Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O enigmă neexplicată de Cosmin Ciotloş

Amintiri despre Caragiale,
antologie şi prefaţă de Ştefan Cazimir,
tabel cronologic de Şerban Cioculescu,
Ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, Humanitas, 2013, 292 pag.

Reeditându-şi antologia de Amintiri despre Caragiale, Ştefan Cazimir alcătuieşte, la finele prefeţei, şi un scurt sinopsis al receptării primei ediţii.
Printre altele, e citată aici ca opinie „rezervată” o observaţie a lui Valeriu Cristea (în „Flacăra”, 1972, nr. 882). O reproduc, considerând-o un punct de plecare cât se poate de potrivit: „Dintre nenumăratele farse ale scriitorului, pe care memorialiştii se întrec să le relateze cu o plăcere cam puerilă, una singură le-a scăpat; întâmplător cea mai reuşită: aceea de a nu li se fi dezvăluit. Citind volumul recent apărut, acel ceva esenţial pe care-l căutam nu se lasă descoperit. Prin amintirile contemporanilor săi, autorul Scrisorii pierdute trece neexplicat, învăluit într-o familiaritate înşelătoare.”
Făcând abstracţie de exigenţele un pic prea grave ale criticului (care denunţă „plăcerea cam puerilă” a memorialiştilor de a inventaria şotiile magistrului, ca şi cum societatea lui Caragiale n-ar fi fost una prin excelenţă ludică), e interesant ce aspiră el să descopere această carte: un portret exhaustiv al omului Caragiale. Mai mult: un portret metafizic exhaustiv. Cunoscuţii scriitorului ar avea, deci, vina de a nu-l fi cunoscut de fapt pe contemporanul lor ! Ridicând însă ştacheta atât de sus, e puţin probabil că o atare dorinţă ar putea fi, vreodată, îndeplinită. Nu numai în ceea ce-l priveşte pe autorul Inspecţiunii. Să nu uităm că însuşi Caragiale trece nonşalant pe lângă profunzimile personalităţii lui Hasdeu, şarjând superior (şi nu o singură dată) „mofturile” spiritiste ale acestuia. Ar trebui să conchidem că nu-i e dat niciunui muritor, fie el oricât de inteligent, să-şi înţeleagă (citeşte: să-şi înţeleagă cu adevărat) semenii.
E, până la urmă, blestemul oricărei biografii, acela de a se afla în permanenţă la mâna accidentalului. Dacă documentele lipsesc, lipsesc, metodologic, şi faptele. (Se ştie ce-a păţit, din pricina aceasta, chiar şi un expert de talia lui Şerban Cioculescu).
Numai că Amintirile... puse cap la cap de Ştefan Cazimir nu au pretenţii nici de radiografie sufletească, nici de replică monografică. Ele sunt exact ceea ce spune titlul că sunt. O colecţie, aşadar, de fragmente memorialistice semnate de apropiaţi (în grade mai mici sau mai mari) ai lui I. L. Caragiale. Trebuie spus că documentarea e mai mult decât serioasă. Medalioanele extrase de profesorul Cazimir provin nu numai din volume puţin cunoscute, ci şi din reviste de epocă sau ulterioare epocii („Viaţa românească” din 1962 având, bineînţeles, prioritate). Problema care se pune cu adevărat vizează în fond un singur aspect: fidelitatea. Au reuşit martorii să transcrie riguros gesturile şi vorbele lui Caragiale sau, sufocaţi de admiraţie, s-au lăsat ispitiţi de veleităţi ficţionale ? Lucrurile sunt încurcate, mai cu seamă că instrumentele lipsesc.
În recenzia pe care o dedica, la apariţie, primei ediţii, deja pomenitul Şerban Cioculescu punea la îndoială veracitatea unui episod povestit de Cincinat Pavelescu. Acesta din urmă pretindea că o intervenţie a lui Caragiale într-un text al său (o poezioară lipsită de merite) ar fi condus la anularea unei foarte lucrative afaceri matrimoniale (pp. 159 - 160). De altfel, chiar antologatorul tratează secvenţa sub auspiciile unei distanţe prudente: o notă de subsol precizează că informaţia conform căreia respectiva producţie ar fi apărut în „Epoca” e inexactă. Şi nu e singura. Ţinând seama de context, lucrul nu e de mirare: dintre toţi autorii cuprinşi în carte (poate exceptându-l pe A. Toma), Cincinat Pavelescu pare cel mai vanitos, cel mai dornic de self promoting.
Asemenea note se regăsesc în josul paginii oridecâte ori imaginaţia autorilor o ia pe-alături. Elocvent, dintre toate, mi se pare exemplul lui Al. Davila, care încercând să reconstituie din memorie un articol al lui Caragiale (al cărui manuscris l-ar fi deţinut cândva) oferă o variantă, cum elegant o califică Ştefan Cazimir „nu scutită de suspiciuni” (p. 68). E vorba despre o cronică încărcată de ironie pe care Caragiale a dedicato traducerii lui D. Ollănescu din Ruy Blas. Refăcându-o ad-hoc, Davila adaugă detalii fanteziste (inclusiv de ordin numeric) şi neglijează faptul că respectiva cronică fusese publicată deja (într-o formă foarte diferită) în acelaşi ziar „Epoca”. Trecuseră, când Davila consemnează întâmplarea, mai bine de treizeci de ani, deci scăparea nu-i numaidecât imputabilă.
Semn că nu toate impreciziile au substrat malonest. Adeseori oamenii se contaminează de verva lui Caragiale şi încearcă s-o mimeze pe cont propriu. Un exemplu edificator (şi, în felul lui, trist) de astfel de „parazitism” îl constituie relatarea lui Ion Suchianu. Crezânduse ei înşişi atinşi de aripa geniului (doar stăteau la masă cu unul !) nişte amici (Jean Steriade, Const. Steriade şi, evident, Suchianu) încercat să-l „aprovizioneze” pe scriitor cu „miticisme”. Drept urmare, îi povesteau verzi şi uscate, „spirite” trăite sau doar închipuite de ei, în speranţa că măcar o parte vor trece în paginile caragialiene. Fetiş tipic al lumii literare. Spuneam însă că-l consider trist. Ba chiar de două ori trist.
O dată, sub raportul calităţii anecdotelor (de un umor forţat):
„Atunci Steriade:
- Îţi dăm noi una nouă autentică şi cu replică. Anul trecut, foc la dependinţele casei regale, în care locuim noi. Foarte repede soseşte pompa de la fabrica de hârtie din Buşteni. Un neamţ, cu o chivără de pompier şi cu o haină scurtă, neagră, de piele, organizează stingerea cu oamenii din sat. Am avut norocul că în faţa casei trecea un mic afluent al Prahovei, care curgea dinspre Urlătoare. Neamţu’ manevra ca un adevărat pompier şef, striga la ţărani cât îl ţinea gura: Si-ţi tragi la pompe, fireaţi al dracule. Steriade, tocmai când pompierul nostru lucra mai cu foc, îl strigă din cerdacul casei de unde priveam focul:
- Nu da, neamţule, cu apă, că stingi focul.
- Eşti nubun.
- Eşti prost, neamţule, îi replic eu, că nu cunoşti pe Mitică” (p. 223).
Imitaţie fără haz, colaj fără măsură. Mai trist de-atât e însă că Suchianu (care nu înţelege ce e de înţeles din lipsa de reacţie a preopinentului) oferă şi un epilog nedumerit scenei:
„Cu ocazia inaugurării berăriei Gambrinus, Caragiale a tipărit, într-o mică broşură, toate spiritele lui Mitică şi le-a împărţit la prietenii şi cunoscuţii din sală. Eu n-am putut să asist la inaugurare, fiind bolnav, aşa că n-am putut avea un exemplar din nepreţuita broşură; am aflat însă prin Nae Ionescu- Barbă, fost profesor de latină şi română la Liceul Matei Basarab, că mitichiada de la Poiana Ţapului a uitat s-o utilizeze... Păcat !” (p. 223)
Faţă de aceste prezumţioase pretenţii auctoriale, eventualele „ornamente” pe care le mai adaugă unii dintre memorialiştii antologaţi de Ştefan Cazimir unor poveşti reale sunt chiar agreabile. Cu atât mai mult cu cât destui dintre ei sunt, de nu direct scriitori, măcar oameni ai condeiului. Lista completă îi cuprinde pe Ion Agârbiceanu, Archibald (pseudonim al gazetarului Gh. Rădulescu), Paul Bujor, Marius Bunescu, Luca I. Caragiale, Al. Davila, Barbu Delavrancea, Cella Delavrancea, Victor Eftimiu, Gala Galaction, Ioan D. Gherea, Octavian Goga, D. Gusti, G. Ibrăileanu, Şt. O. Iosif, Ioan I. Livescu, Ecaterina Logadi, C.I. Nottara, Cincinat Pavelescu, Horia Petra-Petrescu, N. Petraşcu, Radu D. Rosetti, Vintilă Russu Şirianu, M. Sevastos, Ioan Slavici, D. I. Suchianu, Ion Suchianu, A. Toma, V. A. Urechia, Al. Vlahuţă şi Paul Zarifopol.
Cât vor fi de adevărate aceste fotograme, nu putem decide. Destul că foarte multe dintre ele sunt verosimile. Unele redau, de altfel, episoade cunoscute (mă gândesc la faimoasa vizită a lui Delavrancea la Berlin, pe care de altminteri, şi Caragiale o consemnează într-o epistolă). Altele păstrează, fără să-l distorsioneze, tonul din Momente (speculaţiile despre un anume „Iliuţă activu’” sunt nu numai curat caragialeşti, dar şi pilduitoare). Altele se susţin reciproc printr-o rezultantă. De exemplu, asupra repulsiei scriitorului faţă de proşti (despre care depun mărturie numeroşi cunoscuţi), aş zăbovi o clipă. Fără îndoială autentică, idiosincrasia aceasta capătă o garanţie în plus prin aceea că dă naştere unor formulări de neuitat. Una dintre ele i-o datorăm aceluiaşi Ion Suchianu: „omul prost e prost în toate, dar mai ales în specialitatea lui” (p. 221). Nimic paradoxal aici. E doar o remarcă de un bun-simţ ecrasant, aşa cum sunt în genere remarcile de o incomparabilă inteligenţă.
Continuând această serie a convergenţelor, aş mai menţiona cunoscuta fobie de incendii (care-l devoră pe dramaturg mai ales în sălile de teatru şi de care se străduieşte să-l vindece Aristizza Romanescu), mania stilului, cu tot ce presupune el (de la „interpuncţie” la simţul sintaxei şi de la caligrafie la „pieptănătură”), inconturnabila pasiune pentru muzică, unde dezvoltă ierarhii imperturbabile (Beethoven, alias „Boierul” fiind în vârful piramidei, iar Chopin zbătându- se undeva la baza acesteia), răsfăţul de provenienţă desigur,actoricească de a imita (cu talent) contemporani celebri sau anonimi. Cât priveşte literatura, destul să notez că în ajunul morţii (ne-o spune şi fiul, Luca Ion, şi prietenul acestuia, Ioan D. Gherea), Caragiale a vorbit în termeni superlativi (şi totodată analitici) despre Macbeth. Altfel, se arăta sceptic faţă de poezia lirică (într-un rând, se răfuieşte în faţa copiilor cu poezia lui Verlaine) şi faţă de sentimentalism în general. Refuză „egomania” în scris şi recomandă evitarea persoanei întâi. Trăieşte pentru literatură, iar o nuvelă neizbutită a unui amic îi cauzează nu doar insomnie, dar chiar depresie (cât de jucată şi cât de sinceră, nu e greu să bănuim). Cunoaşte limba franceză exemplar, deşi Parisul îi displace, şi se prinde chiar în concursuri din care iese de bună seamă învingător. O revelaţie pe care o poate produce cartea aceasta, citită cu atenţie, e legată de raporturile lui Caragiale cu berea. Ele sunt mai degrabă „diplomatice”. În general preferă vinul. Mai exact: pelinul. Observaţia, făcută întâi de Răzvan Voncu în cea mai recentă carte a lui, se confirmă cu asupra de măsură.
Cât s-a dezvăluit Caragiale contemporanilor săi? Suficient cât să facă din cartea aceasta o minunăţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara