De câţiva ani buni, o serie întreagă de coregrafi îşi aleg ca interpreţi mai curând actori decât dansatori, sau cu precădere actori, alături de câţiva dansatori.
Cândva, dacă fenomenul era rarisim ( Miriam Răducanu ), astăzi s-a extins semnificativ, devenind un fenomen frecvent, desfăşurat, în acest moment, în paralel, pe mai multe scene din Bucureşti, dar şi din alte oraşe (Timişoara).
Rămâne o întrebare deschisă, de ce această preferinţă tot mai vizibilă pentru o expresie scenică reunind dansul cu teatrul. Oricum, un exemplu semnificativ şi totodată unul dintre cele mai ample spectacole de acest fel, care modelează în forme de dans multe corpuri de actori şi doar `n mică măsură şi de dansatori, este spectacolul pus în scenă de Gigi Căciuleanu la Teatrul Metropolis, Folia, Shakespeare & Co. Este într-adevăr o mică nebunie acest spectacol, o Folie, amalgamată cu ecouri shakespeareiene, în limba veche a autorului, care evocă o lume întreagă de visuri, iubire, nebunie de toate felurile, doar în parte însă prin cuvinte, ci precumpănitor prin plastică a corpului. Şi, materialul uman avut la dispoziţie de coregraf este unul în bună măsură deja consacrat în alte lucrări de calibru, văzute anterior pe scene bucureştene, datorate lui Gigi Căciuleanu sau altor coregrafi. Actorii Lari Giorgescu şi Ştefan Lupu, Arcadie Rusu (la rându-i coregraf ), alături de dansatoarele Ioana Marchidan şi Ioana Macarie sunt nume afirmate de ani buni în sfera dansului modern şi contemporan românesc. Dar toţi interpreţii stânşi sub umbrela trupei Gigi Căciuleanu Romania Dance Company, şi anume Ramona Bărbulescu, Richard Bovnovczki. Rasmina Călbăjos, Alexandru- Mircea Călin, Paul Cimpoieru, Relu Dobrin, Lucile Julaud, Adrian Nour, Cristian Osolos şi Diana Spiridon, s-au lăsat, în egală măsură, modelaţi de fanteziile plastice ale coregrafului. Acesta s-a jucat cu ei, pe muzica lui Paul Ilea, construind cu corpurile lor, pe rând, sau cu toţi deodată, imagini scenice aparent pline de culoare. Spun aparent, căci aceasta era impresia, în pofida faptului că toţi poartă doar costume colante negre, cei drept felurit croite, singurul element de costum colorat, cu exceptia unui personaj cu aripioare, este cel purtat pe cap, însoţit doar de guleraşele independente de la gât. Este contribuţia, deloc neglijabilă, a scenografei Corina Grămoşteanu, care, cu un singur element, bogat în sugestii, ne-a purtat de la lumea faraonilor egiptului antic la regi antici şi medievali şi de la tiarele unor episcopi la căciuliţele unor bufoni.
Coregraful a mizat puţin de astă dată pe reliefarea unor personalităi şi mai mult pe o suită de relaţii între două sau mai multe corpuri, profitând astfel, în mai mică măsură ca altădată, de toţi cei pe care ia avut sub aripă. După greutatea pe care a dat-o ultimul sau spectacol, din cadrul anului închinat lui Ion Luca Caragiale, Folia, Shakespeare & Co, s-a conturat ca o joacă, realizată cu o companie de actori dansatori, sau, cum i-a numit coregraful, DansActori, deja familiarizaţi cu stilul său. Da, spectacolul este o Folie, o nebunie, dar o nebunie uniformă, în care interpreţii aşteptau parcă ceva ce nu au primit. Folie înseamnă oricum trecere peste măsură, dar ea necesită şi schimbări de ritm şi de tensiune, o diversificare necesară curgerii unui întreg spectacol. Posibil, continuând să cizeleze ceeace este deja construit, coregraful ar putea obţine o mai mare limpezime a identităţii feluritelor personaje sugerate de situaţii şi de detaliile acoperământului lor de cap.
La sfârşit, după spectacol, coregraful a mai dorit să stea de vorbă cu noi, cu publicul. Gigi Căciuleanu vorbeşte fermecător şi nu de puţine ori scrie tot atât de frumos, dar noi aşteptăm de la el, mai întâi de toate, acum, cât şi în viitoarele sale creaţii, poeticele şi sugestivele sale compoziţii coregrafice.
