Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
O ipoteză: Rădăcină valahă? de Nicolae Mareş




Oricine este născut din Dumnezeu
biruieste lumea.
(Ioan, 5.4)


Când, în februarie 1993, am avut fericirea de a fi primit, la Vatican, de Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea, pentru a-i înmâna volumul de Poeme pe care îl tradusesem si publicasem în limba română, imediat după evenimentele din 1989, îmi propusesem să-l întreb, fără prea mari ocolisuri, dacă realmente este român la origine. Audienta a fost destul de lungă pentru o asemenea ocazie (mai ales că se grăbiseră să îi trimită sau să-i înmâneze florilegiul respectiv -, asa cum aveam să aflu de la secretarul personal de atunci al Sfântului Părinte, Monseniorul Stanislaw Dziwisz, - altii, înaintea mea: reprezentantul apostolic din Bucuresti, nuntiul papal John Bukoviecki, Ambasada Poloniei în România, presedintele de atunci al României, Ministerul de Externe al Poloniei si chiar ambasadorul român la Roma, un oarecare Vierită, care îi înaintase Pontifului, cu titlu personal, volumul pe care îl expediasem prin intermediul unui subaltern de-al său spre Sfântul Scaun.).
În marea si coplesitoarea sa bunătate, bucurându-se că putem conversa în limba lui Mickiewicz, Sfântul Părinte s-a interesat, în primul rând, de mobilul care m-a determinat de a-i transpune creatiile literare în limba română, dovedind un interes cu totul aparte, atunci când a aflat că nu numai poemele respective le tradusesem, ci si o piesă de teatru, dragă inimii Sale: În fata magazinului bijutierului, prezentată de Postul de radio România Cultural în regia de mare tinută a lui C. Dinischiotu. Îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere că emotionanta convorbire s-a prelungit cu mult peste limitele acordate la intrare de monseniorul Dziwisz, azi Episcop, deoarece a trebuit să îi răspund Sfântului Părinte la o întrebare fluviu: - Ce se mai aude prin România noastră?
Sintagma astfel formulată m-a străfulgerat, deoarece întrebarea în sine continea chiar răspunsul la o chestiune care mă frământa din 1979-1980. În perioada respectivă, fiind consilier cu probleme culturale si de presă la Ambasada României din Varsovia, am primit în vizită un istoric polonez, persoană venerabilă care mi-a spus, atunci, că lucra de aproape doi ani la arborele genealogic al Sfântului Părinte. Venise la mine să se intereseze, ce ar însemna, în limba română, numele fostului cardinal de Cracovia: Wojtyla. Aveam să aflu, totodată, că în investigatiile sale, urmărind din aproape în aproape încrengăturile unor familii vechi de munteni, care au trăit de secole în Beskizii Poloniei, a descoperit că toate aceste familii aveau la rădăcina lor vechi neamuri de păstori români. Fără să stăpânească materia juridică, cercetătorul polonez era interesat să afle totodată unele amănunte privind dreptul valah (ius valachicum) si ce a însemnat acesta în Polonia.
I-am explicat în mare interlocutorului despre transhumanta românească înainte si în timpul Evului Mediu pe meleagurile poloneze, dar si în Ungaria, Slovacia si Cehia, despre dimensiunea acestei colonizări cu element românesc pe mari întinderi montane bune pentru păsunat. Păstorii respectivi, în afara plătii în natură sau si în bani, erau chemati în caz de pericol chiar sub steag de luptă.
L-am orientat, în acelasi timp, pentru consultarea unei bibliografii pertinente în materie: Migratia valahă pe meleagurile poloneze si Studii asupra denumirilor din Carpatii polonezi de K. Dobrowolski; Cauzele colonizării valahe în Carpati de Ed. Dlugopolski; Pologne et Roumanie de Stanislaw Lukasik; Localităti valahe pe meleagurile poloneze de J.I. Lubomirski etc.
De subliniat că rezultatele acestor investigatii efectuate de polonezi, elaborate în secolul al XIX-lea si la începutul secolului al XX-lea, dar si lucrarea juristului Dumitru D. Mototolescu - Ius valachicum în Polonia, publicată în 1916, la Bucuresti, demonstrează, în timp si pe arii geografice concrete, modul în care s-a făcut colonizarea cu păstori români pe meleagurile poloneze, cum au functionat comunitătile românesti, importanta lor pentru cultura materială poloneză, elementele care s-au păstrat până în timpurile noastre cu caracterul lor distinct antropologic, lingvistic, cultural etc. Deci, de aproape un secol este prezentată amănuntit si demonstrată transhumanta păstorilor români, în căutare de hrană pentru turme, din nord-vestul Transilvaniei si Moldovei, peste Ceremus, până la izvoarele Oderului, începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea până în secolul al XVII-lea. Cu timpul, transhumanta valahă va merge si în directia Lublin-Luck, trecând prin Codrii Sandomierzului spre muntele Sfânta Cruce. De subliniat că primele valuri ale transhumantei la care ne referim au precedat cunoscutele colonizări germane din Polonia Mică (Malo-Polska). Astfel, la 1334 si 1335, la curtea printului de Halicz îl găsim pe Borisco Caracula si pe Alexandru Moldaovici, iar la Przemysl, datorită colonizării Văii Sanului cu păstori munteni si moldoveni, functiona în 1353 episcopul Chiril Valahul: Kiryllo Woloszyn (Cf. St. Lukasik Pologne et Roumanie, p. 50). Printre numeroasele fapte consemnate de cercetătorii amintiti, e de retinut acordarea de către Ladislaw de Opole, la 1378, supusului său Ladomir Valahul a "câmpului pustiu" din Hodle Pole pentru a fonda pe el un sat sub jurisdictie valahă.
Am putea continua cu multe asemenea exemple, deoarece s-au identificat peste 500 de localităti fondate de păstorii nomazi valahi pe teritoriul polonez, timp de trei secole; printre ele - si satul Czaniec, localitatea în care s-a născut, la 1788, străbunicul Papei, Bartolomiej Wojtyla, precum si multe din rudele sale: Franciszek, Stanislaw, Maciej, Pawel etc.
Există documente care atestă prezenta valahilor si în zona Podhale, pe păsunile situate de-a lungul râului Raba până la Myslienice, precum si pe vârfurile muntilor spre Skawa până la Wadowice.
De relevat că, în continuare, în Silezia, valahii sunt mentionati pentru prima oară la 1548, ca producători de postavuri.
Despre functionarea dreptului valah sau a legii valahe în cadrul comunitătilor de păstori români se aminteste pentru prima dată la 1378, când s-a fondat localitatea Hodle Pole. În fruntea comunitătii de valahi se afla un cneaz, care era reprezentantul oficial al populatiei, aceasta fiind împărtită în clase de luptători. Principala obligatie a membrilor activi era de a participa la expeditii militare cu câte un cal bun, călăretul fiind înarmat cu arc si săgeti. Comunitătile efectuau, totodată, si prestatii în natură, oferind oi, capre si brânză, iar uneori si bani. Cnezii aveau în sarcină atât puterea administrativă cât si pe cea judecătorească.
Un document de la 1390 vorbeste de Giurgio din Stupnica, numit "voyvoda valachorum", care exercita, în principal, la nivel superior, procese juridice, dar întâlnim numeroase asemenea cazuri la nivele mai mici, în diverse perioade si regiuni. Sunt si situatii (acestea în secolul al XVII-lea), când nobilii polonezi au transformat unele colonii de valahi liberi în sate de tărani serbi "glabae adscripti". Ius valachicum va functiona în Polonia până în secolul al XVIII-lea, rămânând o formă distinctă de exprimare a acestor comunităti, care nu si-au uitat în nici un fel obârsia.
Franciszek Wojtyla, născut la 1826 la Czaniec, este numit de judele comunitătii (Iudex communitatis) drept liber notarum, ajungând mai târziu un fel de sfetnic al acesteia.
Nume de Wojtyla, cu anumite deformatii de scriere, probabil si de pronuntie, sunt des întâlnite în documentele din Evul Mediu polonez în zonele în care au trăit colonisti valahi. Prefixul ila, ilă s-a remarcat printr-o frecventă mare în nume românesti precum Vintilă, Voicilă, Ochilă, Sarsailă, Flămânzilă, sau chiar Voitilă. Aceasta poate duce la concluzia că pentru Wojtyla cel mai apropiat ar putea fi acest gen de nume tipic la români, atât de des consemnat în secolele trecute, îndeosebi în povestile românesti.

Localitatea Czaniec în care s-au născut strămosii viitorului Papă, asa cum o demonstrează cu prisosintă, în 1938, profesorul Universitătii Jagiellone din Cracovia, Stanislaw Lukasik, era o comună locuită de valahi, ca toate cele peste 500 fondate pe teritoriul Poloniei din Evul Mediu timpuriu si ale căror denumiri românesti sunt consemnate de renumiti specialisti în toponimia poloneză. Iată numai câteva exemple de localităti, dar si de piscuri, de văi, de munti, de dealuri sau ale unor cursuri de ape: Kasina (de la cas); Katun (de la cătun - 1282); Petrowce (de la pietre - 1291); Pisculice (de la piscuri - 1307). Wadowice - localitatea în care se naste viitorul Papă -, provine de la cuvântul românesc vad. De subliniat că acesta a fost si nume propriu de tăran în Polonia. Alte toponimice: Wlochy (de la vlah); Malice (de la mal); Czaniec (de la Cenac); Katyna (de la cătină - 1566); Sekul (de la sec - 1582); Hotar (de la hotar - 1676); Magura (de la măgură); Turbacz (de la turbat); Sipot (de la sipot); Moldawa (de la Moldova, acesta functionând si ca nume sau prenume); Roztoka (de la răstoacă); Ratunda (de la rotundă); Baltagul (de la baltag); Sulica (de la sulită); Stanka (de la stâncă); Sekatura (de la secătură); Zawoja (de la zăvoi); Syhla (de la sihlă); Bradul (de la brad); Pinu (de la pin); Cetynia (de la cetină); Czuta (de la ciută); Czerbul (de la cerb); Capul (se pronunta tap - de la tap); Bacza (de la baci); Waratyk (de la văratic); Tomnatyk (de la tomnatic); Paszuna (de la păsune); Stynawa (de la stână); Tarlo (de la târlă); Strunga (de la strungă); Staneszcze (de la stâniste); Koliba (de la colibă); Mierydzna (de la merindă); Urdowa (de la urdă); Bryndziakowka (de la brânză); Hadle (de la holdă) etc. etc.
Aceste frecvente urme lingvistice în toponimie, de provenientă neaos românească, rămase pentru vesnicie pe harta Poloniei si în memoria polonezului, ne dau toate premisele pentru a accepta, fie doar si ca ipoteză, că numele Wojtyla ar putea proveni de la românescul Voitilă sau de la alte nume similare românesti, precum Vintilă sau Voicilă, tinând cont că localitătile din zonă erau locuite de români (valahi), iar locuitorii lor au păstrat în suflet o cultură asemănătoare cu cea a tării de obârsie. Multe alte similitudini au fost demonstrate pe fragmente ale spiritualitătii comune, din care as aminti, în primul rând cazul colindelor la români si polonezi, ilustrat printr-o teză strălucită de doctorat sustinută la Universitatea Jagiellonă, în anii ^30, de slavistul român Petre Caraman, precum si asemănările din arhitectura caselor de munte, din portul popular, din paremiologie etc.
După mai multe luni, i-am făcut bătrânului istoric o vizită acasă, căci avea sănătatea destul de subredă, pentru a-i explica, după îndelungi reflexii, similitudinile lingvistice ale cuvântului Wojtyla cu cele care se întâlnesc în spatiul românesc. Si în acest caz, lucrurile care par extrem de complicate ar putea avea o explicatie destul de simplă, si anume aceea că, în cazul numelor proprii, în limba polonă, ca limbă slavă, sufixul ila sau ilă ar avea o provenientă românească. Rămâne de demonstrat.
Dar, între timp, entuziasmul venerabilului cercetător, dornic să afle adevărul, coborâse la limita de jos a interesului si preocupărilor sale, deoarece i se ceruse imperativ din partea autoritătilor bisericesti să termine cu asemenea aberante investigatii! Nu m-a surprins porunca. Mi-a fost dat să cunosc la rându-mi istorici literari români care n-au acceptat dezvoltarea ideii că Eminescu, de pildă, s-ar putea trage din familia Eminowicz-lor, care au trăit, au scris si sunt îngropati în cimitirul din Cracovia. Puristii nostri au considerat a fi un sacrilegiu faptul că poetul national ar putea fi altceva la origine decât român. Nici acestia, cu sigurantă nici cei polonezi, nu stiu că Sfântul Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea ne spune el însusi că "nu există motiv pentru a te teme de adevăr"!
Mi-a rămas totusi în minte dorinta de a încerca să găsesc cumva un răspuns la întrebarea: unde duc rădăcinile acestui mare Polonez, ale uneia din cele mai proeminente si luminoase figuri a vremurilor noastre? Pentru ipoteza valahă, deci românească, am folosit doar câteva argumente de largă întelegere, pentru a nu îmbâcsi demersul cu alte explicatii de factură istorică, lingvistică si juridică, cu prea multe si aride date. Doresc ca totul să fie luat ca o ipoteză ce se cuvine aprofundată cu cercetări ulterioare, separate.
Toate acestea au făcut să mă întreb si ce a fost în sufletul vadoviteanului, care, devenind Papă, a hotărât trecerea în rândul sfintilor a lui Eremia Valahul. Generatii întregi de Suverani Pontifi n-au întreprins acest act înăltător pentru crestini, mai ales pentru noi, românii.
O va face fostul Cardinal al Cracoviei, născut pe meleaguirile de care mentionam, locuite de păstori români, si pe care secole de-a rândul a functionat ius valachicum. Să fi fost întâmplător acest demers? Mai mult. Papa Ioan Paul al II-lea va si recita în Piata Sfintei Catedrale din Roma Rugăciunea către Maica Domnului de Mihai Eminescu.
Mă întreb de aproape douăzeci de ani: Ce Papă a mai făcut asa ceva la Roma? Din ce resorturi interioare s-a născut întrebarea pe care mi-a fost dat să o aud din gura Sanctitătii Sale: - Ce se mai aude prin România noastră?

Concluziile la care se va ajunge în viitor, dacă cercetările în această directie vor continua, nu vor mai putea fi respinse, în momentul în care vor avea la bază o demonstratie solidă, mai ales că toate semintiile pământului sunt dragi Domnului. Suveranul Pontif însusi le respectă si le iubeste, ca un adevărat trimis al lui Dumnezeu pe pământ.
Sper că este suficient de convingătoare ipoteza mea privind originea românească a Sfântului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, personalitate pe care o asociez cu Copernic. Da, cu marea personalitate renascentistă poloneză, care a cutezat "să oprească Soarele si să pună Pământul în miscare", după cum Sanctitatea Sa a reusit să zăgăzuiască ascensiunea comunismului si să ducă la dărâmarea acestuia. Nădăjduiesc, totodată, să nu produc nimănui supărări prin ceea ce am cutezat să astern pe hârtie. Pentru că, aflându-mă în această ipostază, nu pot să nu fiu cutremurat de teama ca "nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune" - asa cum ne avertizează Biblia. O fac însă cu convingerea profundă că ipoteza mea poate contine o mare doză de adevăr. Iar cei care l-au citit pe Suveranul Pontif, pe iscoditorul cărturar Karol Wojtyla, stiu că pentru Sanctitatea Sa adevărul reprezintă o valoare supremă.
În ceea ce priveste zăgăzuirea comunismului, nu pot trece cu vederea faptul că, la 19 decembrie 1989, când Timisoara lupta îndârjită împotriva tiraniei lui Ceausescu, Papa Ioan Paul al II-lea, primindu-i în Bazilica Sfântului Petru pe ambasadorii acreditati la Vatican, s-a oprit timp mai îndelungat pentru a se întretine cu ambasadorul României, interesându-se de soarta tării noastre si transmitând, în acele momente istorice de mare tensiune si încărcătură socială, urări de "libertate poporului român". A doua zi, mesajul va deveni mult mai articulat si penetrant. În fata a 600 de pelerini adunati în audienta generală, Papa va condamna represiunile din tara noastră si va adresa "tuturor cetătenilor dragului popor român" un îndemn la o conlucrare armonioasă între grupările etnice, care facilitează folosirea pasnică a drepturilor umane, cetătenesti si religioase de către întregul popor, asigurându-i astfel libertătile de bază. (Bernard Lecomte, La Verité l^emportera toujours sur le mensonge. Comme le pape a vaincu le communisme..., 1991).
Sunt neîndoielnic gesturi crestine din partea celei mai mari autorităti a vremurilor noastre, care urmărea si cunostea îndeaproape prăbusirea "imperiului răului". Dar cât suflet în preocupările sale si în mesajul transmis dragului popor român!



Fragment din monografia
Ioan Paul al II-lea, un Papă pentru Mileniul al III-lea, în curs de aparitie.