Reeditarea volumului semnat de Ion
Nistor, intitulat Istoria Basarabiei.
Scriere de popularizare (Editura
Humanitas, 2017) în preajma sărbătoririi
Centenarului are, desigur, o semnificaţie
cu totul aparte. În primul rând, trebuie
menţionat faptul că este cea dintâi
sinteză istoriografică referitoare la
Basarabia, iar publicarea ei – iniţial
în 1923 la Editura Glasul Bucovinei din Cernăuţi
– a reprezentat un succes încă de la prima apariţie.
Urmată de multe alte ediţii – în perioada comunistă
lucrarea a fost inclusă în indexul cenzurii de către
autorităţi –, a cunoscut un succes considerabil,
culminând cu cele 30 000 de exemplare publicate
în anul 1991 de către Editura Cartea Moldovenească
din Chişinău. Succesul volumului – dincolo de
faptul că este o argumentată lucrare de popularizare
– s-a pliat, în primul rând, pe o curiozitate a
publicului basarabean pentru acele părţi ale
trecutului istoric mai puţin cunoscute. Nu în
ultimul rând, acelaşi succes este tributar în bună
măsură şi limbajului liber şi direct în care Ion
Nistor îşi formulează şi argumentează tezele,
stil împrumutat din maniera în care şi-a conceput
cursurile pe care le-a susţinut în faţa publicului
basarabean, începând cu 1918.
Ion Nistor, istoric, bucovinean la origine,
om politic şi una dintre marile personalităţi
ale Marii Uniri, a fost unul dintre militanţii pentru
drepturile culturale şi naţionale ale românilor
bucovineni şi basarabeni şi nu mai puţin unul
dintre „ctitorii României întregite” (p. IX, din
Introducerea volumului, semnată de Virgil
Pâslariuc). Preocupările sale au rămas strâns
legate de marile provocări ale epocii. Meritele lui
în domeniul academic, lupta pentru drepturile
românilor, precum şi aplecarea asupra cauzei
naţionale în contextul căreia a încercat să
ofere argumente în dezbaterile istorice şi politice
ale timpului său, n-au trecut neobservate în ţară.
Volumul Istoria
Basarabiei. Scriere de
popularizare – documentat
cu meticulozitate
în Arhiva din Chişinău
– este structurat în două
părţi şi pune în discuţie
cele mai importante
evenimente din istoria
Basarabiei din cele mai
vechi timpuri şi până la
„unirea Basarabiei cu
Patria-Mamă”. Prima
parte prezintă istoria
teritoriului dintre Prut
şi Nistru în contextul
general al neamului românesc. Trece de la
antichitate la etnogeneză, atrage atenţia asupra
Chiliei şi Cetăţii Albe în capitolul dedicat formării
statelor medievale româneşti şi nu, în ultimul
rând, pune un accent deosebit pe regiune în
timpul domniilor lui Alexandru cel Bun şi Ştefan
cel Mare. Împrejurările în care s-au aşezat tătarii,
invaziile căzăceşti, poloneze sau invaziile
ruso-turceşti reprezintă subiectul următoarelor
subcapitole. Partea a doua a lucrării, cea dedicată
ocupaţiei ţariste, numită De la răpire până la
dezrobire, este prima sinteză care înglobează
istoria Basarabiei în cea general românească.
Războiul ruso-turc şi Tratatul de Pace de la
Bucureşti din 1812 sunt interpretate nu în
cheia unei „eliberări”, aşa cum era obişnuit publicul
basarabean, ci ca o anexare a vechii Moldave. Cu
argumente riguros documentate, istoricul
demonstrează că românii au constituit majoritatea
populaţiei acestei provincii pe întreaga durată
a secolului al XIX-lea, cu toată politica de colonizare
cu elemente alogene promovată de administraţia
ţaristă în această perioadă.
În mod special supun atenţiei capitolul al
VIII-lea şi ultim al volumului, intitulat „Revoluţia
rusească şi Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă”,
în care nota distinctivă este reprezentată de
deşteptarea conştiinţei naţionale româneşti în
rândurile populaţiei din Basarabia. După Revoluţia
din februarie şi încetarea ostilităţilor dintre Rusia
şi Puterile Centrale, în Basarabia au urmat congrese
– ale clerului (care cerea în fruntea Bisericii
basarabene un mitropolit român, precum şi
autonomie politică), ale învăţătorilor (care doresc
românizarea învăţământului şi alfabet cu
litere latine) şi ale soldaţilor (care militau pentru
elaborarea unui proiect de autonomie naţională
şi teritorială pentru Basarabia) – toate dorind în
mod expres schimbări esenţiale în organizarea
Basarabiei. Tot în cursul aceluiaşi an s-a pus baza
Partidului Naţional Moldovenesc, iar Vasile
Stroescu a fost proclamat preşedinte al acestuia.
Punctul principal din programul noului partid
– din care mai făceau parte personalităţi ca: Paul
Gore, Vladimir Herţa, Pantelimon Halippa şi
Onisifor Ghibu – era dobândirea autonomiei
politice, administrative, bisericeşti, şcolare şi
economice pentru Basarabia românească.
În luna noiembrie 1917 s-a constituit – din
reprezentanţii legitimi ai tuturor naţionalităţilor
şi confesiunilor – Sfatul Ţării, o adunare al cărei
preşedinte a fost ales tânărul deputat basarabean
Ion Inculeţ. În contextul prăbuşirii Imperiului
Rus, anarhia şi violenţa trupelor ruseşti au
determinat Sfatul Ţării să ceară ajutor la 13 ianuarie
1918 armatei române în Basarabia pentru a pune
capăt jafului. În ziua de 13 ianuarie Divizia XI
Română, sub comanda generalului Broşteanu,
a intrat în Chişinău, fiind primită de populaţie
cu un entuziasm indescriptibil. „Plângea lumea
de bucurie la privirea ostaşului român care (...)
îşi făcea intrarea triumfală în capitala Basarabiei,
care nu mai văzuse fâlfâind steagurile româneşti
din zilele lui Vasile Vodă Lupul.” (p. 305) Bucurânduse
de această protecţie, la 24 ianuarie 1918 Sfatul
Ţării a declarat independenţa ţării, iar la începutul
lunii martie 1918, o delegaţie a Sfatului Ţării
compusă din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa
şi Daniel Ciugureanu a venit la Iaşi, având o
discuţie cu noul prim-ministru, Alexandru
Marghiloman pentru că: „Toţi bunii patrioţi
români din Basarabia erau încredinţaţi că singura
soluţie a problemei politice a patriei lor nu putea
fi alta decât unirea ei cu vechea Moldovă, din
trupul căreia fusese ruptă de ruşi cu o sută de
ani în urmă. Gândul acesta, nemărturisit, trăia
ascuns în cutele cele mai tainice ale sufletului
fiecărui moldovean adevărat, ca ceva moştenit
din tată în fiu, fără ca el să-şi fi putut da seama
(...). Se trezi în sufletul moldovenilor dintre Prut
şi Nistru, şi, îndeosebi ale conducătorilor lor,
ideea solidarităţii naţionale şi dorul de a se
reîntoarce la sânul patriei-mame, de la care moşii
şi strămoşii lor fuseseră răpiţi de vulturul Uralului.”
(pp. 306-307)
Dorinţa aceasta s-a dovedit a fi a întregii
ţări, astfel că la data de 27 martie/9 aprilie 1918,
majoritatea moldovenească din Sfatul Ţării a
votat Unirea cu România: „Republica Democratică
Moldovenească (Basarabia) (...) ruptă de Rusia
acum o sută şi mai bine de ani din trupul
vechii Moldave, în puterea dreptului istoric şi a
dreptului de neam (...) de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”
(p. 307) – eveniment despre care autorul – el însuşi
de faţă – spune că va rămâne „încrestat cu
litere de aur în letopiseţele neamului românesc.”
Pierderea celor două provincii (Bucovina
şi Basarabia) de care era atât de ataşat, ocupaţia
sovietică şi instaurarea regimului comunist au
fost pentru I. Nistor perioade de grele încercări.
Memoriile sale din închisoarea de la Sighet stau
mărturie în acest sens. Rămâne însă de la acest
remarcabil om, reprezentant al generaţiei care
a făcut Unirea, şi una dintre cele mai echilibrate
volume referitoare la o istorie a Basarabiei. Avem,
aşadar, o lucrare de istorie bine structurată, fără
complicaţii stilistice inutile, mergând direct la
subiect printr-un limbaj uşor arhaizant şi atent.
