După o lungă pauză (gestaţie?), Ion Mureş an ne oferă un volum de versuri echivalent cu o fenomenologie a alcoolului.
Conform viziunii d-sale, alcoolul nu e o simplă scornire pămîntească, defel o smintire, un nărav ce se cuvine osîndit, ci un reflex al unei puteri metafizice, al unei idei platoniciene. O rămăşiţă edenică (Întoarcerea fiului risipitor). Nu e de mirare, aşadar, că alcoolicii trăiesc într-o lume a lor ce ignoră Lumea, că libaţiile reprezintă un ritual cosmic (Poemul alcoolicilor). Totul e să menţii această relaţie fragilă între cele două sfere, să te transpui în transa bahică în aşa fel încît să nu pierzi din vedere realul (care e astfel esenţializat, adus la ascuţişurile sale dramatice), dar nici să omiţi priveliştea transmundană ce ţi se oferă, darul inestimabil al licorii zeieşti. A consuma alcool, spunea Baudelaire, înseamnă a te adăpa cu geniu. Alcoolul ar fi o sursă de genialitate spontană, aflată la îndemînă. „Responsabilitatea” caldă, avîntată cu care se exprimă inclusiv „alcoolicii tineri”, vorbind despre „viaţă, aşa, în general”, atestă o mirabilă substituţie a experienţei prin inspiraţia potatorică. Graţie băuturii ia naştere o sapienţă orgiastică, cvasimaterială precum o metaforă. Stîngăciile, bîlbîielile, poticnirile se mistuie în faţa acestei stihii sufleteşti, care e o iluminare: „Ea îl vedea stînd cu capul în jos în lumină. / Cu capul în jos pe jumătate digerat, / în lumina ca într-un stomac nesătul. / Şi nici noi, Doamne, noi, bătrînii, noi, înţelepţii, nu am înţeles. / Nu am putut. / Căci întotdeauna adevărul a fost opera unor oameni neîndemînatici” (Opera unor oameni neîndemînatici).
Să fie alcoolul una din feţele întunecate ale vinovăţiei? Să fie un păcat sau, aşa cum cred orientalii, o cale privilegiată a spiritului spre sine însuşi? Ruperea de mundan a băutorilor implică oricum un sacrificiu. Răsplata o constituie cufundarea într-o candoare recîştigată, într-o divină copilărire: „Apoi au venit îngerii. Umblau pe el ca furnicile pe muşuroi, / şi cu dinţii prinzîndu-l de păr l-au tîrît pe un drum pietruit şi prin iarbă / pînă în grădină” (ibidem). Un soi de îndumnezeire care ar fi paroxismul expiator al alcoolului: „Fericirea este atunci cînd ies cu toţii la ferestre şi-şi pun paharele la ochi şi văd pînă acasă, pe Pămînt şi-l văd pe Dumnezeu cum trece înalt şi majestos, şi-i ca un cocostîrc cu picioare lungi ce calcă de pe-un acoperiş de cîrciumă pe altul, de pe un horn de cîrciumă pe altul. Iar fumu-i urcă pe picioare ca iedera descrierii-n poeme” (Întoarcerea fiului risipitor). Despre asemenea momente privilegiate se vorbeşte uneori patetic. Cu riscul diluării lor prin încercarea zadarnică dea le transpune măreţia transverbală în grandoare discursivă. Ion Mureşan evită o atare soluţie. D-sa înlocuieşte patetismul cu o uşoară ironie, care, prin efectul său de contrast, e un mai bun comunicator. Nota de îndoială implicată în euforie are rolul de-a o testa, deci a o putea confirma, procedeu mai convingător decît nuda declaraţie. Aşternute peste luminozitatea exaltării, liniile deformatoare (exacte, crud realiste) ne duc gîndul la desenele lui Florin Pucă. Numai că acesta trata mai cu seamă stările postbahice, de mahmureală. Aici precumpăneşte incizia în miezul jubilant al experienţei, drept care un asemenea ton rezervat constituie o excepţie: „Iar mi-e frică. / Mi-e frică. / Mi-e frică peste măsură. / Stau culcat pe frunze galbene şi uscate. / picuri-picuri sîngele îngeraşului îmi cade pe gură” (A venit toamna). Poetul ia în colimator delirul însuşi care e o formă de ingenuitate. E un suprarealism nemijlocit al conştiinţei ce se desface de crustele formale, însă păstrează visul intens romantic al voluptăţilor (Întoarcerea fiului risipitor). Astfel se reface relaţia cu universul poeziei. Nu o dată bardul montează acest sentimentalism rusesc, această suferinţă eretică a paharului, care, în pofida opiniei publice moralizatoare, poartă într- însa o lumină cerească. În vîrtejul demoniei bahice se află un nucleu purificator. Un barman vorbeşte în felul următor: „Domnule, am fi onoraţi să plîngeţi la noi, / am fi onoraţi să fumaţi! Şi ca să plîngem împreună, / în cinstea dumneavoastră îmi trag două palme! / În cinstea dumneavoastră îmi mai dau încă una!” (La masa de lîngă fereastră). Pe mine unul, producţia lui Ion Mureşan m-a entuziasmat.
