Recent a apărut în Franţa
la Editura Verdier, Paris,
al treilea volum din cele
patru prevăzute în
ansamblul fundamental
pentru cultura şi
patrimoniul francofon,
intitulat Histoire des traductions
en langue francaise. Prin acest
proiect, iniţiatorii lui, profesorii
Yves Chevrel şi Jean-Yves Masson,
comparatişti redutabili de la
Universitatea Paris IV Sorbonne,
îşi propun să înlăture tăcerea
care a domnit pînă de curînd
asupra traducerii în istoria
literară, culturală sau chiar
editorială de limbă franceză,
repunînd în drepturi actul
traducerii şi produsul său,
acordînd totodată locul şi
vizibilitatea cuvenite traducă
torilor.
Cu un grăunte de umor, unul dintre
cei doi coordonatori, Jean-Yves Masson,
comparatist, traducător, scriitor şi
coordonator de colecţie la Verdier,
mărturisea într-un interviu acordat
revistei Atelier de traduction în 2012,
că a luat exemplul unui prieten medic
şi autor de volume pentru publicul
larg, care îi povestea că a scris cutare
carte pentru că nu a găsit-o în librării.
Tot aici el explica situaţia de care se
lovesc comparatiştii atunci când au
nevoie să ştie cînd a fost tradusă o
anumită operă, de cîte ori a fost
retradusă, dacă e vorba despre o
traducere integrală sau parţială, la
ce editură, de către care traducător
etc. Astfel de date sînt capitale pentru
istoria literară şi totuşi, oricît de
surprinzător ar fi, ele sînt, cel mai
adesea, complet ignorate. Un exemplu
răsunător în acest sens este l’Histoire
de l’édition française d’Henri-Jean
Martin şi Roger Chartier, lucrare
de incontestabilă valoare, dar care
se referă doar la cărţile scrise şi
publicate în franceză, lăsînd la o parte,
cu unele mici excepţii, pe cele traduse,
ca şi cum în producţia editorială nu
ar exista şi traduceri.
Lucrurile nu stau mai bine nici în
istoriile literaturii franceze, unde se
vorbeşte, bunăoară, despre voga
fantasticului din anii 1830, fără a
menţiona însă traducerea lui E.T.A.
Hoffmann de către Loève-Veimars,
de la care a pornit totul. Nici apariţia
versetului în poezia franceză la răspîntia
secolelor XIX-XX nu este asociată cu
influenţa traducerilor din Walt Whitman,
elaborate de Laforgue sau Gide. În
faţa evidenţei că traducerile sînt
aproape invizibile în istoriografia
culturii franceze, iniţiatorii proiectului
au hotărît să remedieze această stare
de lucruri şi au lansat încă din
2004 ideea unei Istorii a traducerilor
în limba franceză, întreprindere pe
cît de complexă pe atît de temerară.
Spun aceasta pentru că proiectul ITLF
cuprinde, pe de o parte, nu doar
traducerile literare ci şi pe cele nonliterare
şi, pe de altă parte, nu doar
traducerile în franceză publicate în
Franţa, ci şi cele apărute, în general,
în spaţiul francofon. După cum spunea
Yves Chevrel în 2013 într-o densă
conferinţă la Universitatea Toulouse
le Mirail pe această temă, acest spaţiu
francofon poate cuprinde ţări ca Belgia,
Elveţia, Canada, dar şi Rusia, China
sau România, iar domeniile luate spre
analiză sînt cele în care franceza a
fost limba în care s-a tradus.
În primul volum din ITLF apărut
la sfîrşit de 2012 (după opt ani de
cercetare, documentare, redactare)
şi consacrat secolului al XIX-lea
domeniile non-literare sînt numeroase
şi grupate de autori astfel: istorie,
ştiinţe şi tehnică, filozofie, texte
juridice, religii, relatări de călătorie
şi, bineînţeles, poezie, teatru,
proză narativă şi literatură pentru
copii şi tineret. Reţinem eticheta
„proză narativă” pentru a evita confuzia
cu scrieri în proză de tip memorii,
jurnale, cronici, relatări etc.
Cum acest prim volum inaugurează
o serie, el constituie şi o matrice
pentru următoarele, care vor urma,
în mare, aceeaşi structurare: primele
capitole sînt mai generale şi dau o
privire de ansamblu asupra teoriilor
ce constituie armătura ideatică a
secolului, apoi asupra statutului şi
condiţiei traducătorilor în epocă sau
propun o abordare bibliometrică
asupra traducerii literare, bazată pe
instrumente esenţiale ca Bibliografia
Franţei sau Catalogul general al
literaturii franceze.
Un detaliu important şi semnificativ
îl constituie pluralul folosit în titlul
proiectului care are rolul de a sublinia
că, spre deosebire de o istorie oarecum
similară apărută în Spania sau în
Marea Britanie, cea franceză nu vizează
o istorie a traducerii în general, care
induce ideea de abstract, ci o istorie
a traducerilor concrete şi reale. De
altfel, întregul proiect stă sub semnul
concretului, deoarece consemnul de
lucru a fost ca fiecare traducere despre
care se scrie să fi fost ţinută în mînă,
sau să fi fost avută sub ochi (în cazul
versiunilor numerizate) de către
cercetători. În acelaşi spirit, orice
practică traductivă va fi observată şi
analizată în funcţie de condiţiile
concrete în care ea s-a produs, aceasta
însemnînd condiţii de imprimare, de
lucru, de remunerare, de difuzare
precum şi implicarea tuturor celor
care asigură meseriile cărţii, aceasta
însemnînd tipografi, gravori, editori,
librari, bibliotecari. În concreteţe
întră şi atenţia acordată tipului de
hîrtie, copertă, ilustraţie, format,
colecţie, punere în pagină etc. Şi cum
ILTF se vrea nu doar o istorie concretă
ci şi una vie, ea este presărată cu
citate din diverse traduceri pe care
cititorul le poate savura în subtilitatea
şi fineţea sau stîngăcia lor sau cea
a limbii epocii; tot astfel, istoria este
presărată cu portrete de traducători aleşi dintre cei 2000 care au fost
repertoriaţi pentru secolul al XIX-lea,
din diverse domenii, cu diverse studii
şi formaţii şi tributari sau nu unei
anumite mentalităţi traductive,
preferîndu-se, în general, traducători
puţin cunoscuţi sau necunoscuţi pînă
în prezent.
