Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
,,O ţară sînt oamenii dintr-însa" de Mihai Stoian


Cîtă dreptate se cuprinde în spusele lui N. Iorga, reproduse în titlul de mai sus! Tema l-a preocupat pe savant în permanenţă, din totdeauna, printre altele şi în articolul intitulat Ţară, Patrie, Imperiu. El reaminteşte că, avînd în vedere originea latină a cuvîntului Ţară, să nu se uite accepţia latină a acestuia, însemnînd o bucată de pămînt; căci - dincolo de înfăţişarea propriu-zisă - materială, a solului, există într-însul şi - mai cu seamă - o valoare istorică permanentă... şi din pămînt se desface, aş zice, ca un fel de abur al pămîntului, ceva imaterial, sufletesc, ideal, în care se găsesc amestecate toate elementele celui mai depărtat trecut, toată simţirea şi tot gîndul oamenilor care au trăit, toată această frămîntare a pămîntului cu omul şi a omului cu pămîntul.
Tot cu ani în urmă, Liviu Rebreanu, scriindu-şi mărturisirile în jurnalul iniţial titrat ,,Romanul romanelor", consemnează o foarte importantă aducere-aminte: ,,Nu e vorba de vreo spovedanie nici picantă şi nici senzaţională. N-am să pomenesc despre păţaniile sau aventurile sau întîmplările vieţii mele decît întrucît acestea au avut vreo legătură cu opera... Ei bine, Ion, îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pămîntul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s-a aplecat şi a sărutat pămîntul. L-a sărutat ca pe o ibovnică... Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. Nici măcar n-am fost curios să aflu pentru ce a sărutat omul glia. M-a observat pe urmă şi el, căci, prefăcîndu-se că e grăbit, a luat-o repede spre sat. Cu toate că nu-i văzusem faţa şi deci nu-l recunoscusem, aş fi putut afla cine a fost şi ce l-a îndemnat să facă acest gest atît de neobişnuit. Dar, repet, m-a interesat numai ca o bizarerie, ca o ciudăţenie ţărănească. Scena aceasta s-a petrecut pe hotarul satului Prislop, pe lîngă Năsăud, unde stăteau părinţii mei..."
Semnificaţia unor astfel de judecăţi fundamentale ţine, indiscutabil, de trecut, supravieţuind într-un strat temporal cimentat cu oseminetele celor dragi nouă, cu simţirea, judecata, memoria lucrurilor şi a fiinţelor antemergătoare. Autorul unui text de excepţie, Iosif Vulcan, cînta pe vremuri, înflăcărat, într-un chip suprem: ,,Bucureşti, Bucureşti, ce farmec divin îmi inundă inima cînd rostesc acest cuvînt. Ce fericire cerească mă împresoară cînd îmi revine în minte memoria acestui oraş. Şi mîna parcă îmi tremură, cînd încerc a descrie impresiile şi suvenirurile sale de pe malurile Dîmboviţei. Bucureşti, Bucureşti, tu nu posezi grandeţea oraşelor din Apus şi totuşi în ochii mei apari mai admirabil; tu n-ai splendoarea lor şi totuşi eşti mai luminos, tu nu te poţi lăuda cu frumuseţea lor, însă pentru mine eşti mai luminos, tu nu te poţi te poţi lăuda cu frumuseţea lor, însă pentru mine eşti mai încîntător. Pentru ce, de ce pieptul meu se agită de amintiri dumnezeieşti la amintirea ta? Tu nu-mi răspunzi, dar inima îmi şopteşte tainic: PENTRU CĂ EŞTI CAPITALA ROMâNIEI! Capitala românilor? DA, VEI FI!"
Visătorul face şi o premoniţie tulburătoare: exact peste cincizeci de ani (1868-1918) aşa se va şi întîmpla:
- Soarele la Bucureşti răsare pentru toţi românii!...
Fără rost răsună, încă şi astăzi, fel de fel de ,,vorbe de clacă": ba că-i mai frumos aşezat Braşovul, ba că-s ,,mai culturali" Iaşii, ori că-i ,,mai faimoasă" Tîrgoviştea, Bucureştilor găsindu-li-se păcate peste păcate şi urîţenii care mînjesc pînă şi oamenii de-acolo, zidurile străbune, răsăritul de soare incert, fanariot. Pare-se că de pomană a exprimat un cetăţean al urbei lui Bucur-ciobanul simţămintele-i alese: ,,Dîmboviţa, apă dulce, cin-te bea nu se mai duce". Oare? Iată-i pe mulţi c-au dat de duşcă paharul plin cu apa Dîmboviţei, deoarece tot s-au dus şi se mai duc (fie şi-n 2001, în anul filelor însîngerate, de calendar).
Aforismul vrednicului şi reputatului istoric - o ţară sînt oamenii dintr-însa - fixează în memorie un adevăr, o realitate de neclintit: ,,pe unde eşti?" se întreabă Antoine de Saint-Exupéry în Micul Prinţ. Şi răspunsul vine de la sine: ,,Sînt din copilăria mea, la fel cum sînt dintr-o ţară". Putem continua colajul început cu un citat elocvent, care vorbeşte de la sine: ,,Românismul implică o disciplină severă, atît în cuget cît şi în fapt. El cere, din partea acelora care îl practică, o nemiloasă autocritică. Xenofobia nu este românism. Nici demagogia naţionalistă. Românismul este un jurămînt de credinţă în statornicia pămîntului (subl. ns.) şi neamului românesc. Este apoi o promisiune solemnă în întărirea organizaţiei de familie. În sfîrşit, este o politică de selecţionare a valorilor, dreaptă pînă la cruzime. Românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism, ci este simplu românism". Întemeindu-se pe un asemenea citat strict lămuritor, Z. Ornea constată îndreptăţit că analiza lui C. Rădulescu-Motru este însuşită şi de către Mircea Eliade: ,,Sîntem români prin simplul fapt că sîntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi naţionalist, înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sînt". Printre acei amintiţi de Eliade între cele două războaie mondiale figurează, la timpul potrivit, şi patriotismul ilustrului cărturar asasinat la sfîrşit de noiembrie 1940. Ce anume înţelege savantul prin patriotism? Dar ciracul său, scriitorul? El mărturiseşte că i se pare a fi total indecent, deloc necesar, să strigi în gura mare că-ţi iubeşti părinţii, că-ţi adori mama, că ai fi gata oricînd să-ţi dai pînă şi viaţa pentru ei, părinţii... Decenţa ne porunceşte o altfel de purtare. Au fost şi timpuri în care cuvîntul patriotism suna condamnabil, acuzator, apoi perioada abuzului fără rost, fără suportul faptelor trecutului. Pe urmă, după război şi ocupaţia ,,camuflată" a comunismului croit - zice-se pentru minim un mileniu - noţiunea şi-a regăsit valoarea incipientă, bogată, sursa de inspiraţie. În 1946, la capăt de toamnă, ne explică George Călinescu, împlinindu-se şase ani de la o tristă dată, ,,aceea a împuşcării şi călcării în picioare a marelui nostru N. Iorga, au şuierat în aer cîteva gloanţe... Erau gloanţe îndreptate spre umbra marelui dispărut... simple vorbe, de astă dată, însă vorbele sînt şi ele prea adesea ucigaşe:
- Da, S-a început atunci o campanie pe cît de discretă, pe atît de regretabilă împotriva lui N. Iorga, pornită (asta e convingerea mea) nu din rea-credinţă, ci din rea înţelegere. Falsele interpretări ale unor noţiuni care interesează viaţa laolaltă a cetăţenilor români, indiferent de originea şi confesiunea lor, dau naştere unei uri ascunse şi au ca trist rezultat înveninarea şi discordia. Noţiunile trebuiesc deci limpezite...

Iată - în continuare - opinia echilibrată a lui G. Călinescu: ,,Unii dintre noi, care au suferit mai greu de pe urma unor exaltări îmbrăcînd veşmîntul naţionalismului, au rămas cu o aprehenţiune pentru orice simţire în legătură cu ideea de naţiune, pînă într-acolo că iubirea de naţie e suspectată (subl. ns.) Dar, vai, atunci noi toţi sîntem vinovaţi, fiindcă noi ne iubim neamul. Ce este o naţiune? O comunitate de simţire, exprimată într-o limbă obştească, un sentiment de legătură între generaţii. Naţiunea e o familie mai mare. Neconsanguinitatea nu constituie vreo piedică de a intra în corpul spiritual al unui popor, şi precum în unele familii copilul adoptiv îşi iubeşte noii părinţi adesea mai puternic decît copiii de sînge, aşa şi în naţiuni sînt noi sosiţi, care, ca şi cînd şi-ar fi regăsit în fine căminul adevărat, exprimă mai clar şi mai înflăcărat sentimentele tuturor, în vreme ce alţii, cu o fiziologie mai veche, simt ca nişte vrăjmaşi... Nu mi-e ruşine că sînt român şi sînt, în ceea ce mă priveşte, un român filoromân. Ei bine, astfel era N. Iorga, o fiinţă care, peste orice şovăire şi posibilă eroare, avea însuşirea de a simţi ca toţi cetăţenii buni ai acestei ţări în linie istorică şi geografică. Inima lui indica, sonoră ca un ceas de catedrală, bătăile secrete ale inimilor noastre ale tuturor..."

Sîntem în plin război. Şi mai devreme am văzut, graţie televiziunii, cum cetăţenii de toate originile şi culorile donează sînge pentru cei răniţi grav, indiferent de origine. Sîngele amestecat este, după fiecare conflagraţie, o materie primă fundamentală, prielnică meditaţiei. Arabii dau sînge pentru israelieni, alţii la fel, doar grupele sanguine contează. Alt criteriu nu există. Să ascultăm acest îndemn tacit. Un cronicar optimist nu dezarmează lesne. Ne aflăm la o răscruce de milenii şi de reaşezare a oamenilor pe aceeaşi planetă. Pămîntul ne cuprinde - încă - atît de deosebiţi unii de alţii, iată că dosebirile de credinţă, pretind unii, au declanşat teroarea lovind într-o mulţime de nevinovaţi, asupra unei lumi tolerante, evoluate, alcătuită din indivizi cu rădăcini în multiple naţii şi stadii de dezvoltare. Oricum, imuabili pămînteni se dovedesc, o dată în plus, fiinţe cu rădăcini mişcătoare, spre îndurerarea multora şi bucuria extremiştilor, sămînţa răului de astăzi, de ieri şi de mîine. Faptele talibanilor n-au nici milă, nici iertare!