Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O istorie cu creşteri şi descreşteri de Cosmin Ciotloş

Chiar publicându-şi (în sfârşit) Chenzinele, Tania Radu rămâne fidelă acelui pact al discreţiei pe care şi-a construit întreaga prezenţă literară. Nu vrea să primenească ierarhiile şi nici măcar, aşa cum se spune despre cronicarii sârguincioşi, să „ofere o panoramă” a tranziţiei noastre. (Ar fi fost, de altfel, destul de greu, dată fiind periodicitatea rubricii).
Însuşi tonul, extrem de reţinut, aproape timid, al cuvântului-înainte care însoţeşte acest volum de debut (exact aşa !) e un indiciu. Autoarea îşi ia aici tot felul de precauţiuni politicoase cu privire la felul în care concepe ea cronica de carte (care, pare a spune, dacă n-are farmec, n-are nici rost), la selecţia propriilor texte (care a prevalat în faţa uzualei selecţii a autorilor), la dispunerea acestora în sumar. Lucruri pline de tâlc, pe care le voi discuta mai jos. Deocamdată, să spun că această prudenţă are şi un efect „tare”: graţie ei, Tania Radu oferă o posibilă pistă (foarte coerentă, foarte omogenă) de înţelegere a literaturii române de după 1990. Lipsită de preconcepţii tematice (mai ales în ceea ce priveşte deseori clamata „dezabuzare a limbajului” din proza tinerilor) şi de marotele trecutului (care încă îi mai bântuie pe cronicarii de azi), sceptică atât faţă de apetitul teoretizant al unora, cât şi faţă de dimensiunea doctă cu care defilează alţii, Tania Radu face o articlerie de tip special. Întemeiată pe plăcerea scrisului şi pe onestitate. Exigenţe pe care, solicitându-le altora, autoarea şi le aplică întâi şi-ntâi, sieşi. Exclamaţia de pe ultima copertă a Ioanei Pârvulescu („ce bine că există şi Tania Radu în peisajul criticii literare româneşti”) se justifică fără rest. Cum iarăşi mi se pare că se justifică o observaţie a Monicăi Lovinescu, făcută, pare-mise, într-unul din volumele Jurnalului său, conform căreia, paradoxal Tania Radu (şi nu Dan C. Mihăilescu, aşa cum se crede îndeobşte) ar fi adevăratul cronicar literar.
Esenţială pentru această specificitate, este o iluzie a „distanţei temporale” pe care o creează majoritatea capitolelor din această carte. Oricât de neobişnuit ar suna, e un mare merit. Se ştie, prin cutumă, genul cronicii presupune reacţie rapidă, spontaneitate, intuiţie, şansă ş,a.m.d. Ne place sau nu, cel dintâi care se pronunţă e cumva privilegiat. Or, Tania Radu sfidează şi această regulă (după cum o sfidează şi pe cea legată de ritmicitatea săptămânală), în numele unui pariu personal pe care, finalmente, îl câştigă. Multe din aceste „chenzine” au în vedere ediţiile secunde ale cărţilor comentate (Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă, Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, dar şi Jurnal esenţial, Doina Jela, Această dragoste care ne leagă, Lena Constante, Evadarea tăcută, Ioan Groşan, Caravana cinematografică, Cristian Teodorescu, Tainele inimei, Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, Lucian Dan Teodorovici, Cu puţin înaintea coborârii extratereştrilor printre noi ş.a.). Acestea sunt fapte. Spuneam însă că e vorba şi despre „iluzii” în aceste răgazuri. Chiar şi atunci când scrie „la cald” Tania Radu lasă impresia că o face abia după ce temperatura a scăzut şi agitaţia editorială s-a domolit (de astfel de cadre lungi are parte, de exemplu, Filip Florian, căreia îi sunt comentate toate cele trei cărţi individuale; sau Dan Stanca, prezent în carte cu nu mai puţin de patru romane, inclusiv recentul Craii şi morţii). N-am făcut proba, consultând arhiva revistei 22, dar cu siguranţă că o parte din aceste luări de poziţie reprezintă reacţii imediate. Şi totuşi ! Ele par îndelung cântărite, puse metodic în ecuaţie. Ceea ce oferă cititorului profesionist o garanţie de echilibru, iar celui neprofesionist un extraordinar confort. Un merit va fi revenind şi abilei regii a începuturilor. Care sunt memorabile şi care evită căderea în particular. Aşa începe, de exemplu, cronica despre corespondenţa dintre Mircea Zaciu şi Marian Papahagi:
„Când trăieşti printre literaţi, una dintre experienţele cele mai tulburătoare e pasul brusc prin care trec în istoria literaturii oameni pe care i-ai cunoscut. Îi vezi încă, printrun fel de ecran transparent, îi vezi uneori chiar mai bine decât înainte, dar nu-i mai poţi atinge. Nepreţuiţi, valoroşi sau de umplutură, buni ori răi, ei devin cu toţii prada lipsită de apărare a studiului nostru – formă aparte de curiozitate, mai mult sau mai puţin ştiinţifică, cu latura ei perversă cu tot” (p. 112).
Sau cea dedicată scandalos-admiratului (la vremea lui, adică acum un deceniu) prim roman al Ioanei Bradea: „Tare greu i-a fost literaturii române să ajungă la romanul Ioanei Bradea, la titlul lui atât de violent-provocator (el însuşi o sofisticată, obraznică suprapunere de sensuri şi conotaţii, câtă vreme la dicţionar desemnează un obiect: pipă, lulea1)! Şi când te gândeşti că, odată ajunsă aici, literatura nici măcar nu se poate odihni. Înainte e cale lungă” (p. 341).
De remarcat e, în aceeaşi cronică, şi faptul că tinerei prozatoare bistriţene i se recunoaşte fără înconjur talentul (extraordinar, acesta), cu mult mai multă seninătate decât au fost dispuşi să investească în ea alţi comentatori (mai juni sau mai experimentaţi).
Punctul de vârf îl reprezintă însă, în viziunea mea, felul în care e întâmpinată De ce iubim femeile, cartea care i-a făcut pe destui amatori de „literatură mare” (şi neapărat nevandabilă) să strâmbe din nas. Tania Radu oferă acestei cărţi, deloc rele altminteri, o lectură mult mai adecvată, mult mai cerebrală, găsind, în chiar primul paragraf, o excelentă formulă pentru a diagnostica o marotă a lumii literare româneşti:
„Cititorul român (y compris criticul) suferă de o ciudată «nimfomanie» în relaţia cu scriitorul: acestuia din urmă i se cere, cu fiecare carte, tot mai mult, tot mai bine, mereu altceva. După o carte mare trebuie să urmeze o carte şi mai mare. După o carte care a consacrat, una în aceeaşi gamă se cheamă autopastişă, iar încă una se taxează drept rescriere la infinit. Când schimbă genul, nu se rezolvă nimic: blestemul aşteptărilor insaţiabile o ia de la capăt. Tăcerea nici ea nu e bună - filonul a fost subţire. Cărţile-platou, pe care talentul se odihneşte şi se maturizează, nu interesează la noi. Cu atât mai puţin autorii unei singure cărţi, ori cei care au avut ghinionul să-şi dea capodopera la începutul carierei” (p. 175).
Excelent spus şi, ca de-atâtea ori, fără folos „în secol”. Descrierea se aplica atunci la fel de bine cum seaplică şi acum (şi a fost de ajuns să apară Frumoasele străine, pentru ca aceluiaşi Mircea Cărtărescu să i se impute, de către aceiaşi comentatori, aceleaşi lucruri). Poziţia Taniei Radu rămâne însă admirabilă. Şi curajoasă.
Nu fără legătură cu acest curaj, care face parte din panoplia oricărui critic autentic, trebuie spus că într-un singur caz Tania Radu este cu adevărat inclementă aici: anume atunci când discută pe marginea celor trei volume de memorialistică a Ninei Cassian. Spun „inclementă”, nu „nedreaptă”. În cele şaptesprezece pagini câte conţine Stahanovismul erotic (foarte inspirat titlu), faptele istorice sunt puse cu penseta la locul lor, iar profilul poetei e trasat exact (chiar dacă nu neapărat „la scara 1/1”). Opacitatea Ninei Cassian faţă de tot ce n-o priveşte direct (adică: beneficii politice şi erotice) e sancţionată prompt. „Scriitoare mai degrabă celebră decât valoroasă” (p. 118) e o alegaţie care poate suna, în context, dur. În realitate, nu e. „Morala nu-i spune mare lucru” (p. 135) e o alta din aceeaşi aparentă categorie. Din nou, se verifică. În esenţă, lipsa „antenelor etice” nu e o problemă care să intereseze literatura. Dar în momentul în care vorbim despre zestrea memorialisticii, „esenţa” se schimbă. Fiindcă e, întradevă r, şocant, să constaţi că în cei mai grei ani ai comunismului, pe când se răsfăţa în „chefuri”, „chefuleţe” şi aventuri, Ninei Cassian nu îi păsa deloc de tragediile care se petreceau în jur. Era surdă şi oarbă la ele.
Înainte de a încheia, două observaţii. Poate surprinde, în primul rând, absenţa poeziei dintre preocupările (cronicăreşti) ale Taniei Radu. Din cele două mari secţiuni ale cărţii, una, Preaplinul amintirilor, e rezervată memorialisticii, cealaltă, Literatura ca descărcare posttraumatică, vizează proza. Opţiunea nu e întru totul nouă şi, prin urmare, nici de neînţeles. Sunt destui alţi critici care consideră că, după 1990, genul acesta (prin definiţie înclinat spre atemporal şi tot prin definiţie, aflată undeva în marginea literaturii) s-a retras din prim-plan. Totuşi, nu e cazul să invocăm temeiuri atât de categorice. Autoarea Chenzinelor aduce vorba (mult mai des decât ar fi de aşteptat) de poezie. Câţi dintre autorii discutaţi de ea nu sunt, la origine, poeţi ? Mai mult, câtora dintre prozatorii investigaţi nu li se relevă merite lirice (despre unul din romane aflăm chiar că e un „imens poem deghizat”).
A doua observaţie continuă promisiunea pe care o făceam la începutul acestei cronici: aceea de a reveni asupra algoritmului în virtutea căruia Tania Radu şi-a organizat materia Chenzinelor literare. Despre el, în chip misterios, autoarea nu ne spune decât că „ţine de un itinerariu interior”, nefiind, cum se poate constata, nici cronologic, nici istoric (în funcţie de vârsta autorilor). Dacă nu mă înşel, aş avansa, mai degrabă radiestezic, o ipoteză: aceea că în mod tacit, criteriul urmăreşte „creşterea şi descreşterea” raportului cu realul. De la nobleţe la ignominie şi pamflet (în prima secvenţă, care începe sub semnul victimelor comunismului şi se încheie cu amintirile unor tineri pe care căderea regimului i-a găsit adolescenţi), respectiv de la optimism, vizionarism, simbolic la realismul frust, necalofil şi fotografic (în cea de-a doua, unde ceea ce debutează sub auspiciile unor Blandiana, Adameşteanu sau Cărtărescu sfârşeşte cu expat-ul Cătălin Dorian Florescu şi cu radicala, deja amintită aici, Ioana Bradea).

1. O simplă precizare de subsol, care nu scade cu nimic caracterul remarcabil al paragrafului: conform dicţionarelor, „băgău" e un regionalism care desemnează nu pipa, ci resturile de tutun care rămân în pipă. Probabil confuzia se datorează contaminării cu sensul unui alt cuvânt năstruşnic din aceeaşi arie semantică. E vorba de „futac", instrument cu care se împinge tutunul în lulea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara