Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
O fată aproape obişnuită de Ioana Pârvulescu


Posteritatea a încărcat-o pe Iulia Hasdeu de povara unor etichete care stîrnesc, poate, admiraţia, dar fac intangibil personajul. Viaţa ei scurtă - 18 ani - este prezentată în dicţionare şi în istorii literare ca un tabel de performanţe intelectuale: la 3 ani citeşte, la 8 vorbeşte trei limbi străine, la 11 ani absolvă cursul secundar al Liceului Sf. Sava, la 17 îşi ia bacalaureatul la Paris şi se înscrie la Facultatea de Litere (secţia Filozofie) de la Sorbona. Scrie de la vîrste fragede poezii în română şi franceză, piese de teatru, schiţe, începe un roman, compune disertaţii filologice, istorice şi filozofice, pictează, studiază canto, e la fel de bună la ştiinţele exacte ca şi la cele umaniste, îşi uimeşte profesorii. Calificativul de genială nu lipseşte de obicei dintr-un asemenea portret în care precocitatea, subînţeleasă, este cel mai puţin lucru. Toate acestea au făcut din fiica lui B.P. Hasdeu un mic monstru. Fiinţa reală nu se mai distinge sub carapacea de superlative. Publicarea jurnalului (Iulia Hasdeu, 19 file de jurnal, ediţie îngrijită de Crina Decusară-Bocşan, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000) scoate din nou la iveală �fata vie", cea pe care o conturase deja corespondenţa cu tatăl ei, iar monstrul feminin devine o tînără aproape ca oricare alta. Din păcate, cu excepţia unei singure file mai mult lirice a îngrijitoarei ediţiei, nici o minimă lămurire, nici o notă, nici o informaţie sursologică nu însoţesc textul. Păcat, cu atît mai mult cu cît d-na Crina Decusară-Bocşan se ocupă de mult de �familia Hasdeu". Se adaugă nepermis de multe şi de grave greşeli de tipar care stînjenesc lectura şi te fac să te întrebi dacă nu cumva unele scăpări (dar care?) aparţin autoarei jurnalului. Curios de-a dreptul este că, dintre cele două note ale editorului (din toată cartea), una lămureşte ce înseamnă �sticlele" ochelarilor. Ediţiile critice ori măcar atent îngrijite sînt tot mai rare în peisajul editorial de la noi, chiar atunci cînd subictul cere neapărat aşa ceva. însemnările personale ale Iuliei Hasdeu acoperă intervalul noiembrie 1876 - septembrie 1888. încep aşadar la 7 ani şi se sfîrşesc la 18.

Casa este pustie fără tata. Aşa ne scrie şi dumnealui. După timpul petrecut împreună îi este foarte greu să rămînă singur: l-am desenat conform descrierii lui cum îi plesneşte capul în zece de muncă şi griji: parcă e Zeus trăsnind în diferite direcţii cu cîte un arc de fulger: Columna pe trei luni, Consiliul general, încurcături băneşti (17 august 1882).

Umorul este probabil cea mai surprinzătoare calitate din însemnările Iuliei Hasdeu şi cea mai ataşantă. Dacă e vorba de precocitate, atunci aceasta apare în felul în care îşi controlează şi-şi dezvoltă rîsul discret, fără răutate, încă de la 9-10 ani. Deşi se spune că umorul este o calitate înnăscută - o ai sau nu, după noroc - am senzaţia că în secolul trecut capacitatea de a rîde era, încă din copilărie, educată. în mai toate jurnalele secolului al XIX-lea oamenii ştiu cînd nu trebuie să se ia în serios şi cum să-i consoleze pe cei dragi prin umor, iar necazurile proprii devin suportabile dacă sînt relatate cu haz.
La 11 ani copilăria Iuliei Hasdeu se sfîrşeşte, căci toate reperele lumii ei se prăbuşesc: părinţii se ceartă, iar mama hotăreşte să-şi ducă fiica la studii la Paris, împotriva voinţei tatălui şi a fiicei deopotrivă. Pînă atunci viaţa fetei se desfăşura în spaţiul ocrotitor casă-grădină şi între fiinţe iubite (incluzînd o babă Anica, pisici, cîini şi florile pe care nu va înceta să le regrete în anii următori). în această perioadă încă paradisiacă, fata îşi maimuţăreşte tatăl, cu care face mereu pereche intelectuală, în timp ce mama, aparte, vede de grijile gospodăreşti. Preocupările literare ale fetiţei se explică prin simplu mimetism: scrie piese istorice (chiar drame în versuri), culege folclor de la menajeră (�am făcut ca tata: o las să spuie şi apoi scriu"), îşi exprimă sus şi tare sentimentele patriotice, melancolia (exerciţiu pur retoric) sau se bucură de progresele pe care le face agricultura! La 11 ani se produce, la ea, �căderea în lume". Plecarea în vacanţă se transformă într-o despărţire sine die de tată, de casa din Bucureşti, de România. Fata devine fără voia ei intermediar între părinţi şi-i scrie pe ascuns tatălui, �papaliga" (probabil un joc de cuvinte între papa- şi mama-liga). Nu-şi judecă părinţii, se arată înţeleaptă şi încearcă să nu ia lucrurile în tragic: �Sînt timidă doar cînd nu îndrăznesc să spun cît mi-e dor de-acasă. La ce bun? I-aş necăji pe amîndoi...". La Paris este înscrisă la un colegiu de fete, deşi mama, cu ambiţii bizare, dorise s-o înscrie la un liceu de băieţi, socotind că învăţătura dată tinerilor domni ar fi mai temeinică şi că fata ei se poate măsura oricînd cu aceştia. Dacă în România scrisul şi cititul erau un mod de distracţie pentru Iulia (compunea, de pildă, scenete pe roluri pentru ea şi prietenii de joacă) răsplătit prin admiraţia adulţilor, la Paris ele devin un adevărat mod de a trăi. Jurnalul şi corespondenţa cu tatăl îi asigură echilibrul psihic, iar învăţătura este un adevărat refugiu, chiar o obsesie. Şi totuşi însemnările fetei nu devin ostentativ erudite, nici seci sau reci: sînt rînduri jucăuşe, palpitînd de vitalitate şi de bună-dispoziţie. Limbajul ei e degajat şi adesea ciudat de actual: �să trec bacul", �ce tipă!", �bietei fete îi filează o lampă", �bomba este că...", �La mulţi ani şi la mulţi bani!", �să o dau naibii de boală". Cînd realitatea i se pare mai dramatică, se distanţează, face din ea o mică scenă de teatru, cu acte şi cortină. Doar faptul că singurii parteneri de discuţie ai fetei sînt un caiet cu coperţi de catifea şi un tată aflat departe, care nu răspunde la toate scrisorile şi la toate întrebările, pune un accent disperat scrisului Iuliei. Trebuie să-şi cultive vocea de hîrtie pentru că vocea cealaltă ar suna în gol.

De fapt mai mult mă necăjeşte gîndul că mă pune să-i fac în scrisori socotelile cît am cheltuit pînă acum; după un asemenea �cuprins", fără introducere cu �dragul meu soţ" îmi dictează încheierea: "trimite bani cît mai repede cu putinţă, căci vezi dară că nu ne descurcăm". Iar mie mi-e atît de neplăcut să cer mereu... Oricum, fiecare scrisoare de la tata e o sărbătoare pentru mine, aşa că îi voi trimite mereu depeşe la care trebuie să primesc răspuns (14 septembrie 1881).

Relaţiile fiică-tată în familia Hasdeu, aşa cum se încheagă din jurnalul Iuliei, au o frumuseţe romanescă. Din nou, umorul fetei (moştenit pesemne de la redutabilul amator de farse care era B.P. Hasdeu, dar cultivat şi de sarcastica mamă) reprezintă garanţia calităţii. Dacă dragostea pentru marele absent este vizibilă şi firească, nu înseamnă nicidecum că se transformă în idolatrie sau că este în defavoarea mamei. în familia Hasdeu se produce aproape o inversare a raporturilor de vîrstă între fată şi părinţii ei, situaţie mai puţin rară decît s-ar crede, pe care literatura, de la Saint-Exupéry la Salinger a pus-o în următorii termeni: copiii trebuie să fie înţelegători cu gesturile infantile ale părinţilor lor şi să aibă răbdare cu ei. Iulia îşi prezintă cu admiraţie mama, foarte aprigă, se pare, o descrie în termenii tragediei greceşti, Antigona (de fapt era o Vidră), dar nu e de acord cu ea de nenumărate ori şi nici nu încearcă să-i semene. îi ascunde (faţă de jurnal şi de tată) slăbiciunile şi i le scuză fără măcar să-şi dea seama că o face. Relaţia cu tatăl este şi mai complexă (acesta îşi vizita familia o dată sau de două ori pe an). Ceea ce în copilărie era mimetism devine, în adolescentă, opţiune, iar fata încearcă să fie �ediţia a doua" a lui B.P. Hasdeu. Nu fără a-şi delimita totuşi propriile contururi şi nu fără a amenda, cu zîmbet, �defectele" patrene. Se necăjeşte, de pildă, că tatăl datează scrisorile şi trimite felicitări după stilul vechi, în timp ce ea vrea să fie �în pas cu secolul şi cu Europa" şi-i face cadou, de Crăciun, o agendă franţuzească, pentru a-l ajuta să treacă la calendarul nou. în legătură cu banii e ceva mai stăruitoare, nu fără afecţiune şi sfială, totuşi: �dacă tatăl cel iubit şi drag şi îndepărtat şi muncitor, şi profesor şi editor şi deţinător a multor titluri lumeşti nu ne va trimite bani cît de curînd posibil [...] vom fi silite să ne mutăm într-un butoi, precum Diogene". Pare să simtă şi accentele antisemite ale lui Hasdeu, pe care, în ce-o priveşte, şi le corectează. în privinţa literaturii, părerile ei şi ale tatălui nu coincid neapărat (Vlahuţă nu-i place Iuliei, dar e admirat de tată, în timp ce pe Hugo fata îl idolatrizează, iar tatăl îi temperează elanul). Surprinde şi justeţea remarcii ei despre Etymologicum Magnum Romaniae, cu atît mai mult cu cît toate cronicile din gazete, pe care fiica de 15 ani le citise, fuseseră elogioase: "cred că un individ care nu a studiat în mod special filologia, şi care nu se ocupă de aşa ceva, dar care vrea să caute vreo indicaţie asupra unui cuvînt românesc [...], se va încurca în reflecţii foarte savante, şi neînţelegînd mare lucru, îşi va pierde răbdarea şi va da la o parte cartea înainte de a fi găsit ce căuta".
Deşi jurnalul Iuliei Hasdeu este mai mult un document sufletesc decît unul de epocă, nu lipsesc cîteva figuri �istorice": şarmantul Alecsandri, sosit ca ambasador la Paris, actriţa Sarah Bernhardt (care nu face nici o impresie asupra Iuliei cum nu face nici asupra lui Maiorescu), diverşi Cantacuzini şi Bengeşti, studenţi români din categoria �ai noştri tineri la Paris învaţă". Interesante sînt amănuntele de la moartea lui Hugo (scrise şi tatălui). Cel mai surprinzător este că pe strada unde a locuit s-au presărat, în ultimele zile ale bolii lui, paie, pentru ca zgomotul copitelor să fie înăbuşit şi să nu-l deranjeze. Numele lui Eminescu apare o singură dată în jurnal, în 1883, cînd Iulia află de boala acestui �redactor la Timpul", de care �se vorbeşte ca de un poet foarte înzestrat". Iulia Hasdeu, mare admiratoare a lui Alecsandri, nu citise nimic de Eminescu, dar îşi propune să fie, pe viitor, mai aproape de noile nume ale literaturii române.
Boala de plămîni a tinerei studente evoluează rapid, în mai puţin de un an, şi fata nu înţelege decît greu că trebuie să abandoneze studiile. Viaţa Iuliei Hasdeu din aceste caiete este încă în cochilie şi totuşi însemnările au ceva atrăgător, poate viitorul latent şi care nu s-a mai concretizat. Nu se poate şti exact cum ar fi evoluat viaţa şi personalitatea ei după cele două întîlniri esenţiale ale existenţei: eros şi thanatos. N-a apucat să cunoască dragostea, cu excepţia celei filiale. Şi nici durerea morţii unui om drag. Prima moarte cu care s-a întîlnit a fost chiar a ei.