Poate părea prea puţin - meschin de puţin! - să spun despre Irina Petraş că este o cititoare profesionistă. Doar atât? Nimic mai mult? Fără îndoială că e mai mult decât atât (eseistă şi spirit enciclopedic, în alte compartimente ale activităţii sale), dacă unora li se va părea limitată, suspectă, o astfel de apreciere. Irina Petraş e una dintre conştiinţele critice importante ale acestui moment. Critic activ, cu o mare capacitate de cuprindere a fenomenului literar, cu perspicacitate estetică şi o fină comprehensiune, Irina Petraş reprezintă o personalitate în oglinda căreia actualitatea se reflectă şi se regăseşte plenar, în toate complicaţiile şi subtilităţile ei.
Într-un mod simplu (dar nu simplist) criticul poate fi definit ca un cititor profesionist. E o definiţie banală, dacă nu punem accentul pe profesionalism. Ce înseamnă profesionalismul lecturii? Ritmicitatea săptămânală sau lunară a cronicii literare. Gust estetic verificat. Judecată exigentă. Perspectivă critică judicioasă asupra prezentului şi asupra trecutului literar. Verificare a valorii prin comparatism şi teorie literară. Interpretare personală, bazată pe o argumentaţie ingenioasă şi convingătoare, capabilă să se impună în raport cu altele. Iar dacă toate acestea fi-vor învăţate şi recunoscute, criticul are şansa să se profileze ca o instanţă sau, mai mult decât atât, ca o autoritate influentă şi respectată. Asemenea cazuri sunt rare: două-trei, maximum patru-cinci într-o epocă delimitată şi uşor definibilă. Nu vreau să exagerez: Irina Petraş nu este printre cele două-trei sau patru-cinci conştiinţe critice suverane asupra epocii contemporane, dar profesionalismul critic al lecturilor sale face posibile aceste reprezentativităţi. Pentru ca să fie posibile cele trei-patru conştiinţe critice reprezentative pentru o epocă, trebuie să existe zece-cincisprezece critici conştiincioşi care treieră continuu pentru a separa grâul de neghină. Irina Petraş face parte din elita acestor conştiinţe critice de veghe, atente la schimbările actualităţii şi capabile să influenţeze balanţa în favoarea uneia sau alteia dintre valori.
Există în tradiţia interbelică a criticii româneşti câteva modele de critică literară, având consecinţe directe în modul de a aborda actualitatea. Critica doctrinară, predispusă la un dogmatism ideologic sau estetic, are cei mai tipici susţinători în Nicolae Iorga şi Mihail Dragomirescu. Primul cere literaturii să fie cu necesitate sămănătoristă, cel de-al doilea judecă o scriere recentă prin prisma teoriei capodoperei. Rezultatele, la nivelul cronicii literare, sunt dezastruoase. Avem astăzi continuarea acestui model de intransigenţă în dogmatismul textualist şi cel postmodern. Al doilea model interbelic, cel mai fructuos, îl reprezintă critica purtătoare a unei anumite orientări sau opţiuni de principiu, cu o anumită flexibilitate, deci fără practicarea unui dogmatism rigid. Mă gândesc, în această categorie, la G. Ibrăileanu şi, mai ales, la E. Lovinescu. Cronica literară, practicată în largul făgaş al modernismului, la modul lovinescian, are în perioada postbelică buni continuatori în Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ion Pop, Alex Ştefănescu şi alţi câţiva, nu mulţi, legaţi de un grup sau de o generaţie în curs de afirmare. De cealaltă parte sunt criticii individualişti, capricioşi, polemişti, vedetişti, tip Paul Zarifopol sau G. Călinescu. În genul celui dintâi îl avem în deceniul şapte pe Al. Paleologu, în genul celui de-al doilea au vanitatea să se creadă mulţi, într-un mod nejustificat. Acestea sunt personalităţile care se văd, care se ridică deasupra unei epoci, care selectează valorile şi impun o imagine în posteritate, imagine care rezistă multă vreme în canon şi sinteze.
O altă categorie o reprezintă criticii independenţi (dar nu individualişti şi vedetişti), instanţe conştiincioase, servile (sau mai bine zis serviabile) faţă de public şi faţă de scriitori, triind fără odihnă valorile, cu două tipuri de atitudine (faţă de cărţi), diferite ca exigenţă: una severă, dură, tăioasă în judecăţi, tip Pompiliu Constantinescu, alta generoasă, moale, catifelată în judecăţi până la ascunderea lor, tip Perpessicius. Indiferent de atitudine, aici se situează cititorii profesionişti, fără pretenţii de doctrină, fără să afişeze o orientare categorică sau fără ambiţii de vedetism, cultivând modestia independenţei, de funcţionari impecabili la un ghişeu, transmiţând autoritatea instituţională a criticii din felul în care arborează ţinuta corporală a celui aflat de cealaltă parte. Judecători severi, imparţiali, funcţionari ţâfnoşi, temuţi şi contestaţi pe faţă sau pe ascuns sunt Cornel Regman, Virgil Ardeleanu, Mircea Iorgulescu, Daniel Cristea-Enache, rapizi şi necruţători în sentinţe, replicând cu legea în mână clienţilor nemulţumiţi, arătându-le încruntaţi că nu au dreptate. De cealaltă parte sunt generoşii de tip Perpessicius, găsind ceva bun în orice carte, obsecvioşi, miloşi, înţelegători cu toată lumea, în genul Lucian Raicu, N. Steinhardt, Victor Felea şi, împotriva aparenţelor de polemism temperamental, Gh. Grigurcu. Ei sunt harnici, scriu mult şi fără relieful unor opinii personale. Cel mai adesea, în cronicile lor literare, judecăţile estetice sunt ascunse sau neexprimate. Sunt refractari sintezelor. Ei aşteaptă cărţile, după sintagma lui Perpessicius, "în tinda unei registraturi". Au conştiinciozitatea receptării critice, din dorinţa de a cuprinde şi de a înregistra cât mai multe din apariţiile editoriale recente. Sunt bibliotecarii ideali ai actualităţii, ştiind câte ceva pozitiv (neapărat pozitiv!) despre fiecare carte din depozitul momentului. Am făcut poate un ocol prea mare ca să spun că Irina Petraş face parte din categoria Perpessicius a cronicii literare, dar l-am făcut cu plăcere, pentru a fi mai bine înţeles. Irina Petraş este o cititoare profesionistă în genul blând, îngăduitor şi generos al lui Perpessicius, cu toate calităţile şi cu toate defectele acestui tip de critică. O virtute în exces, generozitatea, se transformă într-un defect: lipsa de pregnanţă a judecăţii de valoare.
Irina Petraş a scris mult, generos şi comprehensiv despre literatura imediatei actualităţi. O mare parte din cronicile literare (dacă nu cumva chiar toate) este adunată în volumele gemene Cărţile deceniului 10 (2003) şi Cărţi de ieri şi de azi (2007), ambele apărute la editura clujeană Casa Cărţii de ştiinţă. Dacă n-am şti că nici un critic nu poate cuprinde singur, în recensământul său, oricât de vigilent şi de binevoitor, toate apariţiile editoriale ale unei epoci, am putea spune că avem în cele două cărţi ale Irinei Petraş o imagine completă a literaturii din perioada postdecembristă. Chiar dacă nu este aşa, pentru că, obiectiv, nu se poate, cărţile de cronici literare ale Irinei Petraş sunt în măsură să ne dea o imagine cuprinzătoare a ce s-a întâmplat pe piaţa editorială de la noi din 1990 încoace. Autoarea nu-şi asumă veleităţi de clasificare, de aceea îşi grupează scriitorii alfabetic în trei (sau patru) mari secţiuni: poezie, proză, jurnal şi egografie, critică şi eseu - în primul volum, renunţând în al doilea la o secvenţă separată pentru jurnal şi non-ficţiune. Primul volum este precedat de o introducere cu opinii generale şi răspunsuri la anchete, dar tot nu-şi asumă trasarea unor direcţii sau identificarea unor tendinţe specifice. Cărţile rămân să se reprezinte singure, în unicitatea lor, fără a fi înregimentate pe nici un fel de posibile sau probabile afinităţi. Peisajul literar rămâne să se înfăţişeze cititorului, aşa cum i-a apărut şi criticului: atomizat şi derutant.
Nu dă certificate de genialitate, dar nici nu face cuiva reproşuri grave. Toţi scriitorii şi toate cărţile sunt în egală măsură îndreptăţiţi sau îndreptăţite să existe. Cu duhul blândeţii, criticul îi înţelege şi îi acceptă pe toţi. Efectul e de oarecare uniformizare, nu tocmai propice pentru a da un relief al valorilor, dar parcă nici nu ar fi acesta scopul. Irina Petraş are entuziasmul şi generozitatea lecturii. Personalitatea ei se manifestă în capacitatea de a înţelege şi de a admira. Nu e supărată, morocănoasă sau rea niciodată, nu strecoară subtilităţi meschine pe sub pragul nici unei fraze critice. E directă şi transparentă în aprecieri - aprecieri care nu sunt judecăţi estetice clare - iarăşi niciodată, dacă nu cumva mi-a scăpat mie vreo situaţie mai tranşantă. Cu nerăbdarea de a cuprinde tot, Irina Petraş îşi arată disponibilitatea faţă de toate cărţile - chiar simte că e de datoria ei să înregistreze tot. De aceea, pune în prim plan cronicile literare propriu-zise, de mai mare întindere, apoi aşază în volum, la capitolul poezie, proză sau critică, recenziile sau fişele de lectură la cărţi despre care nu a mai apucat să-şi publice însemnările, pentru ca o altă secvenţă să înşiruie cărţile care au mai apărut, cu un sentiment tacit de vinovăţie că nu au putut fi luate în seamă în nici un fel în paginile de reviste, părând să spună: "Criticul nu şi-a făcut datoria până la capăt, iată despre câte alte cărţi nu am putut să scriu! Mea culpa!"
Figura stilistică cea mai frecventă şi mai frapantă e enumerarea: nume de scriitori şi titluri de volume sunt amintite periodic, uneori agasant, dar dintr-un reflex al informării. Criticul, lucid şi conştiincios, funcţionează ca un birou de registratură. Ordinea şi obligaţia lecturilor îi impun un răboj al cărţilor. Graba sau oboseala sunt rareori recunoscute ca impedimente majore. Excedat, criticul îşi recunoaşte rapiditatea reacţiei şi a scriiturii, deodată cu provizoratul consideraţiilor. De aceea, îşi anunţă adesea textul critic ca un "crochiu" (p. 128, 177, 179, 282, 335 în volumul Cărţi de ieri şi de azi), în speranţa că lectura va beneficia de o zăbavă suplimentară în viitor, iar textul va putea fi dezvoltat, pentru ca volumul sau scriitorul analizat să se bucure de atenţia cuvenită.
Prin generozitate, comprehensiune şi solicitudine, Irina Petraş este criticul ideal. Umbra "funcţionarului" Perpessicius o veghează benefic.