Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O, cum omul a devenit concret... de Cosmin Ciotloş

Nu putem şti cum ar fi continuat Basmania lui Valentin Nicolau. Această carte, subintitulată Răspântia gândurilor, e primul volum dintr-o presupusă serie; volumul care fixează premisele „Marii Aventuri” (cum e etichetată ea în textul ultimei coperte).
Din nefericire, mai mult nu vom putea afla. Avem, e drept, teritoriul şi avem harta aferentă: un spaţiu fantast, complementar lumii reale, şi o puzderie de personaje (într-atât de numeroase şi dotate cu o morfologie atât de strictă, încât ideea unei noi repertorieri a lor spre final, „la închiderea ediţiei”, e întrutotul binevenită). S-a întâmplat cu acest proiect ceea ce, mutatis mutandis, s-a întâmplat nu o dată în istoria literaturii noastre. Ca şi în cazul unui cunoscut roman nedus la capăt, urmarea va rămâne ferecată sub o definitivă pecete a tainei. Dar, tot ca acolo, avem de bine-de rău acces la o unitate (e adevărat, minimală), nu doar la un fragment dintr-o structură, nu doar la un ciob, şi, pe cale de consecinţă, aceasta poate fi decelată, investigată şi diagnosticată în sine.
La prima vedere, avem de-a face cu un basm modern, de nu chiar postmodern (deşi nu m-aş grăbi să împart asemenea „indulgenţe” tipologice). Suntem, aşadar, într-o împărăţie complementară celor terestre. Un loc privilegiat (comparaţia cu Olimpul elen nu e exagerată) populat nu de zei, ci de monştri agreabili, a căror viaţă socială şi politică se orbitează exclusiv în jurul poveştilor. Unii dintre ei sunt foşti protagonişti ai basmelor retraşi din activitate în urma câte unui eşec zgomotos, alţii – simpli administratori ai universului viselor. Semn că de birocraţie nu putem scăpa nicăieri... Se înţelege că prosperitatea Basmaniei depinde de încrederea pe care muritorii o au (sau nu) în propriile iluzii. Când oamenii încetează să-şi proiecteze speranţele în acea mundus imaginalis de care vorbea Henry Corbin, când, altfel spus, devin prea „concreţi”, Basmania se prăbuşeşte la rândul ei într-o letargie amintind de aceea din legenda Regelui Pescar. Căci ce altceva este până la urmă Băsmuitorul Cel Cumplit decât un monarh care asistă neputincios la surparea ţinutului pe care-l are în grijă? De altfel, supranumele şi-l datorează nu unei înclinaţii către grozăvii sau nedreptăţi, ci unui tic verbal, justificat de realitatea lumii lui. Totul i se pare „cumplit” pentru că totul este cumplit! Evident că, dincolo de aceste reţele de aluzii, Valentin Nicolau instilează o sumedenie de jocuri şi de gratuităţi menite să le camufleze. Suita imperială, de pildă, e alcătuită din supuşi a căror principala virtute constă tocmai în inutilitate. (Basmania fiind un tărâm ce aspiră la entropie şi a cărui lipsă de legi face, ca să spun aşa, legea). Paji sunt vocalicul Aeiou şi transparenta Aquarelea; la conducerea serviciilor secrete tronează un cuplu: Ochiul şi Timpanul. Cel dintâi fiind orb, iar cel de-al doilea surd, de bună seamă că-şi pasează, unul altuia, responsabilităţile. Statul major e condus de mareşalul Astenix, o variantă vlăguită, cum îi spune şi numele, a cunoscutului personaj de BD. În fruntea Ministerului Încurcăturilor (et pour cause !) un anume Harababură, excelent în magistratura sa tocmai pentru că, fiind un ins calculat şi un atlet al ordinii, e mereu defazat... Nui de mirare că soţia acestui demnitar e Contesa Brambura (care, ni se spune, ajungea mereu la antipozii locului potrivit), pe câtă vreme fiul celor doi, Cavalerul Alandala se distinge prin aceea că-şi poartă hainele în cele mai curioase moduri cu putinţă, aidoma shakespearianului Petruchio în ziua nunţii...
În sfârşit, nici familia imperială nu face notă discordantă: dacă împărăteasa, Arpegiata, e un fel de femeie-orchestră, cântând simultan pe mai multe voci, odraslele (în număr de trei) vin să completeze brelanul: Aricioşenia Sa, prinţul moştenitor, e un individ al cărui fizic debil e compensat de o aroganţă iugurtină; despre Bosumflarea Sa nu se poate spune decât că e mijlociu ca vârstă şi mediocru ca atitudine; singura lumină o aduce mezina, Infanta Hlizita al cărei optimism ar trebui să fie molipsitor. Nu e, din motive evidente.
Conflictul acestei naraţiuni se amorsează în termenii în care începe Don Juanul lui Byron. „Vreau un erou”, pare să spună Cel Cumplit, conştient că altă soluţie pentru a recuceri pasiunile omeneşti nu există. Cineva trebuie să recredibilizeze basmul, iar din galeria de supuşi atinşi de stenahorie nu pare să răsară vreun pretendent. Ca de obicei, salvarea pare să vină de la un outsider, dar acesta se dovedeşte a fi mai mult decât atât, un outlaw: condamnat pentru înaltă trădare şi închis într-o ublietă, cel numit Neica- Nimeni va prelua de pe umerii împăratului această misiune imposibilă. Mai departe, se poate bănui ce urmează: o luptă cu forţele răului, grupate, desigur, într-o Frăţie a Umbrei şi numărândui printre căuzaşi pe Tenebrus, Absconsus, Hahaleră, Negru la Suflet şi un fascinant Năpârcă Inimă-Rea.
În ce mă priveşte, am rezerve în a glosa pe marginea poeticii fantasy a Basmaniei. (Sper că prin această opţiune nu-mi voi atrage antipatia iubitorilor genului). Accept că o lectură într-o atare grilă fixă poate da rezultate (cu atât mai mult cu cât piaţa simbolică e încă la început), dar am convingerea că acestea vor fi infinit mai puţin interesante decât cele pe care le-ar prilejui buna utilizare a intrumentarului literar. Prin cele câteva referinţe schiţate mai sus, am încercat deja să ofer cititorilor câteva sugestii. Le voi exploata acum, pe alt palier.
Să notăm, ca observaţie de fundal, că pentru Valentin Nicolau, abordarea unei nişe (ca nişă !) n-ar fi avut de ce să reprezinte o provocare autentică şi acaparatoare. Cel mult una oblică. Altfel spus, uşor diversionistă. Dacă în teatru regretatul scriitor a optat pentru o infuzie de parabolă, nu văd de ce n-ar fi făcut-o şi aici, unde rigorile sunt oricum mai laxe. Basmania e doar „caroseria” sub care se ascunde un alt „motor”, mai complicat: care va fi fiind acesta, putem doar aproxima.
O ipoteză care n-ar trebui neglijată e aceea procopiană: pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, Basmania ar putea reprezenta o Historia Arcana, în care sub pojghiţa fanteziei stau ascunse personaje (sau aluri) recognoscibile. Să fie ţinutul golit de imaginaţie un decalc al României contemporane? Exclus nu e, oricum. De vreme ce imnul se intitulează Visează, basmane (p. 97), suspiciunea capătă sens. În definitiv, literatura aceasta a fost, nu o dată, un bun vehicul pentru pamflet. E de-ajuns să ne amintim de Ana Blandiana şi de al ei motan Arpagic. Fără a avea numaidecât precizia denotativă a acelor poeme, Valentin Nicolau dă un răspuns coroziv realităţilor de azi. „Istoria noastră începe mai ieri în Palatul Imperial al Viselor, căci în basm acţiunea se petrece întotdeauna în trecut, chiar dacă pentru noi vremurile acelea n-au venit încă. Asta era şi problema personajelor: voiau să prindă prezentul din urmă, mai ales că mulţi dintre ei îi prefigurau pe eroii de mâine. Cum să reprezinţi viitorul şi oamenii să te pomenească la trecut” (p. 4). Rândurile acestea disimulează o întrebare care n-ar trebui să-i preocupe doar pe literaţi.
O a doua ipoteză de lucru (care n-o anulează pe cea dintâi) pleacă de la un amănunt deconcertant: locuitorii Basmaniei au psihologie. Nu sunt simple fantoşe, ca, în general, protagoniştii poveştilor de la noi şi de aiurea. A fi frământat de gânduri e, aici, altceva decât o figură de stil pasageră. Aproape toţi cetăţenii Imperiului văd enorm şi simt monstruos. Iar, deasupra lor, aşa cum se şi cuvenea, Cel Cumplit. Care observă minuţios ce e de observat: „Împăratul nu mai înţelegea nimic, era consternat. Până atunci, ori de câte ori îi împărtăşise fiului său dorinţa de a săvârşi Ceremonia Trecerii şi de a pleca spre acel loc negândit, avusese senzaţia că prinţul de-abia aştepta ca această călătorie să înceapă pentru a-i lua locul pe tron. Mai mult, atunci când îi împărtăşea temerea că nu-l va găsi acolo pe Băsmaş şi că va rămâne pentru totdeauna captiv acelui loc, avea ciudata senzaţie că Aricioşenia sa tocmai asta aştepta şi atunci Cel Cumplit se întrista şi mai tare. Se judeca aspru, reproşându-şi că gândea despre fiul său o asemenea oroare” (p. 101).
Şi care suferă aşa cum în basme nu (dar în Basmania iată că da !) se suferă:
„Nimeni nu a ghicit ce era în sufletul Celui Cumplit, câtă disperare, câtă deznădejde, câtă durere. Mergea încet, adus de spate, fiecare pas durându-l ca şi cum toată greutatea îi apăsa pe inimă. Dar inimile basmanilor nu bat, ci cântă. Aşa că în pieptul lui cântecul inimii suna ca un marş funebru. Sacadat, copleşitor, infernal...” (p. 101).
Sunt, şi acestea, şi altele, pe care nu le-am mai citat, cuvinte cu atât mai stranii cu cât se regăsesc într-o carte tipărită elegant şi ilustrată şi mai elegant (concepţia grafică aparţinându-i lui Tudor Popa). Cuvinte care escortează mai degrabă o logică abisală decât cine ştie ce superficii infantile. Nu mi se pare întâmplător, deci, că aparentul happy end al acestei poveşti e extrem de relativ. Cunosc, în această zonă a literaturii, un singur precedent: e vorba de Aghan, un basm interbelic (apărut prin 1940-1941) al lui Dinu Nicodin. La fel de noir cum e, pe fond, şi această Răspântie a gândurilor; publicat luxuriant pe hârtie „Japon”, în numai 21 de exemplare, cu ilustraţii aparţinând chiar autorului. Toate, pentru a pune în scenă, poematic aproape, omniprezenţa morţii.
E motivul pentru care l-aş situa pe acest Valentin Nicolau mai aproape de Bacovia şi Trakl decât de Andersen şi Ispirescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara