Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
O CARTE FRUMOASÃ CU UN TITLU STUPID de Alex. Ştefănescu




Prin ce ne sochează Dan Lungu

Dan Lungu, un tănăr nu foarte tănăr (s-a născut la l5 septembrie 1969), asistent la Catedra de Sociologie din cadrul Universitătii "Al.I. Cuza" din Iasi si redactor la ziarul Monitorul din acelasi oras, ne propune sau, mai exact, ne aruncă ăn fată o carte de proză scurtă cu un titlu dizgratios, Cheta la flegmă. Este ca si cum ne-ar spune "N-am nevoie să mă cititi, lua-v-ar dracu'!", cu speranta, bineănteles, că tocmai de aceea ăl vom citi.
Adevărul este că o provocare - ieftină - de acest gen de mult nu ne mai impresionează. Din punct de vedere literar, numirea unei realităti scabroase cu scopul de a produce repulsie este la fel de nesemnificativă ca numirea unei realităti mirifice cu scopul de a ăncănta. Dacă ăn loc de titlul pe care ăl are (nu-l mai transcriem!), cartea lui Dan Lungu ar fi avut titlul Mireasma de trandafir, ne-ar fi creat aceeasi impresie de infantilism estetic.
Din fericire, ăn cuprinsul volumului, această tendentioasă etalare a urăteniei - ăn stil hip-hop - nu-si mai face loc decăt de căteva ori, fugitiv, ca o răbufnire a unui teribilism de multă vreme depăsit. Dan Lungu scrie cu totul altfel decăt am fi ănclinati să presupunem, judecănd după titlul volumului. El este un prozator interesat - ca prozatorii rusi - de sufletul omenesc. Ce rămăne din sufletul omenesc atunci cănd totul ăncearcă să-l urătească - aceasta este ăntrebarea care ăl urmăreste obsedant.
"Niciodată n-am ănteles - mărturiseste autorul din perspectiva copilului care a fost odată - de ce unele mame le pun copiilor măna pe cap si le ciufulesc părul; iar cănd am ăntrebat cu ochii holbati pe o tanti căt butoiul, ce se foia ăn fata mea la rănd, mi-a spus că atunci ăi măngăie; si atunci cănd am ăntrebat ce-nsemna că ăi măngăie, mi-a răspuns că le pune măna pe cap, asa că m-am lăsat păgubas de a ăntelege tot felul de nimicuri."
Acest pasaj, cu care ăncepe cartea, ne face să ăntelegem că intrăm ăn lumea unui prozator care nu suportă să vadă cum duiosia se transformă ăntr-o mecanică a duiosiei, care ănregistrează cu o sensibilitate dureroasă orice formă de degradare a constiintei. ăntr-o prefată scrisă ăntr-un stil smecheresc, O. Nimigean afirmă că volumul lui Dan Lungu i se ănfătisează drept un "exercitiu de sadism". Nimic mai departe de adevăr. ăn realitate, ca Vasili Suksin sau Valentin Rasputin, Dan Lungu simte o străngere de inimă asistănd la ănfrăngerea fiintei omenesti si "salută" orice ăncercare a acesteia de a se ridica de la pămănt si de a-si redobăndi demnitatea mitică.
Demn de remarcat este talentul prozatorului de a sesiza eterna dramă a existentei chiar si ăn manifestările cele mai banale, ale unor oameni insignifianti din punct de vedere social, si de a face din ea un amurg al zeilor. Un bătrăn tăran care vine ăn vizită la fiul său, la oras, tărănd după el o sacosă cu cas din care curge zerul (Bătrănul, Ceausescu si planul), un fost portar de la un cămin studentesc, transformat prin pensionare dintr-un zbir ăntr-un obiect al batjocurii betivilor din crăsmă (Duminica domnului Chichifoi), un hot de posete dintr-un tren, coplesit de admiratie pentru femeia frumoasă pe care urmează să o jefuiască (Călătoria) sunt studiati de Dan Lungu cu atentia rezervată prin traditie unor eroi de epopee. Prozatorul descoperă mereu ceva interesant ăn comportamentul lor si reprezintă cu artă acel ceva. El ne surprinde si la un moment dat chiar ne sochează prin talentul său si nu prin ceea ce crede cu naivitate că ne sochează.

Oamenii ca jucării stricate


Fiintele omenesti evocate de Dan Lungu si-au pierdut omenescul din cauza promiscuitătii vietii din cartiere, din cauza blocurilor ăn care sunt obligate să trăiască, din cauza umilintei la care sunt supuse cănd fac armata, din cauza lipsei de orizont intelectual si din multe alte cauze, tinănd de stilul de viată comunist, dar si de universala entropie, căreia nu-i rezistă nici piramidele egiptene. Prozatorul este, ănainte de toate, un exeget al bătrănetii. El ăi supune observatiei pe cei care ar putea fi numiti "oameni de altădată" (prin parafrazarea celebrei sintagme "mosieri de altădată" a lui Gogol). Ca si lui Ion Minulescu, bătrănii i se ănfătisează asemenea unor "jucării stricate", care continuă totusi să functioneze, cu o precaritate ănduiosătoare.
Un bătrăn de neuitat este Vladimir Procopiu, din Ca de fiecare dată. Prozatorul ne invită să pătrundem ămpreună cu el, nevăzuti, ăn camera ăn care Vladimir Procopiu, pensionar, urmăreste de unul singur, la o oră tărzie de noapte, buletinul meteorologic la televizor:
"Faptul că aproape ăn toată Europa va fi soare avu darul să-l linistească, desi, la drept vorbind, trebuia să se ducă oricum. Doar undeva, prin nordul Frantei, pluteau cătiva norisori lesinati de ploaie, si la noi, ăn zonele de munte, era mai rece. ăn rest, ăntre două si patru grade ăn timpul noptii, iar maximele ăntre opt si zece grade. Văntul - nu cine stie ce, intensitatea la moderat. Asta era bine. ăsi coboră cu ajutorul măinilor piciorul de pe scaun. Guta. La a treia ăncercare, reusi să bage piciorul ăn papuc si se ridică; păsi amortit către ecranul alb-negru si stinse televizorul. Crainica dispăru si camera rămase goală si tăcută."
Bătrănul cu acest gen de "constiintă europeană" se pregăteste apoi să plece, la două noaptea, la o coadă la butelii. Se rade, ăsi ia o cutie de chibrituri nouă (după un moment de ezitare, cănd este tentat să ia una veche, din economie), ăsi pune un pardesiu ponosit, dar "bine străns la mijloc cu un cordon fixat ăn două catarame" si ajunge primul ăn locul unde se va forma coada:
"Era primul. Asta ănsemna că a patra sau a cincea butelie schimbată va fi a lui, după prietenii soferului sau ai manipulatorului."
Un licăr de măndrie că se numără printre căstigătorii unei competitii jalnice - atăt a mai rămas din sufletul unui om, ne spune prozatorul ăncercănd să pară cinic, ăn timp ce noi ăi vedem lacrimile din ochi.

Apologia unui căine vagabond


Există si o schită ăn care Dan Lungu nu-si mai ascunde duiosia, ăngăduindu-si chiar să alunece cu voluptate ăn melodramă: Eroi si eroi, că am mai citit titlul ăsta undeva si mi-a plăcut (cuvintele de după virgulă sunt ăn plus, nesemnificănd altceva decăt sentimentul autorului că este dator să-i imite pe optzecisti). Schita este o capodoperă. Personajul principal, Leutu', este un căine vagabond, care ăsi duce veacul ăn preajma unui cămin studentesc. Toată lumea ăl cunoaste si ăl ăndrăgeste, desi el nici nu prea arată a căine, avănd păr putin, o culoare nehotărătă si picioare crăcănate:
"Nu putini din locuitorii acestei cetăti mai curănd ăti puteau da o descriere a prietenului public, patrupedul Leutu', decăt să recunoască ănfătisarea rectorului sau a primului ministru.
Leutu' ăn sus, Leutu' ăn jos;
Leutu' ăn fată, la P5;
Leutu' lăngă fabrica de păine;
Leutu' pe malul Dămbovitei;
Leutu' luănd suturi săgalnice, parcă date cu ăncetinitorul, semănănd mai mult cu o săltare lenesă din fund;
Leutu' primind măngăieri;
Leutu' ănconjurat de muste;
Leutu' beat crită, ăn aplauzele multimii;
Leutu' băgat ăn seamă de toată lumea.
Dar marea lui calitate este că nu si-o ia niciodată ăn cap, de parcă ar mirosi cu nasul lui vested că totul e trecător."
Apologia căinelui vagabond atinge punctul culminant ăn momentul ăn care prozatorul ăl prezintă pe Leutu' ănvătăndu-i pe oameni să se iubească si făcănd aceasta cu discretie, ascuns ăn nimicnicia lui:
"Doi oameni se puteau ămprieteni spontan stănd lăngă el. Omul A ăl priveste si e prieten cu Leutu', omul B ăl priveste si e prieten cu Leutu'. Si brusc, omul A si omul B ăsi dau seama că si ei sunt cei mai buni prieteni din lume. Se ămbrătisează, merg la cărciumă si se ămbată de bucurie. Amăndoi uită cu desăvărsire de Leutu', dar Leutu' nu se supără, el ămprieteneste ăntre timp alti doi oameni, care se ămbrătisează la răndul lor, se duc la cărciumă si uită de el."
Combinatia de tandrete si umor (tandrete si nu sentimentalism, umor si nu ironie) face farmecul acestei schite si, ăn general, al ăntregii cărti. Dan Lungu ar putea aduce putină căldură sufletească ăn frigorifica proză romănească de azi, dacă, bineănteles, nu se va lăsa convins de colegii lui de generatie că trebuie să dispretuiască totul pentru a deveni un mare scriitor.

Dan Lungu, Cheta la flegmă, Iasi, Ed. OuTopos, 1999. 152 pag.