Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O carte tristă, plină de umor de Cosmin Ciotloş

Alexandru Muşina, Dactăr Nicu & his skyzoid band.
Ilustraţii de Tania Maria Muşina Bucureşti,
Edit. Tracus Arte, 2013, 70 pag

În singura recenzie care i-a fost dedicată până acum, volumul acesta e definit drept unul care „arată cum un mare poet poate face poezie cu materiale comune: cartierul, «cocalarii», «blocurile gri», într-un limbaj aproape lipsit de orice ornamentaţie, în texte care mizează (cel mult) pe câte o figură care ordonează materia poematică.”

Nu-i o noutate. Ştim asta de mai bine de un secol. Poezie bună (foarte bună chiar) se poate face din orice (mai puţin din clişee). Unde mi se pare însă că pune punctul pe „i” fragmentul acesta e în detectarea unui suflu demonstrativ al volumului. Care, în cuvintele Luminiţei Corneanu (autoarea recenziei la care mă refer), chiar ne „arată” ceva.
Mai întâi, două mostre: „Acesta e micul nostru secret. Toată lumea îl ştie, dar numai noi credem în el: manechinele au fost cândva oameni. Nu chiar ca noi, ci din plastic şi cauciuc. Se plimbau pe stradă, se duceau la coafor, salutau vecinii, îşi duceau nepoţii la grădiniţă, aplaudau pe la mitinguri... ca omul ! Pînă cînd Dactăr Nicu le-a spus: «Ce vă tot pierdeţi vremea?! Nu vedeţi că oamenii-oameni vă exploatează? De ce să nu staţi liniştiţi, fiecare în colţul lui de magazin, şi să vă uitaţi în zare? Voi aveţi trupuri de filosof, contemplaţia-i vocaţia voastră. Unii oameni vă maimuţăresc. Degeaba, că nu le iese, v-o spun eu, Dactăr Nicu.» Cele mai frumoase femei, cei mai frumoşi bărbaţi şi copii. Cu toţii privesc fix, la ceva ce noi nu vom vedea niciodată” (p. 18).
Şi: „Vara-i aşa de cald că, din cînd în cînd, asfaltul mai înghite cîteun pensionar: băbuţe cu volănaşe, moşuleţi cu pălării de paie... numai din ăia curăţei, de modă veche, că, deh!, asfaltul e gingaş la stomac. Uneori îl mai ajutăm şi noi: îi apăsăm, cu grijă, cu sandala pe cap, să intre-n asfalt cu totul, să nu se-mpiedice careva şi să cadă. Cred c-o face de plictiseală. Oricum, nimeni nu observă că lipsesc. Sînt atîţia pensionari în oraş şi toţi seamănă unul cu altul. Mai ales vara, cînd i-aşa de cald” (p. 19).
În aceste paragrafe, afinitatea cu poezia lui Cristian Popescu există, e evidentă şi nu se rezumă doar la irizări tematice ori formale. Ceva din alcătuirea intimă a lumii aceleia populate de fantoşe se transmite şi aici. (Un exemplu şi mai elocvent îl reprezintă poemul Superbunicii, care, deşi scris de Muşina, pare desprins din sumarul Cuvântului înainte : ţinuţi în cutii, una albă, cealaltă roz, aceştia sunt scoşi la ocazii, arătaţi musafirilor, expuşi cu un anume fast, pentru ca apoi să se întoarcă, pentru luni şi luni de zile, în ambalajul lor de carton). Opţiunea lui Alexandru Muşina e cu atât mai inexplicabilă cu cât ea ignoră cu nonşalanţă o serie de tensiuni, îndeobşte cunoscute, care separă valul lunedist al optzecismului de cel „nouăzecist” (ghilimelele subliniază caracterul discutabil al etichetei). N-am de gând să tranşez chestiunea aici. Spun doar lucruri ştiute: aproape de-o vârstă cu optzeciştii şi beneficiind clar de reformele stilistice ale acestora (Viorel Padina fiindu-i, într-un fel, precursor), Cristian Popescu a fost în permanenţă contrapus, cu sau fără voia lui, poeţilor din Cenaclul de Luni. Extrem de talentat el însuşi, autorul Cuvântului înainte a fost exploatat necritic mai ales după revoluţie ca un portdrapel al antioptzecismului latent. Memorabilă rămâne intervenţia lui Marin Sorescu care le „dădea cu sâc” lui Cărtărescu şi celorlalţi fluturând numele mai tânărului (cu doar câţiva ani) lor rival.
S-au întâmplat şi lucruri de bunsimţ pe acest front al politicilor literare. Dar ele fie n-au fost luate în seamă, fie au fost răstălmăcite. Ion Bogdan Lefter a repus chestiunea în matca ei într-un articol din 1996: nu întâietatea e în discuţie (cu alte cuvinte: nu cine câştigă în „meciul” dintre Popescu şi generaţia optzeci), ci cât de fertilă e de fapt formula cu totul specială şi întru totul remarcabilă a poeziei lui Cristian Popescu. Aici, Lefter e categoric şi înclin să-i dau dreptate: deja al doilea volum poartă cu el semnele fragilităţii. Excesiv de nişată, literatura acestuia stătea dintru-nceput sub semnul unui eşec anunţat. De evoluat, oricum, n-ar mai fi putut evolua. Repet, nu despre valoarea poeziei lui Cristian Popescu e vorba, nici despre ierarhiile care agită de obicei spiritele în mica noastră lume literară, ci despre posibilităţile unei formule. În acest context apare, deci, Dactăr Nicu &his skyzoid band, o carte care, dincolo de altruismul ei (fiindcă dovedeşte fără emoţii fiabilitatea acestui tip de poezie, virtualmente epuizată), este, luată în sine, excepţională. Strălucit cititor, Alexandru Muşina nu are probleme în a identifica exact deficienţele. Strălucit poet, le rezolvă neostentativ. În primul rând, lărgeşte orizontul: natura psihotică, hrănindu-se din cultivarea obsesiilor lasă locul unui criticism abia disimulat. De care, de altfel, se simte mai apropiat, pentru el, poezia fiind şi o formă de atitudine (stau mărturie toate marile lui proiecte, de la subversivul Budila Express până la acidele epigrame din Personae). Spaţiul în care Dactăr Nicu îşi face de cap e chiar spaţiul tranziţiei (sau posttranziţ iei) româneşti. Nu numai „cocalarii” şi „blocurile gri” apar aici în primplan, dar şi maşinile de lux, telefoanele mobile cu zeci de „aplicaţii”, femeile „tunate”, „ţacanii”, barurile pulsând stroboscopic, revoluţia „bio” şi alte asemenea gadget-uri din imaginarul cotidian. Sigur că, voltairian prin natură, Muşina nu poate fi altfel decât ironic în faţa acestui bâlci multicolor. Dar ironia lui nu e a unui reacţionar moralist. Până la urmă, chiar şarjată, lumea din Dactăr Nicu... e lumea lui (şi a noastră), situată dincolo de bine şi de rău.
Sarcasmul lui, atât cât e, e străin de ideologii. Muşina nu pozează nici în anti-, nici în pro-consumerist. Uneori dă senzaţia că doar luciditatea (ameţitor de exactă) îl împiedică să nu exulte. Artificialul, ştim de la Baudelaire, e fascinant pentru omul modern. Viaţa veşnică (pe care, ştim de la apologeţii literaturii cyberpunk, tehnologia ne-o promite) e o aspiraţie a omului dintotdeauna. Nu e nimic reprobabil, aşadar, când personaje ca acesta comit în serie acte ratate:
„Dacă aş câştiga la loterie, ceva baban, ca la zece milioane de parai, mi-aş cumpăra un bloc. Unul mic, cu trei scări şi patru etaje. L-aş goli, i-aş pune termopane albe, l-aş vopsi în portocaliu. I-aş monta o instalaţie ultimul răcnet, cu comandă de la distanţă pentru toate becurile din el. Cu o singură apăsare de buton, toate, deodată; aprinse la 8 seara, stinse la 10.30 fix... Aprinse la 5.30 dimineaţa, stinse la ora 7. M-aş muta într-o garsonieră, vizavi, la etajul 3. Aş apăsa pe butoane şi m-aş uita cum se aprind şi se sting luminile. Zilnic, la aceeaşi oră: 8 şi 10.30, seara, 5.30 şi 7 fix, dimineaţa. Aş butona, aşa, o sută de ani” (p. 37).
E un teritoriu aflat sub dictatura (poetică, dacă îi urmărim normele) lui Dactăr Nicu. Ei nu copiază lumea, ni se spune, ci „o inventează” (p. 42), aşa încât nu e de mirare că în rafturile supermarket-urilor de aici vom găsi asemenea produse: „seminţe de sfârnar şi de muşinix, icre de phoenix, esenţă de ciocoflender, filé de pterodactil, pastă de yggdrasil, rădăcină de bypass, costiţă de kappa, fructe de prâsnel şi de lampeduză, dulceaţă de lapis lazuli” (p. 42) şi altele, multe, asemenea. Ingeniozităţile lexicale amintesc de primul Muşina, cel din Cinci şi cel din Strada Castelului 104, mereu dispus să închidă realitatea în liste fantaste.
Aşadar, deşi sunt poeme în proză (gen nemaiexersat de Alexandru Muşina până acum), acestea îi trădează imediat amprenta stilistică. Ceea ce demonstrează odată în plus două lucruri, cumva contigue: că poeţii generaţiei optzeci nu reprezintă nici pe departe o masă informă, arondată unui singur tipar mental şi lingvistic; şi că până şi cel mai proteic dintre membrii Cenaclului de Luni are, în orice scrie, o specificitate incontestabilă. Timbrul poeziei lui Muşina e acelaşi pretutindeni, şi nu e nevoie de diapazon pentru a-l identifica.
Din lipsă de spaţiu, adaug o simplă recomandare de lectură: ultimul poem, Frăţia umană, pe care cu un strop de fineţe analitică, l-am putea citi în paralel cu un cunoscut poem (pe o temă similară) al lui Alexandru Philippide.
Am lăsat la final umorul teribil al acestei cărţi, preferând să-l ilustrez prin citate. Probabil că el e de vină pentru tăcerea suspectă din jurul lui Dactăr Nicu &his skyzoid band. Şi nu mă refer numai la cronici, ci şi la inexplicabila absenţă a volumului din topurile de sfârşit de an (unde tronează, în schimb, producte grave şi soporifice). Cred că am mai dat exemplul acesta, dar simt că acum e cazul, mai mult ca oricând, să-l reiau. La începutul anilor ’80, criticul Mircea Scarlat a avut ideea vioaie de a realiza o antologie a marilor poeţi români lipsiţi de umor. Nu e nevoie să mai detaliez de ce proiectul a fost abandonat din faşă.
Cu asta am spus, cred, totul.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara