Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O, generaţia mea de Cosmin Ciotloş

Magda Cârneci, Poeme Trans,
Bucureşti, Tracus Arte,
2012, 60 pag.

Volumul Poeme Trans nu decepţionează şi nu surprinde. E, ca să zic aşa, inexpugnabil. Magda Cârneci continuă în fond una dintre cele câteva filoane proprii (descoperit, acesta, în perioada debutului şi exploatat începând chiar cu a doua carte). Ingredientele sunt aceleaşi: vizionarism, conceptualism, metafizic.

Derulate şi proiectate pe un ecran mental suficient de încăpător pentru asemenea lung metraje. Şi mai e ceva: din cele patru cicluri ale cărţii, primele două sunt remanieri recente ale unor texte aproape clasicizate. Fugă pentru instrumente necunoscute derivă din poemul omonim apărut iniţial în volumul O tăcere asurzitoare (1985), iar Voiaj spaţial reprezintă noua versiune a Înmormântării în cosmos, din mai cunoscutul Haosmos (1992). Unde a simţit poeta nevoia să intervină şi cum anume s-au petrecut aceste modificări, voi arăta mai încolo. Momentan e de văzut de ce.
Fiindcă dacă iniţial tendinţa spre o lirică mai degrabă „complicată în plan ideatic” (cum o numeşte Ion Bogdan Lefter) putea fi pusă exclusiv pe seama unei porniri naturale, spontanee, cu timpul au început să se distingă din ce în ce mai bine articulaţiile unui program coerent. N-aş lega neapărat procesul acesta de strălucita activitate a autoarei în domeniul teoriei artelor vizuale. E, cu siguranţă, şi asta, dar nu e numai asta. Dincolo de titlu (care conţine un indiciu edificator), o explicaţie putem găsi în publicistica literară a Magdei Cârneci (strânsă, în 2002, într-o culegere, Poetrix). Am în vedere mai ales două eseuri, ambele publicate aici, în România literară, la începutul anilor nouăzeci: Vizionarismul poetic de azi (nr. 33/1994) şi Spre un nou vizionarism trans-ştiinţific şi transpoetic (nr. 28/1995).
Selectez doar două-trei fraze din cel dintâi, un fel de manifest îndreptat împotriva falsităţii poeziei (la adresa căreia tunase cândva şi Ion Barbu): „În timpul ăsta, ce fac poeţii? Cu ce se ocupă? Ce găsim în poezia noastră de toate zilele şi de toate revistele? Multă calofilie şi lene. Bărbaţi scormonind obosiţi printr-un logos bătrân şi caduc; femei tânguind pretenţios micul lor sentiment, reziduu al unui psihic depăşit şi epuizat. O complacere galeşă în descriptivismul mărunt al unei realităţi pragmatice irespirabile. Sau dimpotrivă, o fantazare arbitrară printre găselniţe lingvistice, zgure livreşti şi veşminte stilistice demodate.” Concepute, aflăm, în 1987, publicate, am văzut, în 1994, rândurile acestea rămân la fel actuale şi astăzi. Soluţia, Magda Cârneci o întrevedea, atunci, într-o necesară sforţare în direcţia „unei alte stări a lumii, a survenirii unei «alte» lumi în chiar vintrele lumii acesteia”. Un an mai târziu, o atare intuiţie avea să capete un contur şi mai clar, o dată cu lectura aplicată a cărţii lui Basarab Nicolescu, Teoreme poetice, căreia îi este dedicat al doilea eseu despre care pomeneam mai sus. Firesc, pe fondul atâtor căutări, admiraţia devine adeziune. Scontatul vizionarism capătă un factor ordonator. „Într-o lume aparent extirpată de organul religios şi metafizic, Basarab Nicolescu alege principiul poetic drept cale de explorare a unei noi obiectivităţi, a unei noi subiectivităţi, a unei noi imago mundi.” Şi, mai departe: „Ce e o gândire de tip poetic? E o gândire «imaginalimaginară », deci vizualizată, deci spaţială, deci non-unidirecţională, deci simultană pe mai multe direcţii, deci a-logică. E o gândire analogică, deci metaforică, deci simbolică, deci «hieroglifică». E o gândire spontană, fulgerătoare, transversală. E o gândire «neclară», globală”. Bineînţeles, formula terţului tainic inclus (tiers secrèment inclus), forjată de Basarab Nicolescu împreună cu poetul Michel Camus, e la loc de cinste.
Interesantă ca speculaţie (în primul rând prin caracterul ei integrator), teza rămâne, totuşi, o speculaţie, iar a o urma cu consecvenţă doctrinară e o opţiune care comportă riscuri. Fiind de acord că tipicul prea uman al poeziei actuale trebuie cel puţin temperat, nu mă pot lăsa convins de un program ca acesta, atât de intelectualist încât devine inuman. Cred, alături de Magda Cârneci, că registrul tânguitor al confesiunii psihologice e datat şi că, da, una dintre datoriile de căpătâi ale poeziei e aceea de a se racorda la un plan pe cât se poate vizionar. Nu ştiu însă dacă, renunţând la estetic (aşa cum se preconizează într-un rând) poezia nu face o concesie prea mare. Fiindcă, odată privată de însuşirea ei subtilă şi imponderabilă, aceasta ajunge, în cele din urmă, să fie redusă la discurs. Iar discursul nud, nu spun nici o noutate, e foarte uşor falsificabil. De unde poate rezulta un nou şir de neobosite confuzii.
Cât anume din recentul Poeme Trans respectă în literă şi spirit preceptele acestea? Cam un sfert. Adică exact spaţiul ocupat de cel de-al treilea ciclu, Un fel de psalmi. Dispuse în versete (într-un fel de versete), poemele de aici sunt, aşa zicând, şi cele mai greu accesibile sensibilităţii. Notaţia nu e lipsită de fulguraţii şi amănunţimi, dar volatilitatea conceptuală le face, pe acestea, inobservabile. În ansamblul volumului, Psalmii apar ca o sincopă:
„Această stare de rău, gol de cuvinte, o sete neclară, ca o jenă în trup, un inconfort prin cotloanele sinelui, ca şi cum ai fi uitat ceva, ceva vital, capital, însă ce? e o grijă acră, o nelinişte insidioasă, neclară ca un fel de greşeală o eroare faţă de ceva important, preţios, venind de departe, uitat de multă vreme şi totuşi aici şi totuşi prezent, dar cum? cum? aici, acum însă când însă unde” (p. 29).
Le urmează, din fericire, un Poem neuronal întins pe zece pagini, mai old school şi, în tot cazul, mai ataşant. După mine, acesta conferă cu adevărat suflu cărţii. Complet inedit, el sintetizează inspirat spiritul generaţiei căreia, mai demult, în chiar anul de graţie 1980, Magda Cârneci îi anunţase intrarea în scenă (primul poem din primul volum, Hipermateria, numindu-se chiar O, generaţia mea). Amintind atât de Neuronia lui Călin Vlasie, cât şi de emisiile fluviale ale poeţilor din jurul Cenaclului de Luni (Căderea şi Totul de Mircea Cărtărescu, Călătorie în erele geologice de Liviu Antonesei, Hermes de Ion Stratan sau, mai terestru, Cimitirul terfeloagelor de Liviu Ioan Stoiciu), Poem neuronal propune, în plină etică trans şi în plină invazie neologic tehnologică, o salutară ancorare în istoric:
„Gata cu lamentarea istorică cu mila de sine/ gata cu abisurile infra şi sub conştiente/ mările lor de nămol le sublimez în hiperproduse noetice/ Am depăşit cultura larvelor de fluturi lăudători/ în urma mea, o paragină plină de specii expirate/ blocate în carapacea de chitină conceptuală/ Am depăşit atavica maree instinctivlacrimală/ sunt pe celălalt mal e curat e răcoare/ Am ajuns în fine la mine/ un turn înalt peste natură/ Sunt în sfânta sfintelor, miezul creierului,/ în programul central,/ mă bălăcesc ca o navetă spaţială beată/ în propriul meu vid neural/ Acum e jocul cine-în-cine, carepe- care/ spuma de mielină vrea în lumea suprareală/ sorbul sinapselor aşteaptă un drog nou.” (p. 47)
Noutatea nu e de ordin lexical (anii optzeci, aşa tragici şi groteşti cum par să fi fost, au cam epuizat restanţele de vocabular). Ea rezidă, în schimb, în atitudine. Care, rămânând cosmică, tinde să fie mai degrabă solară decât plutonică. Magda Cârneci investeşte aici toate rezervele de încredere. Resurecţia (nici biologică, nici religioasă) e, în fond, corelativul obiectiv al Poemelor Trans. Promiteam, în primele paragrafe ale cronicii, să revin la cele două secvenţe pe care autoarea le-a reluat aici, pentru un scurt inventar al modificărilor. Numeroase şi compozite, acestea vizează fie rezecţii minore (dispariţia câte unui cuvânt, urmată sau nu de reamplasarea lui într-o poziţie mai favorabilă), fie renunţări la anumite detalii de ornamentică uzate moral (din cele şaisprezece module iniţiale ale Fugii pentru instrumente necunoscute, cel de-al treisprezecelea conţinea, superstiţios, patru şiruri de puncte de suspensie; în noua lui formă, poemul are exact treisprezece secţiuni şi nici o asemenea pauză de respiraţie); substituţiile de termeni, destule, nu au numaidecât rolul de a îmblânzi eventualele preţiozităţi (dacă Înmormântare în cosmos făcea referire la „spirala sorbului cosmic”, mai noul Voiaj spaţial vorbeşte, în schimb, despre „spirala vortexului cosmic”). Cele mai semnificative intervenţii, însă, privesc blocurile de text, care, de câteva ori pe poem, permută. Aşa încât fostele ceremonii escatologice devin uneori geneze. Ceea ce e reconfortant. Mai ales în cazul unor imagini de un ermetism care se pretează de minune analizei pe text.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara