Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
O artistă veterană de Alexandra Olivotto

Am tras chiulul săptămîna trecută. Dacă vreţi să ştiţi de ce, sau, mai exact, circumstanţele în care am pierdut trenul de la ora 14 şi ceva din Cluj către Bucureşti, ajungînd în capitală abia la 7 AM luni şi nereuşind să termin articolul, ultima jumătate a acestei pagini vă va lămuri cărui entretien notabil îi datorez întîrzierea şi, în cele din urmă, absenţa din ediţia trecută.

La un moment dat = o seară de ianuarie din 1937, un Hamlet (Laurence Olivier) şi un Laertes (Michael Redgrave) se duelau. O luptă care a fost - nu eu zic asta, ci eroina acestui articol - una dintre cele mai scurte din tot şirul de puneri în scenă ale piesei. La finalul acesteia, parcă, Olivier a afirmat ceva ce avea mari şanse la acea vreme să fie o minciună: "O mare actriţă tocmai s-a născut". Se ştie, era vorba de Vanessa Redgrave, iar ceea ce v-am povestit reprezintă a mai cunoscută anecdotă despre ea. Mai puţini ştiu porecla pe care i-a dat-o, ani mai tîrziu, dramaturgul John Osborne care nu o putea suferi, anume "Big Van" (van însemnînd furgonetă în engleză). La capitolul prieteni, Vanessa o înregistrează pe Jane Fonda. Fiica pe care aceasta o are cu regizorul Roger Vadim poartă acelaşi prenume ca şi actriţa britanică. Viaţa personală nu i-a fost uşoară: lupta pentru diferite cauze a ţinut-o uneori departe de copii, adică de cele două fiice, Natasha şi Joely, plus fiul Carlo (actualmente regizor, autorul Febrei care a fost proiectată onorific la TIFF), rezultat din relaţia cu actorul Franco Nero. A fost căsătorită cu Tony Richardson, un regizor bisexual, care a murit de Sida. Actriţa îşi amintea şocată - la conferinţa de presă - că în timp ce soţul ei murea de această boală, nimeni nu ştia prea mult despre ea.

Vanessa Redgrave e cunoscută în aceeaşi măsură pentru rolurile din teatru şi film, ca şi pentru activismul ei, social, dar cu precădere politic. Nu s-a dezminţit nici în România. La TIFF şi-a dedicat premiul pentru întreaga carieră Asociaţiei Alburnus Major, care luptă pentru salvarea Roşiei Montana, cu toate că Gabriel Resources, firma care deţine exploatarea auriferă din zonă, se afla printre sponsorii festivalului. O persoană care i-a mers la inimă - ştiu pentru că m-a rugat să îi explic de ce a demisionat din postul de ministru - a fost Mona Muscă. Dintre regizori, Redgrave îi declară minunaţi pe "cei doi Radu" (Mihăileanu şi Muntean). În ceea ce priveşte filmele româneşti, actriţa vorbeşte cu drag de Marilena de la P7 a lui Cristi Nemescu şi de Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii de Cătălin Mitulescu. Din cîte ştiu eu, nu a apucat să vadă A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, cîştigătorul a trei premii din festival, inclusiv Trofeul.

Interviul care urmează nu intră pe lista celor uşor de făcut. Pe de o parte, e de înţeles, actriţa şi-a avut partea de necazuri cu presa. Aşa că întoarce pe toate feţele orice întrebare pe care i-o pui, iar riscul de a te alege cu trei interogaţii în loc de un răspuns te pîndeşte la fiecare pas, ceea ce generează, la rîndul său, tensiune din partea intervievatorului. Pe de altă parte, dispoziţia lui Redgrave e la fel de stabilă precum mercurul. Am avut nu o dată sentimentul unui duel verbal, complet diferit de prima conversaţie, mult mai informală şi relaxată pe care o avusesem cu ea. E directă şi ştie să şfichiuiască la nivel verbal (credeţi-mă, mi-am luat-o). Iar la final mi-a spus senină: "poate că unele dintre lucrurile pe care ţi le-am spus pot părea grosolane, dar la vîrsta mea trebuie să fixezi nişte parametri". În fine, iată ce vă pot oferi în schimbul ordaliei.



- Care credeţi că este cea mai dificilă situaţie în teatru/film, din punct de vedere thespian?



- Cred că orice actor îţi va da acest răspuns. Eschil, Sofocle şi Euripide sînt dificili în termeni de traducere, de interpretare, de producţie, pînă şi de locul unde producţia e plasată. Nici un rol din lungmetraje n-a fost la fel de solicitant. De altfel, piesele greceşti se transformă în cele mai îngrozitoare filme posibile. (Atenţie cetitoriule! Acestea le spune aceeaşi actriţă care a jucat în 1971 în Troienele adaptate după Euripide ale lui Michael Cacoyannis. Co-starurile erau Irene Papas şi Katharine Hepburn).

Oricum, mi se pare că un actor trebuie să depună la fel de mult efort, să fie la fel de implicat şi de atent indiferent de scenariu.



- Cu ce regizor aţi colaborat cel mai bine?



- N-aş putea alege unul singur. Am fost foarte norocoasă, am lucrat cu cei mai buni. Trei dintre maeştrii ar fi Karel Reisz, Michelangelo Antonioni şi Fred Zinnemann. Apoi l-aş menţiona pe Elio Petri, un regizor italian minunat care a murit destul de tînăr. Recent am lucrat cu Roger Michell, sînt pe punctul de a începe colaborarea cu Joe Wright, care mi se pare fantastic.



- Aţi jucat în numeroase adaptări ale unor romane sau piese celebre? Aveţi vreo slăbiciune pentru ele? Mă gîndesc, de pildă, la Pescăruşul lui Cehov sau la Doamna Dalloway, ecranizarea romanului de Virginia Woolf...



- Nu. Din punctul meu de vedere, meseria de actor nu are nimic de-a face cu ceea ce prefer sau cu ceea ce nu prefer. Încerc să uit de personalitatea mea şi să intru în pielea personajului cît de mult pot, aceasta este principala mea responsabilitate.

În ceea ce priveşte rolul Clarissei Dalloway, scenarista Eileen Atkins a scris acest rol special pentru mine.



- Au mai fost cazuri de personaje de film care vă erau destinate în această manieră?



- Nu, acesta a fost singurul. A mai existat însă o situaţie similară, dar nu tocmai, cînd am lucrat la filmul Julia (pentru care a luat Oscarul pentru Cea mai bună actriţă într-un rol secundar, vă reamintesc), în 1978. Co-scenarista era Lillian Hellman, autoarea poveştii pe care se baza lungmetrajul, poveste publicată în volumul Pentimento (una dintre cele trei părţi ale memoriilor scriitoarei - n. red.). Ea a fost cea care i-a sugerat regizorului Fred Zinneman ca eu să joc rolul Juliei, iar el m-a văzut şi a decis că eram cea mai bună alegere. Prima dată cînd am vorbit faţă în faţă cu Lillian Hellman mi-a spus că semănam atît de mult cu persoana reală pe care era bazat personajul încît similitudinea era înfricoşătoare. Există însă diferenţa că, în primul caz, doamna Dalloway era ficţională, pe cînd Lillian transformase în personaj o femeie în carne şi oase, care îi fusese prietenă apropiată.



Şi, pe final, ca să prindeţi şi gustul personei politice a actriţei...



- Revenind la prezent, de ce aţi militat contra războiului din Irak?



- Oh, am participat la multe demonstraţii împotriva acestui conflict armat. La fel ca toată lumea. Aveam motive întemeiate şi interconectate pentru care protestam. În primul rînd, pentru că ştiam că irakienii nu au cum să aibă arme de distrugere în masă. Dacă ar fi existat, cred că israelienii i-ar fi exterminat înainte să poată mişca vreun deget. În al doilea rînd, ştiam că războiul era motivat exclusiv de politica neoconservatoare a Administraţiei Bush. Eram sigură că se va transforma într-un război de ocupaţie. Evident că mi-am dorit întotdeauna ca Saddam Hussein să piardă puterea şi am fost mereu convinsă că, dacă
n-ar fi existat interferenţa şi sprijinul pe care i l-au acordat marile puteri mondiale, irakienii l-ar fi dat jos înainte de război, dar au fost împiedicaţi să o facă pînă în ultimul moment. Fireşte, asta ar fi trebuit să se întîmple, e normal să ajuţi un popor să scape de un tiran. Am ştiut că va fi un dezastru, dar eram la curent şi cu rolul Kremlinului în toată această poveste.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara