Corina Ozon,
Nopţile
amanţilor,
roman, Bucureşti,
Ed. Herg Benet,
2015
(copertă:
TheSpartan
Bureau). 240 pag.
Înainte de 1989, în literatura
română erau două ierarhii
de valori: una reală şi una
oficială. Cea reală reprezenta
gustul criticilor
literari şi al iubitorilor de
literatură de alte profesii.
Iar cea oficială, fără legătură cu valoarea
literară, avea drept criteriu măsura în
care unii autori (de obicei, fără talent) făceau
servicii propagandistice partidului comunist.
În mod curios, scriitorii aflaţi în graţiile
oficialităţii, departe de a fi mulţumiţi, îşi
doreau, în mod obsesiv, să fie apreciaţi de
criticii literari. În zadar îi răsplătea cu onoruri
Nicolae Ceauşescu dacă nu îi menţiona în
cronica lui literară, măcar în treacăt, Nicolae
Manolescu.
În literatura de azi, există tot două ierarhii.
Una reală, în deplină continuitate cu
aceea dinainte de 1989, şi una falsă, promovată
agresiv de autori în general mediocri,
care se declară marginalizaţi. Dacă i-a
marginalizat cineva, i-a marginalizat Dumnezeu
atunci când i-a făcut neînzestraţi pentru
literatură. Dar ei tună şi fulgeră nu împotriva
lui Dumnezeu, ci împotriva Uniunii Scriitorilor,
a premiilor literare, a scriitorilor aflaţi în
centrul atenţiei ş.a.m.d. În plus, încearcă
să impună propria lor ierarhie de valori,
artificială şi tendenţioasă, în care îşi rezervă
locuri privilegiate.
Şi, cum istoria se repetă, nici ei nu
sunt mulţumiţi de acest succes trucat, ci îşi
doresc, în mod obsesiv, o recunoaştere
din partea criticilor literari. Mie, de exemplu,
mi se întâmplă frecvent să fiu căutat de câte
un autor „rebel”, „contestatar”, „nonconformist”
(sau cum şi-or mai fi spunând) care mă roagă
să scriu despre el, dându-mi cărţi cu dedicaţii
curtenitoare. Iar apoi, când constată că scriu
cu totul altceva decât ceea ce spera, începe
să...
Dar n-o să mă ocup acum de reacţiile lor
furioase, care sunt previzibile şi plictisitoare.
Fenomenul cu adevărat interesant este
construirea de către aceşti autori a unor
succese imaginare. Fiecare carte a lor
este însoţită de simulacre de dosare critice,
în care figurează opinii elogioase hazardate
emise de tot felul de persoane lipsite de
autoritate profesională.
A apărut de curând un nou roman de
Corina Ozon, Nopţile amanţilor, prezentat
ca o urmare a best-seller-ului Zilele amanţilor.
Romanul, foarte prost, lălăit, inform-lasciv,
mizând totul pe neruşinare, este conceput
ca o sucesiune de monologuri ale unor
personaje pe tema vieţii lor amoroase
(dar, fugitiv, şi pe tema job-ului, a shoppingului
etc.). Toate personajele vorbesc la fel,
într-un stil golănesc, deşănţat. Iat-o pe o
tânără a zilelor noastre, Cati, povestind
despre noaptea petrecută cu amantul ei,
Mircea, un bărbat însurat, într-o cameră de
pensiune:
„Noaptea, m-am trezit cum îmi băga el
degetul în pizdă. «Ar fi cazul să-şi mai
taie unghiile» mi-am zis. «Vreau să te fut
acum», mi-a zis el la ureche cu voce somnoroasă.
M-am întors pe o parte, cu faţa la el şi l-am
călărit cu un picior, iar el mi-a tras-o aşa,
prin lateral.”
Sau iată-l pe Mircea, angajatul unei
corporaţii ultramoderne, stând la birou şi
perorând în sinea lui:
„A fost cea mai lungă discuţie pe care
am avut-o cu boul de şef. Mai dă-te-n
pula mea, îmi venea să-i zic.”; „Habar
n-aveam dacă venea Teo (soţia lui Mircea,
n.n.) acasă mai devreme, mă durea fix în
cur. N-avea decât să vină soacră-mea să
stea cu copiii, că şi aşa i-a recomandat
doctorul mişcare. Nu mă gândeam decât
la gura lui Cati cum ţine linguriţa şi o linge.
Iar mi s-a sculat. A venit Ema, secretara, ca
să-mi dea nişte hârtii şi m-am dat repede
după birou ca să nu-mi vadă pula umflată
prin pantaloni.”
Romanul este în întregime la acest nivel
– o revărsare de vorbărie murdară, lipsită
de orice haz. Ei bine, la sfârşitul lui, o mulţime
de comentatori o laudă extatic pe autoare.
Despre cărţile ei, Cristina Nemerovschi
spune că „sunt deja mai mult decât simple
cărţi, sunt un fenomen”, Doru Căstăian o
compară pe Corina Ozon cu Milan Kundera,
Alexandru Voicescu este de părere că autoarea
„învârte măiastru cuvintele pe pagină”,
Magdalena Manea devine involuntar licenţioasă
afirmând că, în timp ce citeşti cartea, „n-ai
timp să respiri (...), că te-mpinge acţiunea
de la spate”, Florin Giurgiu declară patetic:
„sfârşitul cărţii m-a făcut să mă dau cu capu’
de pereţi că nu am în mână volumul doi”,
Cristian Niculescu merge şi mai departe cu
entuziamul hilar: „femeile îşi reglează ciclul,
iar bărbaţii erecţia în funcţie de lectura
romanului”, Candice Dragotă crede că, „prin
puternica tuşă (probabil a vrut să spună
„tuşeu”..., n.n.) a creionării caracterelor”,
Corina Ozon „e un fel de Hortensia Papadat-
Bengescu a zilelor noastre”, Ribanna Tocan
proclamă succesul internaţional al autoarei:
„Cartea ta a ajuns şi în Teheran. Am mers
în parc şi am citit-o. Râdeam ca nebuna
de se uitau toţi la mine.”
