"A! Paradoxie... nu-i ea cu adevărat formula universală unică (pentru macro şi microcosmosul) pe care în zadar a căutat Einstein să o exprime cuantificat? Nu e trăsătura caracteristică a învăţăturii creştine? Nu ne exprimă ea mai bine decât oricare alta pe noi?"
(N. Steinhardt)
Steinhardt şi paradoxurile libertăţii este o carte fabuloasă, extraordinară, incomparabilă cu monografiile tip didactic sau călinescian existente în cultura română de astăzi. Poate fi chiar una paradigmatică, un început de serie nouă.
Nu ştim ce să admirăm mai întâi: vastitatea informaţiei, sinteza rezultatelor cercetării minuţioase, îndelungi ca în simbolistica cifrei şapte?; empatia faţă de subiectul investigaţiei şi totodată detaşarea de anumite exagerări interpretative?; "dreapta cumpănă" în analiză?; scoaterea în lumina tare a zilei a pandemoniului securisto-comunist?; demascarea neiertătoare prin documentele de la CNSAS a metodelor sinistre folosite de ideologii şi executanţii regimului, de la nivelul înalt până la cel mai neînsemnat ins care-l alcătuiau; stilul impersonal, academic alternând cu cele mai neaşteptate metafore şi fraze de neuitat?; amprenta stilistică proprie scriitorului?
Răspunsul vine în mod firesc: totul dar îndeosebi senzaţia de viaţă ce pâlpâie şi se aprinde cu fiecare pagină citită; incredibila prezenţă aproape carnal-spirituală a "samuraiului" N. Steinhardt, în multiple feţe adunate într-o singură fiinţă demnă şi liberă; un model uman şi cultural veritabil.
Construind un triptic şI. Biografie, ideologii, metamorfoze spirituale, II. În cerc: 30 de ani în vizorul Securităţii, III. Câteva teme steinhardtiene (şi tot atâtea aproximări)ţ cu trimitere la iconografia creştină, urmărind să refacă Bildungsromanul acestui om complex, nepervertit în lumea aplatizată, strivită de funeste ideologii năpustite asupra-i timp de jumătate de secol, G. Ardeleanu izbuteşte deplin. Mai ales titlurile unor capitole suscită atenţia şi curiozitatea sporită a cititorului. Fiecare capitol se deschide cu un preambul care rezumă esenţialul printr-o replică memorabilă a câte unui personaj ori prin concreteţea şocantă a frazelor succint formulate de monografist: "Ce-ai mai venit acasă nenorocitule?" sau "Scoarţe bucovinene pe canapeaua lui Freud"; "Manole şi refuzul de a consuma opiul"; "Spiritiştii: elite culturale, elite încarcerate"; "Casa cu turn din Câmpulung. Procesul "Noica - Pillat." Detenţia." Acelaşi efect îl au multiplele paradoxuri ca în exemplul: "Spre un partid al "moderaţilor violenţi" şi al conservatorilor în trench-coat". La fel de vii şi actuale sunt cuvintele scrise de călugărul de la Rohia care exprimă "oroarea şi dezgustul" faţă de trădători, "pâra rece, denunţul scris şi oral, cel mai abject, mai mârşav, mai ticălos, mai spurcat şi mai nemernic dintre toate mişeleştile păcate existente."1
Dacă în Argument G. Ardeleanu etalează obiectul cercetării sale, în cuprinsul cărţii descifrăm metoda sa de lucru: lungi dar seducătoare paranteze, ipoteze, nuanţări, propriile sale "aggiornamento"-uri, lupte de idei cu adversarii postumi ai lui N. Steinhardt (Al. Mirodan, Al. Sever, V. Rusu etc.), argumente şi corectări necesare, fără a face "nici hagiografii, nici rechizitoriu", interesante şi solid argumentate studii de caz; convocarea celor mai autorizate nume în problema convertirii religioase - de la Apostolul Pavel la Emanuel Godo - şi înrâurirea avută de cei care l-au apropiat de Dumnezeu şi cel ce i-a prezis, încă din tinereţe, îmbrăţişarea lui Iisus; corectarea pe bază de probe a "inconsecvenţelor" lui N. Steinhardt şi a exegeţilor săi anteriori. Scopul urmărit este precizat cu limpezime: "exorcizarea demonilor trecutului", nu "literaturizarea" unei experienţe dramatice2.
Urmând principiul lui Nicolaus Cusanus (coincidenţa opositorum), autorul reface întregul unei personalităţi solicitate de tot ceea ce este omenesc şi divin în om, păstrând ca axă a existenţei fundamentul sacru al libertăţii. De aceea formula gânditorului Sřren Kierkegaard ("Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea") revine des în scrisul steinhardtian şi e socotită emblematică pentru autorul Jurnalului fericirii. G. Ardeleanu demonstrează convingător că nu poate fi disjuncţie între "primul" şi "ultimul" Steinhardt. "Scorţosul Antistihus", îmbrăcat în haina călugărului, este una şi aceeaşi persoană cu nonconformistul înţelept de la Rohia.
Rolul magistrului asaltat de învăţăcei şi de tinerii generaţiei postmoderne, încrederea că-l vor continua peste timp intră, într-un anume fel, în competiţie culturală cu cel jucat de filosoful C. Noica la Păltiniş. În acest sens merită a se vedea articolul Catarii de la Păltiniş şi evocările calde, recunoscătoare din partea "ucenicilor" săi, astăzi scriitori de prim rang3. Lor le-a încredinţat opera spre a fi tăinuită în vremea trădărilor şi denunţurilor, înfierată pe drept în Primejdia mărturisirii. Nu putem uita obştea monahală şi pe tinerii călugări devotaţi părintelui Nicolae, în primul rând pe Iustin Hodea, devenit Prea Sfinţitul Iustin Hodea Sigheteanul.
Sub ochii cititorului reînviază din puzderia textelor şi documentelor, întreaga umanitate cu care N. Steinhardt a venit în contact de la începutul până la sfârşitul vieţii sale pământeşti şi-n toate ipostazele sale: copilul unei familii bogate, înrudite cu Freud pe care-l vizitează la Viena, tânărul dandy ironist, jovial, sarcastic, polemistul înverşunat, parodistul, negaţionistul, zeflemistul faţă de admiratorii "Fetei Morgana", doctorul în drept constituţional devenit inculpat politic în "era suspiciunii" muncitorul necalificat, "samuraiul" neînfrânt, criticul literar hedonist, pedagogul care predă gramatica românească şi engleza într-o mănăstire din Nord, soldatul lui Hristos trăgând clopotele extaziat la miezonoptică, spiritul ecumenist, cărturarul şi predicatorul atipic, creştinul împăcat, cunoscător al "tainelor libertăţii", scriitorul şi prietenul loial până la moarte, paradoxalul N. Steinhardt.
Siluete dragi, luminoase din Gulagul românesc dar şi cohorta de 70 de informatori din toate mediile sociale se perindă ca pe un ecran de cinema. Cei din urmă, nomina odiosa!, ca şi "hermeneuţii Securităţii" au lucrat şi "l-au lucrat" trei decenii neîntrerupt ca în imaginarul kafkian şi orwellian laolaltă. Diferenţa constă în faptul că ceea ce transfigurau amintiţii scriitori, în cazul de faţă era neagra, înspăimântătoarea, tragica realitate românească postbelică.
În anumite secvenţe, dar cu deosebire în partea mediană (În cerc: 30 de ani în vizorul Securităţii), cartea seamănă cu un roman poliţist şi social politic. "Criminalul", "banditul" este urmărit până şi ceasul rugăciunii în biserică; filat şi fotografiat alături de o străină (Katherine Verdery), suspectat pentru legături cu duşmanul extern.
Paradoxul îmbracă forme neaşteptate atât în conduita scriitorului cât şi-n cea a criticului literar. Referindu-se la anti-gidismul său motivat, autorul exegezei face o critică a criticii steinhardtiene: "Tânărul Steinhardt se dovedeşte a fi mai conservator în materie de gust literar decât viitorul monah Nicolae (cel care avea să-şi descopere retrospectiv afinităţi cu avangarda interbelică ori să simpatizeze cu scriitorii postmoderni ai anilor '80). Acesta din urmă nu va ezita chiar să resemantizeze în sens creştin conceptul gidian de "act gratuit"4. Aflăm - cu titlu de noutate - că în Arhiva Mănăstirii Rohia există un eseu amplu de 117 pagini consacrat lui A. Gide, din care nu s-a editat decât o treime.
"Paradoxala Istorie" îl împacă în anii postdetenţiei cu avangardiştii şi cu marii parodiaţi din volumul În genul tinerilor. Lui Geo Bogza îi dedică studiul apărut la Editura Albatros (1982) şi îi publică ample fragmente din Poemul Invectivă pe care nici autorul nu încercase să le reediteze. E împotriva închistărilor şi stereotipurilor critice atât în literatură, cât şi în arta filmului. Riscurile criticii hedoniste şi relativismul axiologic sunt evidenţiate de eseist. Cum va constata şi Lucian Raicu, "omul-text de o extraordinară însufleţire a inteligenţei palpită în fiecare frază şi în fiecare întorsătură de frază: umanitatea şi calitatea intelectuală a prezenţei lui N. Steinhardt se percep împreună, ca şi cum n-ar fi vorba, ca la alţii, de realităţi distincte, de virtuţi (totuşi) diferite, de valori deosebite"5. Nu este însă ignorată contribuţia originală a celui care a trăit printre cărţi la dezvoltarea teoriei critice. Este vorba de teoria "câmpurilor sau spectroscopică, de "teoria aurei". Nu mai puţin important este unghiul de interpretare creştin a unor opere ca O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Lolita de Nabokov, Mioriţa şi altele. Nici redescoperirea unor texte uitate, socotite minore şi inculcarea cu noi semnificaţii. Aici se înscrie opera lui Ion Alexandru Brătescu-Voineşti. Ca terminologie inedită apare cuvântul valiză "culturăcivilizaţie" cum în articolele din "Revista burgheză" crease cuvântul "libertateordine". Admiraţia pentru erudiţia, vivacitatea şi originalitatea limbajului steinhardtian nu exclude, în anumite cazuri, perplexitatea comentatorului. "Nu e cam mult?" se întreabă retoric. Dar contaminat parcă de metoda folosită de năstruşnicul septuagenar, el plonjează în realitatea actuală şi ne dă propriile sale "aggiornamento"-uri apreciind că dacă ar fi trăit după '89, "dacă ar fi supravieţuit acestui moment, monahul de la Rohia "ar fi descoperit că n-are cui să acorde iertarea, căci nimeni nu i-ar fi cerut-o". Drăghici şi Nicolski, spre deosebire de Caţavencu, n-au cerut niciodată iertarea şi au murit "nevinovaţi"6.
Spiritul ludic, "necanonic" rămâne o constantă steinhardtiană ca şi opoziţia faţă de regimul totalitar ceauşist. Binomul "paradoxuri textuale şi paradoxuri umane" este ilustrat prin opera scriitorilor optzecişti. Cele cinci studii de caz din volum sunt microeseuri care ar trebui editate şi separat de corpul lucrării, pentru uzul studenţilor şi nu numai. Ele dovedesc excelenţa autorului, forţa de a evidenţia locul lui N. Steinhardt între Dostoievski, J. Benda, Berdiaev şi alţi cugetători de vază, în spinoasele probleme existenţiale, politice, religioase şi estetice ale sec. XX.
Frecvenţa precumpănitoare a conceptului paradox, definit de filosoful Lucian Blaga drept "esenţa gândirii" şi "legea de bază a universului" face parte din armătura acestei scrieri unice. Titlul lucrării lui G. Ardeleanu este susţinut şi prin violent-expresiva metaforă-simbol "Dumnezeu nu e un imens papagal roşu (sau despre paradoxurile libertăţii)". Apropierile dintre N. Steinhardt şi Dostoievski nu exclud diferenţele esenţiale, marcate de exeget. "Dacă cei doi scriitori se întâlnesc în idiosincraziile faţă de socialism, nu acelaşi lucru se poate spune în ce priveşte atitudinea lor faţă de catolicism. Aici spiritul ecumenic al lui N. Steinhardt se deosebeşte esenţialmente de anticatolicismul pravoslavnicului Dostoievski."7 Exemplele la care recurge cercetătorul sunt relevante: botezul în închisoarea de la Jilava, experienţa de la mănăstirea benedictină din Chevetogne (Belgia), scrisorile către Th. Enescu, V. Nemoianu şi V. Ierunca. În problema libertăţii, gândirea "conservatoare" dostoievskiană se opune "liberal-conservatorismul" steinhardtian. Aşa cum Panait Istrati răspunde lui J. P. Sartre, după ororile pe care le-a văzut cu ochii săi în U.R.S.S., apropo de (mai)binele care justifică teroarea politică ("Bine... văd ouăle sparte, dar unde este omleta?") tot astfel gândea şi N. Steinhardt, în aceeaşi chestiune.
Addenda, care ocupă optzeci de pagini, este o sumă de documente zguduitoare, tragice chiar, o reconstituire (în sensul plin al termenului) a lumii străbătute de acest spirit liber, creştin şi intelectual de rasă. Cele două facsimile (9B şi 9C) cu fotografia şi amprentele deţinutului condamnat în lotul "Noica - Pillat" pentru uneltire contra statului vorbesc despre "era ticăloşilor" şi a "gândirii captive" mai mult decât un bestseller pe aceeaşi temă. Ca toţi deţinuţii politici, N. Steinhardt e desfiinţat din registrul stării civile. Devine un şir de nume şi de cod ("Scriitorul", "Ortodoxul", "Intelectualul", "Stan"), un "obiectiv". Cameleonii cu două picioare, care trec drept prieteni adevăraţi, şi umbrele pandemoniului securistic îl hăituiesc zilnic şi peste tot: "La ora 10,00, Stan" a ieşit de acasă şi, cu autobuzul 72, a mers la biserica Schitul Darvari, unde a intrat la ora 10,25. Aici, "Stan" a sărutat mai multe icoane, a făcut mătănii, a dat un acatist şi, în timpul slujbei, a stat în genunchi."8
Cititorul copleşit de ruşine şi revoltă, vrea să afle până la capăt adevărul chiar de-i schingiuit şi mistificat de "organe". Exegetul îl pune pe gânduri prin interogaţiile sale. Trasează ipoteze, rupe măştile şi aşează în ordine alfabetică numele informatorilor (nume de cod şi nume reale). După închiderea cărţii, lectorul poate spune, ca şi N. Steinhardt, mâhnit dar elucidat: "Infamia celor din jur şi pe noi ne întinează"; "Cedările, infidelităţile, ticăloşiile celorlalţi poluează aerul pe care-l respirăm şi pe noi ne degradează, ne fac de ocară".
Cunoscându-l pe monahul de la Rohia (din cărţi, din scrisori şi în realitate) şi pe vrednicul, credinciosul său ucenic de atunci, stareţul Iustin Hodea, acum preşedintele Fundaţiei "N. Steinhardt" şi important prelat al Bisericii Ortodoxe, eşti fericit să spui: Et in Rohia ego; să aştepţi nerăbdător apariţia operei integrale steinhardtiene şi a altor exegeze semnate de G. Ardeleanu. El ne lasă această speranţă ici-colo în voluminosul opus. Va reveni cu documente noi şi va epuiza dosare rămase deschise. Un astfel de demers este anunţat: "Desigur, se poate glosa la nesfârşit pe tema experienţei şi "filozofiei" carcerale ale lui N. Steinhardt (ne rezervăm aceasta pentru, eventual, alt volum)"9. O altă carte în perspectivă ar putea fi referitoare la fauna mizerabilă a informatorilor, alta la chestiunea evreiască şi "corectitudinea politică".
Abandonând la un moment dat, stilul neutru, impersonal, G. Ardeleanu face loc beletristului, compunând un instantaneu fotografic virtual în care N. Steinhardt îşi pune "ochelarii negri de pânză", sinecdocă a consecinţelor inumane din timpul torturilor din închisoare, care ar fi putut avea rolul madeleinei proustiene, dar cu efecte dramatice, întunecoase. Pentru a-l nelinişti pe lector. Iar, pentru a-l educa şi a-l trezi din somn, adaugă acel "posibil decalog" steinhardtian, arătându-i figura unei conştiinţe curate din secolul trecut.
N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii este o carte răscolitoare, temeinică, acuzatoare, doldora de lucruri inedite (scrisori, pagini de jurnal, documente), de comentarii la obiect şi digresiuni ample, menite să contextualizeze destinul acestui mucenic. Nu vom găsi nimic din obişnuitul didactic prăfuit al exegezelor monografice. Masivul volum subintitulat cu modestie "o perspectivă monografică" este opera celui mai competent cercetător de până acum al vieţii şi operei steinhardtiene, care epuizează izvoarele arhivistice existente în diferite depozite şi care apelează chiar şi la "arhivele orale", necunoscute până de curând.
______________
1 Steinhardt, N., Dăruind vei dobândi - Cuvinte de credinţă - Tipărită cu binecuvântarea P. S. Sale Justinian Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, p. 68.
2 Ardeleanu, George, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, o perspectivă monografică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 160.
3 Ioan Pintea, Florian Ramoş, Mircea Oliv, Virgil Ciomoş, Al. Vlad, Radu Săplăcan, Mihai Milea, Bedros Horasangian, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi alţii.
4 Ardeleanu, George, op. cit., p. 312.
5 Ibidem, p. 319.
6 Ibidem, p. 357.
7 Ibidem, p. 383.
8 Ibidem, p. 461.
9 Ibidem, p. 171.
