Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
O carte în imagini critice reale de Tudorel Urian

În fiecare locuitor de astăzi al Bucureştiului sălăşluieşte, ştiută sau neştiută, mărturisită sau nemărturisită nostalgia perioadei interbelice. Împovărat de grijile traiului cotidian, cu mintea aiurea, poţi trece zilnic pe lîngă locurile în care s-a scris istoria fără să simţi nici cea mai mică tresărire, pentru ca, pe neaşteptate, nişte acorduri din trecut, auzite la un post de radio, sau vreo fotografie de epocă, cu un imobil familiar, dar pus parcă într-un context straniu, să-ţi umple sufletul cu o emoţie greu de exprimat în cuvinte. Diabolizat, din raţiuni politice, în perioada comunistă, devenit principalul reper de civilizaţie al partidelor istorice, resuscitate după decembrie 1989, Bucureştiul interbelic este pentru mulţi din cei de azi o realitate difuză, ca o adiere discretă de parfum purtată de ritmurile melodiilor (şi ele redescoperite) lui Jean Moscopol.
           
În decursul timpului autori români şi străini � Anton Bacalbaşa, Paul Morand, Emanoil Hagi-Mosco, George Potra sînt cei mai importanţi dintre ei) au scris pagini memorabile despre specificul şi farmecul capitalei României. S-au spus lucruri capitale despre istoria oraşului, evoluţia sa arhitectonică, modul de viaţă al locuitorilor, civilizaţia străzii. Impecabile din punct de vedere documentar, cărţile acestor exegeţi ai Bucureştiului rămîn, sînt lucrări cvasi-ştiinţifice � chiar dacă un anumit sentimentalism nu este cu totul absent) care transmit informaţii mai mult decît emoţii. Ele sînt excelente descrieri ale Capitalei în diferite momente ale istoriei sale, dar nu explică, decît în mică măsură, misterul seducător al oraşului, motoarele secrete ale evoluţiei sale în timp. Pentru a face să se înţeleagă specificitatea unei epoci din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al unui oraş este necesar ca exegetul, pe lîngă informaţia exhaustivă, să posede şi o sensibilitate artistică, cu ajutorul căreia să detecteze şi să facă vizibil pentru neiniţiaţi „aerul timpului". Calităţi pe care le-a demonstrat cu prisosinţă cea mai nouă exegetă a Bucureştiului interbelic, Ioana Pârvulescu.
          
Întoarcere în Bucureştiul interbelic este cea mai frumoasă şi cea mai precisă carte scrisă pînă acum despre Bucureşti. Critic literar cu veleităţi de prozatoare, Ioana Pârvulescu a citit tot ce se putea citi despre perioada interbelică (în primul rînd presa cotidiană, revistele de cultură, jurnalele şi memoriile rămase din epocă, însemnările de tot felul), pentru ca ulterior, asemenea lui Flaubert („Madame Bovary c’est moi") să se substituie diverselor personaje interbelice pentru a înţelege reacţiile şi deciziile adoptate de acestea în diverse situaţii. Rînd pe rînd Ioana Pârvulescu se pune în pielea lui Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, George Călinescu (de departe chipurile interbelice preferate), descifrează misterul popularităţii (pe scenă şi în viaţa privată) unei actriţe precum Leny Caler, retrăieşte emoţia unui tînăr din Arad, Ştefan Augustin Doinaş care a trimis un poem la „Jurnalul literar" şi aşteaptă, cu sufletul la gură revista pentru a afla verdictul lui G. Călinescu de la Poşta redacţiei, dă o raită prin galeriile Lafayette, dar nu ezită să se amestece cu voluptate în lumea pestriţă a pieţelor, a vînzătorilor ambulanţi şi a lustruitorilor de pantofi, aşteaptă cu sufletul la gură ştirile din marile cotidiane, bate sălile de cinema, marile teatre, merge la Ateneu pentru a-l vedea pe Enescu, frecventează cenaclul „Sburătorul" al lui Eugen Lovinescu, asistă cu uimire la ridicarea „zgîrie-norilor" din centrul Bucureştiului, ascultă fascinată primele emisiuni de radio şi glasul neutru, profesional al operatoarei de la prima centrală telefonică, asistă îngrozită la prăbuşirea blocului Carlton în urma devastatorului cutremur de la 10 noiembrie 1940. Ea trăieşte efectiv în perioada 1920-1940, citeşte zilnic presa şi se raportează la ea, simte pulsul evenimentelor şi reconstituie cu maximă veridicitate climatul intelectual al epocii.
          
Zugrăvit de Ioana Pârvulescu, Bucureştiul interbelic nu este nici roz, nici negru. Este un oraş normal, cu oameni de toate felurile (săraci şi bogaţi, savanţi, artişti, şuţi, curve, intelectuali rafinaţi şi mitocani fără leac) care îşi asumă cu seninătate condiţia socială, fără a se simţi în vreun fel deranjaţi de fortuna celor de lîngă ei. Scrie Ioana Pârvulescu: "Fiecare om avea un bun al său: o căsuţă, fie şi fără canalizare, sau un cal, sau o bucată de pămînt, sau cîteva găini, un lucru al său şi numai al său, pentru care nu trebuia să dea socoteală. Valoarea se impunea de oriunde ar fi venit. ( …) Fără îndoială că un chelner sau un pantofar bun era cu adevărat egal cu cel pe care-l servea, să zicem un medic sau un avocat: acesta, clientul «burghez» apela la chelner sau la cizmar ca la un specialist, îi preţuia priceperea şi sfatul, îi recunoştea chiar superioritatea în domeniu şi nu de puţine ori îi devenea prieten. Dacă chelnerul se îmbolnăvea şi venea el la cabinetul doctorului sau dacă avea nevoie de un avocat, raportul se schimba, medicul şi avocatul îşi serveau chelnerul şi o făceau cu acelaşi profesionalism" (pp. 344-345).
          
În foarte multe privinţe bucureştenii interbelici erau confruntaţi cu problemele celor de azi. Chiar dacă în perioada interbelică nu existau computere şi televiziune prin cablu, situaţia editării şi vînzării cărţilor semăna, ca două picături de apă, cu cea din zilele noastre. Regele Carol al II-lea a instituit începînd cu anul 1934 Săptămîna cărţii � echivalentul Tîrgului de carte de azi) în care editurile ofereau reduceri de 20, iar cititorii aveau posibilitatea să obţină autografe de la scriitorii preferaţi. În restul anului activitatea editorială şi difuzarea cărţilor (mai cu seamă cele aparţinînd autorilor români) sunt activităţi prea puţin profitabile, dacă nu de-a dreptul falimentare. Pentru a-şi susţine afirmaţia autoarea îl ia ca aliat pe Liviu Rebreanu, a cărui analiză ar putea fi împărtăşită fără probleme de orice editor sau librar de astăzi: „«În orice afacere comercială, circulaţia mărfii hotărăşte rezultatele. În editură încetineala circulaţiei pricinuieşte pagubele. Un capital de o sută de lei produce, teoretic, în editură, 25 de procente. Dacă s-ar vinde cartea în şase luni, beneficiul s-ar dubla. Desfăcîndu-se în doi ani se înjumătăţeşte. În realitate 80 din cărţile româneşti de-abia în trei ani ajung să epuizeze o ediţie de 5000 de exemplare scăzînd cîştigul la 8»" (p. 228). Cum epuizarea tirajului nu coincide cu recuperarea promptă a banilor de la difuzori, editorii interbelici au ajuns la o soluţie care ne sună foarte familiar: coborîrea ştachetei intelectuale, editarea unor titluri şi unor autori cu priză sigură la public. Şi atunci ca şi acum cele mai multe dintre cărţile de poezie erau tipărite pe cheltuiala autorului, iar pentru a putea supravieţui un editor serios trebuia să tipărească…" registre şi bilete de plăcintă".
          
Chiar dacă, la nivelul mecanismului, problemele sînt cam aceleaşi, în ceea ce priveşte realitatea culturală propriu-zisă, Bucureştiul interbelic stătea mai bine decît cel de astăzi. În Bucureştiul interbelic existau 50 de cinematografe (deşi cinematografia se afla la începuturile sale, de abia se introdusese sonorul) numărul revistelor culturale era mai mare, iar difuzarea lor se făcea mult mai eficient decît astăzi. În plus, existau librării străine ( Hachette, de exemplu) care difuzau cărţi tipărite în principalele ţări europene. Constată amar, Ioana Pârvulescu: „Suprapunînd harta culturală a Bucureştiului de odinioară peste cea de acum, începînd cu chioşcurile unde se vindeau reviste culturale şi încheind, să spunem, cu sălile de teatru şi de cinema, golurile sînt, contrar aşteptărilor, în cea de astăzi" ( p. 244).
          
Dincolo de informaţiile şi comparaţiile foarte interesante pe care le conţine, Întoarcere în Bucureştiul interbelic este o carte de suflet. Fără cusur, stilistic vorbind, scrisul Ioanei Pârvulescu are certe valenţe simpatetice. Aşa se face că la sfîrşitul lecturii cititorul are nu doar o foarte clară idee despre realitatea politică, socială, culturală, economică a Bucureştiului interbelic, dar şi sufletul plin de emoţia descoperirii rădăcinilor, a legăturilor secrete care leagă viaţa locuitorilor de ieri ai oraşului cu cea a celor de azi. Aceasta este marea revelaţie a autoarei care se transmite intactă şi cititorilor cărţii. Impresia celui care citeşte cartea Ioanei Pârvulescu este aceea că trăieşte efectiv bucuriile, speranţele şi dezamăgirile „anilor nebuni" ai Bucureştiului interbelic. El devine preţ de cîteva ore supusul controversatului rege Carol al II-lea (playboy cu veleităţi dictatoriale, dar şi promotorul unor remarcabile iniţiative de mecenat cultural), martor la boom-ul tehnologic şi cultural dintre cele două războaie mondiale, contemporan al bătrînului Slavici, al maturilor Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi (deşi nu debutase în volum era unul dintre cei mai redutabili ziarişti ai vremii) G. Călinescu şi al foarte tinerilor Eugen Ionescu şi Emil Cioran.
          
Întoarcere în Bucureştiul interbelic este o apariţie editorială de excepţie. Autoarea ei, Ioana Pârvulescu, merită toate felicitările.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara