Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica ediţiilor:
O excepţie de G. Pienescu


Gens una sumus

Textologilor, o specie de cărţari - adică de mai mult sau mai puţin intelectuali (cum sunt majoritatea din ce ce se pretind c-ar fi), buchisitori cu tragere de inimă benedictină pe textele altora pentru a le preface în cărţi -, specie aflată pe cale de dispariţie, textologilor deci li se întâmplă uneori, foarte rareori, să găsească pe mesele de lucru câte o carte dedicată meşteşugului lor şi scrisă de câte un meseriaş din aceeaşi branşă. Aşa mi s-a întâmplat şi mie mai zilele trecute, când am dat, printre vrafurile de fişe cu însemnări pentru nişte alte articole de scris sub titlul acestei rubrici, peste cartea d-lui I. Funeriu, intitulată incitant Al. Macedonski, Hermeneutica editării. O carte veche, de vreme ce anul de apariţie înscris pe coperta interioară este 1995, dar a cărei temă, sugerată de titlul major, arta ştiinţifică a editării, m-a determinat să fac o excepţie, adică să amân subiectul programat al criticii săptămânale, pentru a da seamă, în schimb, despre cartea găsită, "veche", dar de foarte strictă actualitate acum, când se tipăresc multe texte din literatura clasică română, cam neîngrijite din punct de vedere textologic sau îngrijite de mântuială, numai cu scopul de a obţine, cu investiţii minime, foarte mari câştiguri pecuniare şi prestigiu cultural. A unor foarte mari câştiguri pecuniare şi prestigiu cultural prin înşelarea bunei-credinţe sau a naivităţii cumpărătorilor. Şi nu numai a cumpărătorilor, ci şi a unor aşa-numiţi "factori culturali". Producătorii de rebuturi editoriale, cum a fost, de pildă, ediţia poemului Cimitirul Buna-Vestire, de Tudor Arghezi, "îngrijită" de succesoarea biologică a poetului, trebuie convinşi prin toate mijloacele civilizate, inclusiv pamfletul, să renunţe la escrocarea cititorilor de carte clasică românească.

Presupunere indusă de titlul major al cărţii, că ar fi vorba de o exegeză savantă despre principiile şi metodele artei ştiinţifice a editării, exegeză asemănătoare celei care formează miezul lucrării clasice a lui Demostene Russo despre critica textelor şi tehnica ediţiilor, este prompt contrazisă de succinta prezentare a conţinutului cărţii de pe pagina a patra a copertei, de unde, trecând peste convenţionalele aprecieri superlative cu tentă comercială, extrag fraza care, după lectura cărţii, mi se pare a concentra corect esenţialul: "Hermeneutica editării reprezintă prima carte de textologie aplicată din cultura română". Textologie aplicată, pe baza unei metode noi, proprii, asupra versurilor lui Alexandru Macedonski, aşa cum sunt ele tipărite în ediţiile de neîndoielnic prestigiu, îngrijite de Adrian Marino (Opere, I-IV, Poezii, Bucureşti, E.P.L., 1966-1967, ediţie pe paginile căreia autorul îşi exercită cu precădere spiritul critic) şi de Tudor Vianu (Opere, I, Poezii, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", 1939). Altfel spus, o amplă erată a versurilor macedonskiene aşa cum apar ele în cele două ediţii citate, întemeiată, într-adevăr, pe o nouă metodă textologică, dar care poate fi aplicată numai la editarea versurilor.

Ceea ce atrage de la bun început atenţia cititorului este tonul critic acut, dar şi alunecos, al autorului uneori quasi-polemic, alteori quasi-persiflant şi câteodată quasi-condescendent, hotărât, însă, ca prin exemplele date în chiar Cuvântul înainte, - exemple de versuri transcrise greşit în culegeri de poezii populare, în ediţii sau în citate din poeziile lui Eminescu -, să evidenţieze, fără cruţări conjuncturale, gravele consecinţe în planul comentariilor, a unor "inexplicabile gafe", comise - fie prin lecţiuni greşite, fie prin necorectarea unor greşeli tipografice - de reale personalităţi ale culturii noastre, ca, de exemplu, I. A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. Speranţia, Gh. Cardaş, Titu Maiorescu, şi până şi de George Călinescu sau de excelentul cunoscător al limbii române literare din secolul al XIX-lea, Jacques Byck. Listă la care eu îl adaug pe dl Funeriu însuşi, sperând că va fi citit în "corecturi" şi textul de prezentare a cărţii d-sale de pe pagina a patra a copertei, unde un tipograf sau un corector - umorist? -, vrând să demonstreze că dl Funeriu are dreptate când afirmă că nici un editor nu este infailibil, sau că el, tipograful ori corectorul, are, totuşi, ultimul cuvânt, a hotărât că "I. Funeriu descoperă şi amendează (în loc de emendează: subl. G.P.) aproape o mie de erori de editare a poeziei macedonskiene". Răzbunarea necruţătoare, ironic surâzătoare a celor necruţaţi de spiritul critic al autorului.

Metoda nouă de analiză textologică a ediţiilor de versuri apărute în timpul vieţii scriitorilor clasici şi a ediţiilor postume propusă de dl Funeriu cărţarilor - metodă ce trebuie folosită, de bună seamă, înainte de şi pentru elaborarea prefeţei editorului, constă în aplicarea concomitentă, asupra textelor ce urmează a fi editate, a trei grile: o grilă prozodică, o grilă gramaticală şi o grilă semantică. Evident, pentru desăvârşirea acestor trei grile este necesar să se ţină seama şi de alte părţi constitutive ale limbii, îndeosebi - insist eu - de fonetică.

Supunând acestor trei grile, cu o deosebit de severă scrupulozitate, versurile lui Alexandru Macedonski din cele două ediţii critice menţionate, analizându-le cu o riguroasă minuţiozitate, de ceasornicar, de la valorile simbolice ale literelor majuscule şi ale grafiei cuvintelor, până la rosturile, uneori specifice, macedonskiene, ale punctuaţiei, de la ritmuri şi rime până la relaţiile lor formale, gramaticale şi semantice, implicând în rezultatele acestor analize laborioase toate ipotezele posibile propuse de texte, precum şi observaţiile impuse de confruntarea poeziilor din ediţiile critice citate, dar mai cu seamă din ediţia Marino, cu versiunile lor din publicaţiile periodice, din ediţiile princeps, din alte ediţii originale şi din manuscrise - îndeplinind toate aceste gingaşe corvezi cu o exemplară conştiinciozitate - dl Funeriu reuşeşte de multe ori să-l convingă pe cititor de utilitatea aplicării metodei sale în pregătirea ediţiilor critice de versuri şi să-şi realizeze concomitent şi cel de al doilea obiectiv, pe care este evident că şi l-a propus: criticarea constructivă, printr-o amplă erată, a ediţiei critice de versuri ale lui Alexandru Macedonski îngrijită de Adrian Marino. Şi mi se pare - s-ar putea să mă înşel - că în subsidiar autorul şi-a propus şi alte obiective. Dacă nu şi le-a propus, înseamnă că ele au ieşit, cum s-ar zice, din croiala obiectivelor principale. Primul este concentrat în chiar partea principală a eratei, care conţine aproape toată "materia primă" necesară elaborării viitoarei prefeţe de către viitorul editor al viitoarei ediţii critice a versurilor lui Macedonski. Al doilea obiectiv subsidiar realizat prin erata principală ar fi indicarea traseelor pe care va trebui să le parcurgă viitorul autor al ediţiei critice a operei lui Alexandru Macedonski - deci nu numai a versurilor -, pornind chiar de la cartea d-lui Funeriu, coborând până la manuscrise şi întorcându-se pentru a elabora prefaţa ediţiei şi nota de prezentare a fiecărui text. Al treilea, dar nu şi ultimul presupus obiectiv subsidiar realizat, chiar dacă neintenţionat, este demonstrarea, prin numeroasele lecţiuni eronate identice în cele două ediţii critice, Vianu (1939) şi Marino (1966-1967), a tradiţiei raptului intelectual în textologia românească, profesiune nerecunoscută de Legea dreptului de autor şi deci neocrotită împotriva "dreptului" la hoţie.

Trecând în revistă acum, înainte de a încheia acest articol, fişele de lectură extrase din cartea d-lui Funeriu, constat că mai aveam câte ceva de spus şi nu numaidecât de bine. De exemplu, nu pot să fiu de acord cu d-sa că "menţinerea cu fidelitate a inconsecvenţelor nu este, pare-se, o soluţie editorială ideală, în primul rând pentru că ele şinconsecvenţeleţ nu reflectă o realitate lingvistică sigură, ci sunt mai degrabă, rezultatul unor erori tipografice şi, în al doilea rând, pentru că nu au relevanţă pe plan estetic" (p. 209). Şi nu pot să fiu de acord pentru că: a) nu avem posibilitatea să aflăm o altă realitate lingvistică sigură decât aceea a textului scris sau şi corectat de autor; b) la discreţia cui rămâne stabilirea acestei "relevanţe estetice"? La discreţia gustului estetic sau a "ştiinţei" estetice a editorului? Eu îmi permit să cred că e mai bine să lăsăm "relevanţa estetică" aşa cum a stabilit-o autorul, chiar dacă nu ne satisface întru totul gustul nostru estetic. De asemenea, nu pot să fiu de acord cu dl Funeriu că "aducerea la zi a ortografiei este o măsură obligatorie, dacă acest lucru nu afectează în nici un fel estetica poeziei" (p. 205). Dar, procedând astfel, nu eliminăm din istoria limbii române literare evoluţia diacronică a foneticii? Şi-apoi, cine stabileşte dacă "acest lucru nu afectează în nici un fel estetica poeziei"? Editorul X? Singura atitudine corectă faţă de un text clasic este păstrarea cu obiectivitate a autenticităţii lui, căci numai autenticitatea îl interesează pe cititorul şi pe cercetătorul unei ediţii critice. Autenticitatea textului şi autenticitatea variantelor.

Şi aş mai fi avut câte ceva de spus şi despre scriitură, pe care aş fi preferat-o mai sobră, mai cumpătată, cu mai puţine preţiozităţi (după cum am spus deja, ori numai am sugerat) şi mai puţine "relicve de echivoc" (ca să folosesc o sintagmă a d-lui Funeriu). Dar - nu-i aşa? - fiecare scrie cum îi place şi cum se pricepe. Şi-apoi, omul, când scrie, trebuie să se simtă liber ca pasărea cerului. Şi, la urma urmelor, fiecare pasăre pre limba ei trăieşte, şi pre limba ei piere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara