Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prepeleac:
O cruce ortodoxă pentru Descartes de Constantin Ţoiu

Nu ştiu de ce mă interesează pe mine godinul lui Sartre, aparatul lui celebru de încălzire de metafizician friguros, iarna...
Mă uit şi nu pot să-mi dau seama unde ar fi putut fi instalat obiectul tuciuriu; în cafeneaua veche a celor doi „urâţi” dominând de sus încăperea, unul cu pălărie, celălalt cu tichie, prezenţi acolo de atât amar de vreme, încă de pe când cafeneaua era un simplu magazin de mărfuri exotice...
Nu am pe cine să întreb. Aşa încât renunţ şi îmi rotesc ochii în jur salutând lumea, obişnuiţii localului. „Hello Hemi, îi strig văzându-l bronzat pe romanicerul proaspăt întors de la o vânătoare din Africa; uite-o şi pe Gertrude Stein, alături de masa lui, şefa de grup a epocii, bogată foc, iracroşabila amică de pe rue Fleurus nr 27 cum spune autorul lui Adio arme care o vizitează des deşi nu poate să o înghită, (se va vedea mai târziu de ce )... Oooo! respectele mele madame Simone de Beauvoir...
Ceaiul şi-l bea singură, Jean Paul e răcit, chestia cu godinul n-a ţinut... Uite-l şi pe André Gide. Culmea, cu un june alături, cu… cu... nu-mi vine să cred ochilor,... cu Rimbaud! frumosul, angelicul poet al Iluminărilor, gata să plece în Abisinia . Criticul meu de serviciu, contemporan bineînţeles, face Bătrâne le-ncurci, vezi că amesteci epocile, fii atent, ne facem de râs! Ce mai contează, zic, sorbind citronada, din moment ce sunt nemuritori cu toţii, ce valoare mai are acum cronologia asta meschină... Timpul?... Astfel încât mă înclin mai departe, timid: Salut Mallarmé... o, bărbuţa lui neagră, fină este proaspăt vopsită, se cunoaşte... salut Verlaine, strig în timp ce amicul lui. Rimbaud, gelos pe Gide, se îndreaptă spre subsol unde o scăriţă verde capitonată ca o masă de biliard în formă de melc te duce direct la toaleta localului unde o negresă psalmodiază Purvotservis, msieu, cinci cenţi, ce vremuri ieftine, eu voi da aproape un Euro.
Mircea Iorgulescu mi-a adus în dar Elogiul bătrâneţii al lui Hermann Hesse. Delicateţea lui mă încântă.
Mă plâng că, în urmă cu o zi, vizitând a doua oară biserica de alături unde zace Descartes, şi întrebând pe un enoriaş dacă nu au vreun text despre locul lui de veci, acesta îmi răspunsese înfipt, cu o ironie greu stăpânită, că nu acolo trebuia să caut eu textul dorit... Dommage! am făcut eu, înţepat. Vasăzică, nici mort nu-l iartă! În schimb, despre toţi sfinţii mărunţi din lume, afişe cu duiumul. Despre Descartes, nimic. Nici măcar Cogito ergo sum. Baza. Biserica nu înghite. Pe ea nu o preocupă decât proslăvirile aduse celui de Sus... Mă plâng, aşadar, confratelui român, faţă de un asemenea afront adus inteligenţei umane, şi îi propun ca, după Les deux magots, să ne ducem amândoi la biserica din vecinătate, să facem acolo reparaţia cuvenită, să aprindem câte o lumânare la Saint Germain des Près.
Azi ar fi a treia oară când intru aici, ducându-mă drept la Descartes...
Mircea Iorgulescu, tată puternic a două fete, una măritată la Brest în Bretania, cealaltă la Marsilia, se apropie şi el tăcut de sfeşnicul în care lumânările, albe, nu galbene, că scot fum, găurite dedesubt, se înfig într-un fel de ac, nu ca la noi introduse în tabla găurită, cu ceara scursă pe ea.
Fară să ne vorbim, amândoi ne dăm un pas îndărăt şi tragem în faţa lui Descartes câte o cruce ortodoxă, largă, să fie, chit că ... – şi de la dreapta la stânga, invers decât acele ceasornicului, decât înaintarea Timpului însuşi.
Somnul, da; însă elogiul raţiunii nu va naşte niciodată monştri.
Neuitând începutul Discursului: Le bon sens est la chose du monde la mieux partagée.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara