caracteristică din existenţa acesteia. La fiecare început de toamnă, în zilele care precedau redeschiderea şcolilor, pe porţiunea de stradă din faţa librăriei Manea, sub salcâmi, se organiza spontan un original târg de cărţi. Veneau elevi din tot oraşul să-şi schimbe între ei manualele, la trecerea într-o nouă clasă, cei mai mici preluându-le pe ale celor mai mari, dacă fuseseră, desigur, bine păstrate. Era atunci acolo, la întretăierea străzii Regale cu bulevardul Cuza, mare îmbulzeală şi larmă, un spectacol pitoresc. Mihail Crama îl evocă într-o frumoasă poezie mai degrabă melancolică, nostalgică, intitulată "Liceu", pe care mi-a făcut cândva bucuria să mi-o dedice. A inclus-o în volumul Treceri (1981), de unde o reproduc:

"În faţa librăriei, fiecare
negoţ făceam cu cărţile şcolare
Dactili suiau, îmbietorii ritmi,
pe Cicero-l schimbam pe logaritmi.
Dădeam o vârstă pe-alta mai de fală,
fără să ştim că vârstele înşeală.
Şi-aşa treceam şi fluieram destine
ca verbele prin iuxtele latine,
în timp ce toamnele-ascuţeau cuţite sus,
sub cerul larg, sub veacul nesupus".

M-am referit mai înainte la spaţiul cultural al Brăilei antebelice şi trebuie să adaug că acesta răsfrângea spiritul unei vieţi libere şi prospere. Eu n-am apucat, din păcate, vremurile bune ale oraşului, dar ştiu despre ele de la cei care le apucaseră, părinţii, bunicii, unchii şi mătuşile mele, toţi brăileni get-beget, trăitori în tinereţea lor într-o lume care mie îmi apărea mirifică. Nu va fi fost chiar aşa, în realitate, dar era una, în orice caz, în care nu se punea pentru nimeni, în termeni dramatici, problema pâinii de fiecare zi. Unii aveau mai mult, alţii mai puţin, fireşte, dar de avut toţi aveau pentru a trăi cel puţin cu decenţă. Oraşul era bogat, din comerţul cu grâne, se puneau la cale tot felul de afaceri şi de muncit avea toată lumea unde. Se trăia şi vesel, se petrecea prin cafenele, tripouri, cabarete, prin grădinile de vară ce împânzeau Brăila. În acord cu acest tumult se desfăşura şi o destul de intensă viaţă culturală, despre care şi azi mărturisesc edificiile celor două teatre, "Comunal" şi "Lyra", după cum ar fi mărturisit şi impunătoarea clădire a cinematografului "Passalaqua", cu parter, loji, balcoane şi galerie, căzută victimă demolărilor din epoca lui Ceauşescu. Niciun turneu important al trupelor teatrale sau de operă, bucureştene şi chiar străine, nu ocolea Brăila. Erau apoi, ca factori semnificativi ai dinamismului cultural, bibliotecile publice foarte bune, cum era aceea a primăriei oraşului sau biblioteca "Petru Armencea" de pe strada Galaţi, era cercul de lectură "Voltaire", era şi o oarecare viaţă de presă, întreţinută de multele gazete care apăreau la Brăila, ale partidelor sau independente, chiar neverosimil de multe pentru un oraş de provincie mijlociu. După război, această existenţă trepidantă a vechii Brăile s-a stins, şi ce am prins eu în copilărie, până în 1947, erau doar ultimele ei pâlpâiri.
Pe lângă teatre, biblioteci etc., mulţimea librăriilor din oraş vorbea şi ea despre apetitul cultural considerabil al brăilenilor de odinioară. Erau patru librării numai în zona centrală, structurată de axul străzii Regale, tot timpul umblată. Chiar pe Regală erau librăriile Löbel, Ciuntu, Pandele Stănescu, la mici distanţe unele de altele, iar pe Cuza, la întretăierea cu Regala, cam pe locul unde se află azi magazinul universal "Dunărea", era librăria lui Teodor Manea.
Să spun ceva despre librăria Ciuntu, de fapt despre un personaj cu acest nume şi care era fratele patronului acelei librării, profesor de istorie la liceul de băieţi "Nicolae Bălcescu". Profesorul Ciuntu intrase în mitologia şcolară brăileană şi întruchipa reunirea spiritului cazon cu viclenia, a morozităţii cu un fel de a fi hâtru care mai degrabă înspăimânta decât înveselea. Cultiva - poate fără să ştie - umorul negru. Debita enormităţi fără să clipească şi cu un aer definitiv care-i descumpănea totdeauna pe interlocutori, aruncaţi în cea mai adâncă nedumerire în legătură cu ceea ce susţinea profesorul Ciuntu: vorbea serios sau glumea? Generaţiile de elevi brăileni şi-au transmis unele altora spusele în doi peri ale profesorului Ciuntu, le-au mai şi sporit inventând altele în spiritul lui, astfel închegându-se o legendă. Elev şi eu al liceului "Bălcescu", am auzit încă vorbindu-se despre ciudatul personaj, la mult timp după trecerea lui la cele veşnice. Devenise şi erou de anecdote, plasat de cei care-l evocau în situaţii dintre cele mai năstruşnice, stârnitoare de râs. Am fost însă mirat când l-am auzit la Capşa povestind despre el pe Taşcu Gheorghiu, pe la începutul anilor '70. Fostul suprarealist, impenitentul boem şi noctambul, devot al lui Mateiu Caragiale, traducător admirabil al lui Lampedusa, îşi amuza copios convivii mai tineri cu istorisiri despre profesorul Ciuntu. De unde să-l fi cunoscut? Eu ştiam că Taşcu Gheorghiu era constănţean, fusese elev la Constanţa unde şi editase revista avangardistă "Liceu", pe când profesorul Ciuntu era o figură a Brăilei. Expunându-i aceste nedumeriri Taşcu Gheorghiu mă lămuri pe loc: dragul meu, poveştile cu Ciuntu le ştiu de la Oscar Lemnaru, el i-a fost elev la Brăila şi i-a făcut legenda, dar atât de mult mi-au plăcut încât le spun ca şi cum ar fi ale mele. Lemnaru s-a prăpădit, săracul, şi acolo unde se află sper să nu se supere pe mine, nu fac decât să-l continui.
Dar să ajung să vorbesc, după atâtea ocoluri, şi despre Teodor Manea, librarul al cărui renume dăinuie şi azi în amintirea brăilenilor din generaţia mea şi mai vârstnici. Social, Teodor Manea era un destoinic exponent al clasei mijlocii din vechea Românie, negustor, om cuprins deşi nu foarte bogat, crescut în religia muncii. Într-o scrisoare târzie către unul din fiii săi, document citat de Valeriu Avramescu, îşi rezumă viaţa în aceşti termeni: "În timpul celor 70 de ani, angajat în muncă de la vârsta de 12 ani, la librăria Dumitru Ionescu, am lucrat până la timpul de armată, iar după trei ani de militărie şi opt în administraţia teatrului, am început pe cont propriu munca de librar, până azi... când nu mă pot obişnui cu gândul lichidării librăriei, a sta şi a mânca..." Mărturisirea amară de la urmă, a omului neîmpăcat nici la o vârstă înaintată cu perspectiva unei existenţe vegetative ("a sta şi a mânca"), este prilejuită de lichidarea obligată a librăriei, în primăvara lui 1951, ca urmare a măsurilor de etatizare integrală a comerţului luate de regimul comunist. Dar la episodul acesta voi reveni.
Copil încă în primii ani de după ultimul război, îi auzeam mereu pe cei mari vorbind nostalgic despre "timpurile normale" de odinioară. Denumeau prin acest enunţ epoca antebelică, ea apărându-le, la drept vorbind, în comparaţie cu prezentul, nu doar normală ci paradiziacă. Nu fusese astfel, bineînţeles, dar fusese una în care se trăia neconstrâns şi în care normal era ca, prin strădanii cinstite şi pricepere, oamenii să-şi poată împlini măcar proiectele minime, iar ajutaţi de şansă şi pe cele mari. Să se realizeze, cu alte cuvinte, potrivit vocaţiei şi competenţelor. Se înregistrau şi eşecuri, de bună seamă, ratări, drame ale insuccesului, ele consumându-se însă tot în spaţiul normalităţii, ca elemente cu semn negativ ale unei dinamici sociale totuşi nepervertite. Încă nu se instalase la noi comunismul, cu aberantele răsturnări de criterii, cu întronarea legii selecţiei inverse, în numele moralei de clasă.
Normalitatea acelor vremuri făcuse aşadar ca Teodor Manea, spre a mă întoarce la el, să poată pune pe picioare, prin muncă îndârjită, librăria pe care o botezase "Cartea de Aur", dezvoltând-o apoi an de an, până ce deveni, cum am spus mai înainte, una din instituţiile care defineau cultural oraşul. Faima librăriei îi conferise celui ce a întemeiat-o un mare prestigiu public, un statut neoficial de notabilitate a urbei, întărit, acesta, şi de prestanţa, de înfăţişarea impunătoare a omului. Înalt, robust, măsurat în gesturi, arborând mai tot timpul costume de culori austere, cămăşi albe şi lavalieră, oriunde apărea Teodor Manea atrăgea atenţia şi da celor din jur sentimentul că au de-a face cu un om important. Sau, altfel zicând, cu un stâlp al societăţii, nu în accepţia ironică în care a folosit Ibsen această sintagmă, ci în aceea proprie: cineva pe care societatea se putea sprijini.
Teodor Manea era un om care emana autoritate în chip natural, cam în felul în care o făcea Zaharia Stancu, spre a lua un exemplu din lumea literară prin care am trecut. Atât că Stancu îşi domina mediul intimidând, creind în ceilalţi o aşteptare încordată, în timp ce Teodor Manea şi-l domina pe al său, într-un fel care calma, care aducea linişte. Astfel îl vedea pe marele librar brăilean Ury Benador, vorbind în plus despre căldură, blândeţe şi omenie, într-o febrilă, patetică dedicaţie aşternută pe prima filă a unui exemplar din Subiect banal, aflat în posesia mea de mulţi ani. Transcriu: "D-lui Teodor Manea, nu, nu "domnului" ci prietenului, omului de caldă, frăţească omenie, şi pentru copilăria petrecută sub privirea sa blândă, pe acelaşi bulevard Cuza în care, în paginile Ghetto-ului, tremură şi cântă toată viaţa mea, şi pentru tot ce ne leagă acum, dincolo de geanta reprezentantului Schmidt al librarului Manea, omagiu, omagiu, Ury Benador". Datat: 19.7.1935. Să notez că geanta "reprezentantului Schmidt" fusese geanta lui Benador însuşi, geanta voiajorului comercial care avusese cândva legături de afaceri cu librăria Manea. Biografiile scriitorilor sunt un capitol al istoriei literare care mai niciodată nu poate fi socotit închis, încheiat.

Legăturile mele cu librăria lui Teodor Manea încep cu mult înainte de a mă fi născut, prin tatăl meu. În 1911, tata, care avea 10 ani şi încă nu isprăvise şcoala primară, a rămas orfan, căci bunicul muri pe neaşteptate dintr-un infarct. Cu cinci copii de crescut, bunica se afla la mare strâmtoare şi atunci tata se hotărî să acţioneze el însuşi pentru ameliorarea acestei situaţii. Mai departe povestea se urmează ca în Dickens. Librarul Manea, pe atunci om tânăr, negustor de puţină vreme pe picioare proprii, se văzu într-o zi acostat de un copil care-i cere să-l angajeze băiat de alergătură. Îi murise tatăl şi trebuia să-şi facă singur un rost. Surprins, patronul îi pretinse micului ofertant să vină cu maică-sa, să poată vorbi cu ea, ceea ce el şi făcu după ce cu greu o convinse că nu e prea crud pentru a fi dat la stăpân.
Teodor Manea îl angajă pe băieţaş de probă şi se poate spune că tata a trecut proba cu bine, iar mai apoi a confirmat şi a reconfirmat, din moment ce rămase în slujbă nu mai puţin de patruzeci de ani, o viaţă. La început ucenic, urcă apoi toate treptele nobilei profesiuni de librar, până ce deveni, pentru mulţi ani, colaboratorul cel mai apropiat al celui de la care învăţase meseria.
Făceam ce făceam, copil fiind, şi mereu îmi găseam drum la librărie, unde totul îmi plăcea. Mă strecuram printre cumpărători pentru a ajunge în spatele galantarelor unde, ca într-o bibliotecă, erau rânduite cărţile, unele după format, altele după colecţii şi autori. Cercetam metodic rafturile de jos, ghemuit înapoia tatei care avea de lucru cu clienţii. Pe o scăriţă metalică puteam coborî, şi o făceam adesea, la subsolul magazinului, unde era depozitul propriu-zis al cărţilor precum şi al altor mărfuri specifice, obiecte de papetărie, rechizite şcolare, cartonaje şi altele. Mai erau acolo câteva ingenioase maşini, acţionate fie electric fie manual, cu ajutorul cărora putea fi tăiată în coli de mărimi diverse hârtia ce aştepta rulată în baloturi, astfel cum fusese adusă de la fabrică. Le urmăream fascinat mecanismele când erau puse în mişcare. Mirosul intens de celuloză şi al cernelei tipografice l-am reîntâlnit peste ani când am coborât prima oară în sala rotativei de la Universul, unde se tipărea Gazeta literară. De fiecare dată la plecare Teodor Manea mă îndemna să-mi aleg o carte, lucru pe care îl făceam imediat, fără ezitări ipocrite. Astfel m-am ales cu aproape toate romanele lui Jules Verne, câte apăruseră atunci în româneşte, în seria cu coperţi alb-albastre de la Cugetarea, cu minunata carte a suedezei Selma Lagerlöf despre călătoria lui Nils Holgerson pe spatele gâştii sălbatice, cu Emil şi detectivii a lui Erich Kästner, cu Cei trei muşchetari şi cu multe alte cărţi de căpătâi ale vârstei de atunci.
Este momentul să spun că Teodor Manea era unchiul mamei mele, cu care tata s-a căsătorit în 1935, întărind astfel cu o componentă familială legăturile pe care le avea cu patronul şi mentorul său. În 1937 tata socoti însă că a sosit timpul să-şi ia pe deplin soarta în mâini, adică să deschidă el însuşi o librărie, aspiraţie de înţeles. Singur nu putea totuşi să o facă aşa că îşi găsi un asociat, pe domnul Axelrad, comis-voiajor şi vechi amic care dispunea de ceva parale. Şi tata strânsese un mic capital, ceea ce le îngădui celor doi, mai luând şi nişte credite, să înfiinţeze la Brăila o nouă librărie pe a cărui firmă onorata clientelă a putut citi: "Librăria naţională". Ceva se împotrivi totuşi reuşitei patronilor asociaţi şi nu în ultimul rând imprudenta plasare a librăriei în vecinătatea celei a lui Teodor Manea. Intrară astfel, vrând-nevrând, într-o concurenţă care îi spulberă iute. În mai puţin de un an au fost declaraţi faliţi. Era, la urma urmei, performanţa inversă, paradoxală, a unui grec, taică-meu, şi a unui evreu, domnul Axelrad, coborâtori fiecare din popoarele cele mai renumite pentru priceperea la comerţ. Dacă ar fi acţionat separat, poate reuşeau, acţionând însă împreună, au mers la un rapid dezastru.
În urma acestui fiasco ai mei s-au mutat la Constanţa, unde aveau rude bine situate şi unde, prin ele, tata găsi de lucru la librăria "Dobrogeana", de pe strada Mangaliei. La izbucnirea războiului s-au întors însă la Brăila, acolo socotindu-se mai feriţi de bombardamente, cum au şi fost, iar tata îşi reluă, îmi închipui că destul de spăşit, slujba la Teodor Manea. Acesta îl reprimi încredinţându-i toate vechile atribuţii şi prerogative.
După război, comuniştii veniţi la putere cu forţa şi-au fixat, printre alte ţinte măreţe, lichidarea comerţului particular, una din bazele de susţinere ale clasei mijlocii, care ea însăşi, potrivit diabolicului program, trebuia lichidată. Librăria lui Teodor Manea a rezistat totuşi câţiva ani, luptându-se cu tot mai mari dificultăţi în aprovizionare şi desfacere, sufocându-se sub grele împovărări fiscale şi lovită de mereu alte şi alte măsuri vexatorii. Poate cea mai gravă fusese excluderea de la comerţul cu cărţile şcolare, devenite monopol al librăriilor de stat, care începuseră să apară peste tot sub titulatura "Librăria noastră".

Îmi amintesc o după-amiază din primăvara lui 1951, aveam de-acum 15 ani, când m-am dus la librărie să-l iau pe tata în oraş, la ora plecării, cum făceam din când în când. Am intrat şi ce m-a izbit a fost impresia de vastitate dezolantă. Pustiu, magazinul mi s-a părut imens, o hală fără capăt, cum nu mi se păruse niciodată pe când gemea de cumpărători. Acum era pustiu, cum spuneam, şi tăcut. Rafturile ce îmbrăcau pereţii de jur-împrejur, cândva atât de îmbietoare, erau şi ele aproape goale, căci mărfuri noi nu mai intraseră. La Cassă, Teodor Manea, afundat în nişte hârtii, nu luă act de prezenţa mea. Undeva, într-un colţ, tata stivuia nişte pachete. Numai ei, două spectre.
Este ultima imagine pe care o păstrez despre librărie. Peste puţină vreme obloanele i-au fost trase definitiv. Autorităţile nu s-au mulţumit cu atât şi Teodor Manea se văzu evacuat şi din locuinţa al cărei proprietar era, rechiziţionată de armată. A redobândit-o peste câţiva ani, după nenumărate demersuri făcute la minister de fiul cel mare, veteran al războiului din Vest, luptător până la Praga.
Spre sfârşitul vieţii (a murit în 1965), Teodor Manea citea necontenit, zi şi noapte, spunând cui îl întreba că este de datoria lui să o facă: toată viaţa vânduse altora cărţi dar nu prea le citise pentru că nu avusese timp. Acum avea. Cititul a fost mângâierea ultimilor ani ai acestui om dintr-o bucată, unul din neştiuţii devotaţi truditori pentru binele culturii române.