Ideea cea mai inovatoare a Istoriei
traducerilor pe care autorii o consideră
cu adevărat „renversante”, destabilizatoare,
am zis noi, de idei preconcepute şi
de mentalităţi depăşite, este aceea
de a demonstra că patrimoniul intelectual
al unei limbi este constituit nu
doar din operele compuse în această
limbă, ci şi din toate traducerile de
opere străine pe care această limbă
le-a făcut posibile graţie activităţii
traducătorilor, aceşti „scriitori invizibili”,
aceşti „actori ascunşi ai vieţii intelectuale”
(Masson, 2012: 25).
Iată cum rezumă Masson în cîteva
cuvinte acest grandios proiect,
care are şi meritul de a nu fi avut un
model anterior: „Ne propunem să
descriem acest patrimoniu, condiţiile
în care s-a constituit, mijloacele prin
care a fost difuzat, să-l evaluăm, să
spunem ce impact au avut traducerile
asupra limbii franceze: proiectul
priveşte aşadar limba franceză şi nu
Franţa, fiindcă vrem să mai arătăm
că franceza a fost şi o limbă de traducere
în afara Franţei, că ea nu se limitează
doar la franceza vorbită şi scrisă în
Franţa.” (2012: 25)
Dar vorbind despre uriaşa muncă
în toată concreteţea ei a cercetătorilor
implicaţi în proiect, trebuie să amintim
şi de numeroasele capcane şi goluri
de informaţie care privesc traducerea,
cu atît mai numeroase cu cît înaintăm
spre secolele trecute, pînă la sfîrşitul
Evului Mediu, perioadă în care apare
tiparul, eveniment ce constituie data
liminară a perioadei ce formează
materia proiectului, în timp ce data
finală este începutul secolului XXI.
Este vorba de cărţi publicate drept
traduceri, aşa numitele „pseudotraduceri”,
dar care sunt de fapt texte
originale, apoi de traduceri care se
dau drept originale, apoi de numeroase
traduceri/imitaţii care schimbă radical
titlul textului sursă (făcînd ca un titlu
să ascundă un altul), de traduceri
anonime sau nedatate şi nelocalizate,
care cer anchete îndelungi pentru
obţinerea unei informaţii nu întotdeauna
sigure. Sunt apoi traduceri prin limbă
intermediară, care distorsionează
mult originalul, un fel de traduceri
la mîna a doua sau a treia.
La această materie diversă şi uriaşă,
cercetătorii proiectului au venit cu
nişte principii generoase şi prietenoase.
Traducerile, cu care cercetătorul va
fi avut un contact nemijlocit, vor fi
supuse unei „observaţii critice”, cu
o „neutralitate binevoitoare” dar nu
cu ochii şi criteriile contemporane, ci
repuse în contextul lor concret de
producere care presupune, între altele,
şi presiunea unei mentalităţi, a unei
ideologii, o viziune traductivă dominantă.
În această întreprindere revoluţionară
de reabilitare şi de recunoaştere a
traducerilor şi traducătorilor ca parte
esenţială la formarea unei culturi
şi a unui patrimoniu au fost antrenaţi
sute de cercetători. Pentru a nu cădea
în ideea de invizibilitate a cercetătorilor,
vorbind tocmai de vizibilitatea
traducătorilor, vom menţiona măcar
pe coordonatorii de volume, repartizate
pe secole: XV şi XVI, Véronique Duché;
XVII şi XVIII, Yves Chevrel, Annie
Cointre şi Yen-Maï Tran-Gervat; XIX
Yves, Chevrel, Lieven D’hulst, Christine
Lombez; XX, Bernard Banoun, Jean-
Yves Masson, Isabelle Poulin.
Cum o astfel de istorie, rezultat
al unei munci titanice, merită citită
şi recitită, răsfoită şi revăzută îndelung,
păstrată ceva vreme la căpătîi, ne
propunem să revenim cu alte idei
şi cu informaţii preţioase, uneori
spectaculoase, despre traducători
ascunşi şi despre traduceri uitate
timp de secole, scoase acum la lumină
de prodigiosul proiect ITLF.
Referinţe:
Chevrel, Yves, Histoire des
traductions, histoire culturelle
(Conférence d’Yves Chevrel à l’IRPALL
(Toulouse II – Le Mirail), le 22 novembre
2013, http://editions-verdier.fr/
livre/histoire-des-traductions-enlangue-
francaise/
Chevrel, Yves, D’hulst, Lieven,
Christine Lombez, Histoire des
traductions en langue française,
Verdier, Paris, 2012.
Masson, Jean-Yves, „Entretien”,
Atelier de traduction, nr. 18, 2012,
Editura Universităţii din Suceava,
pp.15-30.
