Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O şedinţă de cenaclu de Cosmin Ciotloş

A reciti, astăzi, memorialistica lui Panu exclusiv ca document (fie el şi unul interior, aşa cum l-a văzut nu demult Sorin Lavric) e un pic anacronic. Amintirile de la Junimea din Iaşi figurează de ani buni în „bibliografia obligatorie” a studenţilor de la Litere, în pandant cu celelalte Amintiri (de astă dată din Junimea) ale lui Iacob Negruzzi.
Vulgata e, aşadar, cunoscută. Chiar arhicunoscută. Inexactităţile ei, atâtea câte sunt, au fost corijate sau măcar nuanţate de istoricii literari. E de ajuns să ne întoarcem la masivul studiu al lui Z. Ornea, Junimea şi junimismul (1975), ca să constatăm că nici unul din cei doi „martori oculari” nu acoperă toate amănuntele problemei. Şi Panu, şi Negruzzi contează mai cu seamă ca mitografi (e adevărat, excepţionali). De pe poziţii divergente, şi deci, cu atât mai credibile atunci când se întâmplă să coincidă, aceştia doi au construit imaginea societăţii ieşene ca întreg, şi nu ca simplă sumă de individualităţi (şi ce individualităţi !). Şi Panu, ca disident nostalgic, şi Negruzzi, ca factotum de o greu imaginabilă fidelitate, au făcut ca fenomenul junimist să beneficieze, în istoria literaturii române (şi, automat, în istoriile literaturii române) de un tratament autonom. Faptul e rarissim şi, dacă socoteala mea e corectă, s-a mai întâmplat doar de două ori într-un secol şi jumătate: cu Sburătorul lui Lovinescu şi cu Cenaclul de Luni. Altminteri, piaţa ideilor de la noi e destul de ostilă manifestărilor de grup (de unde şi larga paletă de sinonime conspiraţioniste care înlocuiesc de obicei acest termen neutru). Scriitorii români, cu atât mai mult cei canonici, sunt luaţi cu penseta, unul câte unul, şi izolaţi de contemporanii lor. Le sunt dedicate medalioane perfect etanşate, care exclud orice formă de dialog cultural. Să ne mai întrebăm, în aceste condiţii, de ce un procedeu la fel de legitim ca oricare altul cum e acela al intertextualităţii e încă privit cu suspiciune ?
Dincolo de această mefienţă generală, George Panu se confruntă, în posteritate, şi cu o serie de rezerve aşa zicând particulare: dezerţiunea nu i-a fost iertată. E drept, că, într-un fel, Panu a căzut într-o capcană pe care el însuşi a întins-o, contribuind la consolidarea „mitului” acestei societăţi literare. Căci părăsind-o, s-a găsit dintr-odată întro incomodă situaţie de proscris. Faima Junimii întrecea cu mult faima oricărui membru de rang secund al el. (Şi trebuie să admitem că autorul Amintirilor... de faţă n-a fost un reprezentant de primă linie). Opoziţionismul, chiar onest, cum e cel practicat de Panu, e drastic sancţionat. Contrar preceptului, altera pars e arareori ascultată. „Detractorii”, reali sau inventaţi, sunt îndeobşte supuşi unei carantine morale, iar eventuala lor bună-credinţă e dintru-nceput suspendată. Intuind o atare dificultate, Sorin Lavric încearcă s-o rezolve conciliant în concluzia cronicii sale (din nr. 10 al revistei noastre), definindu-l pe memorialist ca pe un „junimist autentic”. Nu zic că Panu n-a empatizat cu Junimea. I-a dedicat în fond două volume consistente. Numai că, punând în balanţă cei trei ani ai săi (atât cât s-a manifestat de drept ca un discipol al lui Maiorescu) cu deceniile lui Negruzzi, sintagma pare cel puţin exagerată.
Odată aceste premise defavorabile înlăturate (de alte câteva se ocupă metodic Z. Ornea în prefaţa prezentei ediţii), aş vrea să mă opresc asupra unui punct nevralgic al Amintirilor de la Junimea din Iaşi. E vorba despre relatarea şedinţei de cenaclu în care Eminescu şi-a citit nuvela Sărmanul Dionis. Cum ştim, conform depoziţiei lui Panu, reacţia participanţilor a fost mai degrabă negativă. Lectura n-a impresionat. Dimpotrivă. Majoritatea celor prezenţi au considerato de o „extravaganţă neiertată” (p. 99). Multă vreme acreditată (şi fiindcă servea de minune opiniei curente conform căreia Eminescu şi-ar fi întrecut cu mult epoca), această versiune a căzut în ridicol odată cu publicarea (de către I.E. Torouţiu) a proceselor-verbale ale întâlnirilor Junimii. Stupoare: din acestea rezulta că la data respectivă Panu a lipsit de la şedinţă. (De altfel, în treacăt fie spus, nu ar fi singura dată când verva de povestitor a memorialistului lucrează în dauna veracităţii). Momentul (1933) reprezintă începutul discreditului Amintirilor... Numai că, amănunt extrem de interesant, impecabil documentat de Z. Ornea, acest discredit ar trebui la rândul lui temperat. Se prea poate ca Panu să fi fost de faţă, iar absenţa lui din listă să se datoreze unui alt accident de memorie. Ce remarcă Z. Ornea şi n-au remarcat alţii, înaintea lui, e că nici A.D. Xenopol, secretarul cenaclului, nu e consemnat printre participanţi. Şedinţa fiind prima din toamna lui 1872 (1 septembrie) e plauzibilă ipoteza că acesta din urmă şi-a prelungit vacanţa cu trei săptămâni. Numele lui reapare, arată scrupulosul cercetător, abia începând cu 22 septembrie. Aşa încât şansele ca procesul-verbal să fie reconstituit din relatări ulterioare (prin forţa lucrurilor lacunare) şi antedatat sunt reale.
Am insistat asupra acestor detalii aflate la limita detectivismului documentar, pentru că în relatarea acest episod, cum am văzut, controversat, se poate citi în germene una dintre cele mai interesante abordări ale Sărmanului Dionis. Nu doar pentru că surprinde în tuşe prozastice atmosfera cenaclului ieşean (acesta a fost, de altfel, argumentul prin care Călinescu tranşa în ediţia a doua a Vieţii lui Eminescu dubiile privitoare la adevărul scriselor lui Panu), ci pentru că, aşa narativă cum este, ea oferă premisele unei interpretări cât se poate de ingenioase (şi, în felul ei, destul de actuale) a nuvelei în cauză.
În primul rând, Panu notează scepticismul cu care o bună parte a Junimii privea literatura cu substrat metafizic. Sunt celebre ironiile cu care erau întâmpinate, de pildă, producţiile nefericitului Bodnărescu, pe care numai geniul argumentativ al lui Maiorescu reuşea să-l salveze de râsul gros al „celor opt” (facţiunea informală care pretexta a nu înţelege subtilităţile). Era, deci, de aşteptat, ca reflecţiile iniţiale ale lui Dionis să contrarieze. Nu doar acest mic grup, de o cerbicie altminteri foarte pragmatică, dar, observă George Panu, mulţi dintre cei prezenţi au dat semne de nelinişte ori chiarr iritare. Consemnate meticulos, reacţiile lor sunt o remarcabilă mostră de lectură literală: „Am respirat cu toţii. Iată-ne, ne ziceam noi, readuşi pe pământ; de acum nuvela are să fie nuvelă, să ne aşteptăm la intriga ei, căci pe erou îl cunoaştem” (p. 95). Urmează, însă, alte abateri de la linearitatea narativă. Eroul se multiplică. Dionis se proiectează într-un alt veac, devenind călugărul Dan. Avatarurile sunt cunoscute. La fel şi principalele reproşuri venite din partea lui Panu (care concentra o opinie mai amplă). De căpătâi rămâne acela legat de descrierea arhitecturală a Iaşiului din vremea lui Alexandru cel Bun. Lambrior e întâiul care se revoltă: descrierea locuinţelor vădeşte un oraş mai degrabă turcesc. Or, la începutul secolului al cincisprezecelea, aşa ceva ar fi fost imposibil. Sigur că inadvertenţa poate fi trecută cu vederea (Eminescu însuşi a respins-o fără a-i acorda importanţă), dar asta n-o delegitimează. Caracterul fantastic al nuvelei nu-l scuteşte pe autor să menţină, atunci când o poate face, un echilibru istoric. De vreme ce epoca e numită cu precizie (şi nu e lăsată pur şi simplu într-un timp indefinit) nemulţumirea unor tineri istorici (cum erau Panu şi Lambrior) e justificată.
A-i incrimina pe aceştia pentru a nu fi înţeles delicata chestiune a metempsihozei n-ar fi, iarăşi, corect. Cu atât mai mult cu cât memorialistul se disculpă din timp, aşezând accentul său critic altundeva decât în planul ideaţiei: „Necontestat că Sărmanul Dionis are o concepţiune puternică şi că este ieşită dintr-un cap numai ca acela al lui Eminescu, dar e numai concepţiune. Ca nuvelă, adică ca descriere, ca intrare în detaliu, ca punere în relief de caractere, ca viaţă trăitoare, ea este slabă de tot. Se vede de departe că Eminescu nu mistuise bine ceea ce citise şi că nu izbutise să dea Sărmanului Dionis măcar caracterul unei nuvele fantastice” (p. 99). Putem admite sau nu vehemenţa verdictului, dar, cu un minimum de obiectivitate, e clar că nu-l putem considera neavenit.
Interesant e, spuneam, că în ciuda acestor acuze de principiu, George Panu lansează o pistă de interpretare fertilă. Consemnând finalul şedinţei, care s-a întins până târziu în noapte, acesta stăruie asupra atitudinii lui Eminescu:
„Nu-mi aduc aminte bine critica dlui Maiorescu asupra nuvelei, dar ştiu că a făcut o critică. Cât despre ceilalţi, era unanim admis, că aparte de teoria metempsihozei, nuvela era de o extravaganţă neiertată ş...ţ Eminescu nu a discutat cu noi. Rămăsese istovit după citire, se vedea că citind nuvela trăise viaţa sărmanului Dionis şi avea aerul că chiar la Junimea nu era în elementul său, părându-i rău că nu s-a născut aievea, în timpul bătrânului Alexandru cel Bun” (p. 99).
Ultimul paragraf merită subliniat în întregime. Fiindcă, fără să-şi dea seama, Panu lărgeşte fericit cadrul discuţiei. Nu în sens biografic (identificările triviale s-au dovedit perdante, mai ales în cazul lui Eminescu), ci în acela al unui anume impact greu de reprimat. Poetul părea el însuşi transportat în alte epoci, scrie memorialistul printre rânduri, dădea chiar impresia că a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât un avatar al lui Dionis. Ca şi cum junimiştii n-ar fi asistat la o lectură de cenaclu, ci la un adevărat performance în care metempsihoza se produce nu numai în text, dar şi aievea, în timp real. Scena capătă proporţii de epifanie pe care condeiul memorialistului o surprinde neîntârziat. Ceea ce nu anulează scăderile nuvelei, dar o salvează, în chip straniu, sub raport artistic. Deranjat de defectele Sărmanului Dionis, pe care le ia cumva personal, junimistul Panu nu omite să pună pe foaie suma de „emoţiuni impersonale” cărora, à contre coeur, le-a căzut pradă.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara