Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
O evidenţă luminoasă de Emil Brumaru

A visa înseamnă a gândi şi anume a gândi într-un fel mult mai profund, mai adevărat, mai autentic, tocmai pentru că eşti ca retras (adâncit) în tine însuţi. Visul este un soi de meditaţie, de reculegere. Este o gândire în imagini. Câteodată este extrem de revelator, de crud. Este de o evidenţă luminoasă. Pentru cineva care face teatru, visul poate fi considerat un eveniment esenţial-dramatic. Visul este drama însăşi. În vis eşti totdeauna implicat într-o situaţie. Pe scurt, cred că visul este în acelaşi timp o gândire lucidă, mai lucidă decât în starea de veghe, o gândire în imagini şi că este deja un fel de teatru, tocmai pentru că în el eşti mereu pus într-o situaţie". Eugčne Ionesco - Entre la vie et le ręve, convorbiri cu Claude Bonnefoy (ediţie adăugită, Gallimard 1996). Tolstoi declara provocator - îi plăcea să-şi deruteze interlocutorul - că nu visează niciodată. Imposibil. De altfel se corecta şi se contrazicea pe loc - nu-i păsa niciodată când i se zicea că se contrazice ("numai piţigoiul nu se contrazice", replica el) - relatând, totuşi, un vis memorabil, o pereche de ciubote avansând singure pe un drum... Socotea pesemne că este umilitor, pentru el, Tolstoi, şi care cam ştia că este chiar Tolstoi în persoană - să viseze, să fie pus adică într-o postură incontrolabilă, ne-supravegheată de luciditate... Iată însă că vine Ionesco cu afirmaţia că visul înseamnă gândire, încă mai lucidă, mai crudă, mai revelatoare. Nu doar un produs al in- sau sub-conştinetului, ci unul al zonelor mai adânci ale procesului de gândire. Nu e singura dată când se poate spune: iată însă că vine Ionesco... El "vine" mereu şi continuă să vină şi de dincolo de moarte - cu câte un gând nemaigândit, simplu, adevărat şi totuşi uimitor, cu câte ceva "de mirare". Convorbirile cu Claude Bonnefoy mişună de dezvăluiri, de lucruri aş spune, "trântite" în capul interlocutorului şi al nostru, în felul acela specific lui - trântite, cum se mai zice, "pe nepusă masă". Devenind instantaneu Evidenţe, sau cum ar spune el, "luminoase evidenţe". Acute percepţii de sine, care pe loc se prefac în evidenţe privind lumea toată. Numai ce este unic şi singular are şansa să pătrundă în "general", în universalitate. Numai insolitul deschide accesul spre universal valabil. Marea literatură este în stare de asta. E ceea ce îşi spune lui însuşi Ionesco când îl asaltează - ceea ce des se întâmplă - sentimentul zădărniciei, al zădărniciei scrisului... Iată că nu, nu e inutilă literatura, nu e inutil sau derizoriu (cum de atâtea ori i se pare) ca el însuşi, Ionesco, să scrie şi anume aşa cum o face. Pericolul în astfel de "convorbiri", l-aş defini aşa: autorul interogat, orice ar face şi oricât s-ar strădui, dă până la urmă dovezi de suficienţă şi tot explicân­du-se cu sinceritate lasă să apară la vedere "urechile de măgar" ale vanităţii literare, ale complacerii în propria imagine, cât mai favorabilă desigur... Putem spune că la Ionesco una ca asta nu se întâmplă - chiar niciodată... Crede în Dumnezeu? se interesează, cam brutal, interlocutorul. Nu sunt nici atât de prost, dar nici atât de inteligent pentru asta, nu îndeplinesc nici una dintre condiţii... Ionescian şi numai ionescian fel de a răspunde! Cam aşa sună toate "răspunsurile". Ce părere are despre critica dramatică... Este o formă inferioară a criticii literare. Excepţii - există, dacă nu le numeşte este pentru că nu vrea să-i pună pe cei exceptaţi într-o situaţie jenantă... Pe ei, nu pe ceilalţi, cum s-ar putea crede... Ionescian fel de a judeca lucrurile... Cine s-ar fi gândit? Şi totuşi aşa stau lucrurile. Un fel de a gândi şi de a spune care face ordine - şi mare e dezordinea! Aproape numai dezordine, mai peste tot. Piesele lui dezvăluie solitudinea funciară a omului? Nu, deloc, solitudinea e bună, e o valoare, numai în singurătate omul poate fi cu adevărat nu numai el însuşi, dar şi cu adevărat împreună cu ceilalţi... Rinocerii - cei incapabili de solitudine. Să numească, să descrie o experienţă importantă... Da' una recentă... "Acum câteva luni am fost bolnav. Când m-au operat, înainte de injecţia de anestezie, mi-am zis că poate voi muri, dar nu resimţeam nici o teamă". Întrerup citatul - revelator lucru pentru un Ionesco obsedat, cum se zice, de moarte şi deci de frica morţii, ca în Regele moare şi mai peste tot. "Nu ştiu dacă atunci când voi muri cu adevărat voi vedea asta în acelaşi fel, dar acolo aveam impresia foarte tare că tot ce făcusem, tot ce era în urmă nu avea absolut nici o importanţă" . Nu doar nici o importanţă - ci, cu un radical accent ionescian - "absolut" nici o importanţă. "Tot socialul dispăruse. Toate actele mele, toată istoria lumii nu erau decât un coş de cenuşă. În acelaşi timp aveam neplăcutul sentiment că nici în faţa mea nu era nimic. Am adormit, apoi m-am trezit, şi multă vreme am păstrat aceeaşi impresie. Bine, îmi ziceam, sunt viu. Mi se vorbeşte de ceea ce se cheamă opera mea, iar eu găseam că era ridicol să se vorbească astfel (...). Ca şi înainte de anestezie, aveam impresia că am trăit pentru nimic, că lăsam totul la vestiar, nu luam nimic cu mine. Nu am murit. În timpul convalescenţei am petrecut în casa mea de la ţară o lună destul de fericită, pentru că mă desprinsesem de totul, - dar nu şi de frumuseţea acestei lumi. Acum am ajuns din nou, aproape, să trăiesc în opacitate, în ceaţă, în social. Lucrurile îşi reiau importanţa". Evident cu o ionesciană conotaţie negativă: "Lucrurile îşi reiau importanţa". Tot Ionesco într-o jumătate de pagină... Lucian Raicu 27 Ianuarie '97

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara