Daniel Ioniţă, Testament. Antologie de
poezie română modernă/ Testament.
Anthology of Modern Romanian Verse,
ediţia a doua revizuită şi adăugită,
antologie şi traducere de/ Translated
and Edited by Daniel Ioniţă, with Eva
Foster, Daniel Reynaud and Rochelle
Bows, Editura Minerva, Bucureşti,
2015, 407 pag.
Nu ştiu cine este Daniel
Ioniţă şi ce motive îl vor
fi împins să publice o
antologie a poeziei
româneşti, bilingvă
(română – engleză), în
România. Critic literar
nu este, traducător literar
sau poet, nici atât. Din prefaţa
semnată de Daniel Reynaud
(cadru didactic la un colegiu
australian), înţeleg că este un
român trăitor la Antipozi, cu
o profesie străină de domeniul
umanioarelor. Care, trecând
peste toate obstacolele – inclusiv
cel al colaborării cu trei traducători,
Eva Foster, Daniel Reynaud şi
Rochelle Bews, fără un palmares
prealabil în materie de limbă
şi literatură română –, a găsit
de cuviinţă să înfăţişeze lumii
anglofone, dar şi celei româneşti,
o imagine antologică a poeziei
noastre.
Nu-mi dau seama dacă, înainte
de a proceda la alcătuirea antologiei
sale, intitulată Testament, Daniel
Ioniţă se va fi informat în legătură
cu celelalte antologii şi culegeri de
poezie română în limba engleză,
apărute în ultimele patru-cinci decenii.
În tot cazul, nu rezultă, din carte, că
le-ar fi frecventat, după cum nu pare
a şti nici că problema promovării
poeziei române în spaţiul anglofon
se pune, după zecile de traduceri de
poeţi clasici şi contemporani, realizate
de românişti consacraţi, altfel
decât în urmă cu 100 de ani.
Antologatorul porneşte, deci,
de la premisa că, întrucât cititorul
de la Antipozi nu ştie nimic despre
literatura noastră, e mai bine, în
loc să îl trimită la Amazon.com sau
la o bibliotecă virtuală (de unde pot
fi procurate nu puţine traduceri bune
de poezie română), să îi propună el
însuşi o selecţie ad-hoc, transpusă
în limba lui Shakespeare de către o
echipă fără experienţă, dar plină
de entuziasm.
A rezultat o antologie bizară, care
atestă că vechiul dicton „Drumul spre
Infern e pavat numai cu intenţii bune”
este adevărat.
Antologiile, spunea Nicolae Manolescu
într-o cronică recentă, nu se judecă
în funcţie de numele selectate, ci de
criteriile care le structurează. În cazul
Testament-ului lui Daniel Ioniţă,
identificarea criteriului/ criteriilor
este, însă, o întreprindere dificilă,
întrucât nici unul dintre cele cunoscute
nu este utilizat cum se cuvine.
De pildă, criteriul cronologic.
Testament este subintitulată Antologie
de poezie română modernă, dar
(întrucât antologatorul nu cunoaşte
semnificaţia metodologică a termenului
modernă) selecţia vine până în
contemporaneitate, la poeţi activi în
clipa de faţă, de la Ileana Mălăncioiu
la Angela Marinescu şi de la Ioan Es.
Pop la Daniel Bănulescu. Ea începe
cu Vasile Alecsandri, care nu este
primul nostru poet modern, iar între
Alecsandri şi Eminescu nu mai e
nimic, nici măcar Hasdeu.
Cronologia este, oricum, utilizată
într-un mod... personal, întrucât
reperul luat în calcul de Daniel Ioniţă
pare a fi data naşterii scriitorului, nu
debutul sau afirmarea ca poet. Astfel,
Arghezi, care debutează editorial în
1927, îi urmează lui... George Coşbuc,
precedându-i pe Goga (debut editorial
în 1905), Minulescu (în 1908) şi Bacovia
(în 1916). La fel şi Zaharia Stancu,
care, debutând ca poet în 1937, cu
placheta Albe, îl precede, în antologia
lui Daniel Ioniţă, pe Radu Gyr, al cărui
prim volum, Linişti de schituri, datează
tocmai din 1924. Labiş, cu debutul
în 1956, îi urmează lui... Nichita
Stănescu, care va debuta de-abia în
1960. Am dat doar trei exemple notorii,
dar acestea sunt mult mai numeroase.
Cititorul (de limbă engleză sau nu)
care ar dori să afle ceva despre evoluţia
poeziei române în timp, din antologia
de faţă, ar fi complet bulversat.
Nici criteriul valoric nu este mai
fericit aplicat. Cum Daniel Ioniţă
nu are vreo autoritate critică sau
poetică, pretenţia de a da o antologie
„de gust”, care să ne înfăţişeze opinia
sa asupra poeziei române în întregul
ei, nu poate fi invocată. De aceea, ne
rămâne numai consecvenţa reperului
valorii estetice. Criticul – reiau
observaţia lui Nicolae Manolescu –
nu poate obiecta asupra numelor
prezente în carte, dar, adaug eu,
poate încerca să estimeze dacă şi
în ce măsură aceste nume corespund
sau nu unei „ştachete” valorice minime.
În cazul prezentei antologii, semnele
de întrebare, la acest capitolul, sunt
numeroase. În prefaţa sa, caldă şi
încurajatoare, Alex Ştefănescu afirmă:
„Aproape nici un poet român important
nu lipseşte”. Îmi permit să enumăr,
totuşi, câteva nume de poeţi importanţi
care lipsesc: Dimitrie Anghel, Benjamin
Fundoianu, Adrian Maniu, Geo
Dumitrescu, Gellu Naum, Cezar Baltag,
Daniel Turcea, Ion Mureşan, Ioan
Flora, Liviu Ioan Stoiciu. Istoricul literar
atent la evoluţia poeziei ar adăuga
şi alte nume, fără de care aceasta n-ar
putea fi înţeleasă: Traian Demetrescu,
Iuliu Cezar Săvescu, Ştefan Petică
(importanţi în impunerea curentului
simbolist), Şt. O. Iosif (pentru
sămănătorism), Camil Petrescu, Camil
Baltazar, Dan Botta, Geo Bogza, Ilarie
Voronca (în absenţa cărora tabloul
interbelicului este incomplet), Ion
Horea, A. E. Baconsky, Ion Brad, Al.
Andriţoiu (pentru generaţia „obsedantului
deceniu”), Gheorghe Pituţ, Gheorghe
Tomozei, Florin Mugur, Nicolae
Prelipceanu, Dinu Flămând, Şerban
Foarţă (pentru deceniile ’60-’80).
În privinţa poeziei mai noi – adică
de la nouăzecişti încoace –, selecţia
cade în ridicol. Aceasta este reprezentată,
în optica lui Daniel Ioniţă, de nume
ca Nicolae Tzone, Anca Mizumschi,
Traian Vasilcău, Erika Kantor, Laurenţiu-
Ciprian Tudor, Adina Huiban şi...
Ana-Maria Păunescu (?!). Îi invit pe
infatigabilii Claudiu Komartin şi Radu
Vancu să se indigneze, eu mă mulţumesc
să semnalez că poate n-ar fi stricat
ca antologatorul să se fi oprit, eventual,
la generaţia optzeci. Au făcut-o critici
mai avizaţi decât Daniel Ioniţă, nu
din prudenţă, ci pentru că istoria
literară îşi ia, de regulă, un interval
de două-trei decenii înainte de a
consacra. Profesioniştii ştiu de ce.
De asemenea, mai atrag atenţia
că, şi dacă ar fi adevărat, nu este
suficient că nu lipsesc mulţi poeţi
importanţi. Când poeţii importanţi
sunt puşi la un loc, în aceeaşi antologie
şi cu acelaşi număr de texte, alături
de poeţi neînsemnaţi, grafomani sau
veleitari (ca Doru Râmniceanu, Daniel
Drăgan, Adi Cusin, Aurel Buricea,
Zorica Laţcu, Petre Anghel, Eugen
Evu, George Anca, George Roca,
Melania Cuc, Adrian Munteanu,
Dumitru Băluţă, Florin Lăiu, Mihaela
Malea Stroe şi... Daniel Ioniţă însuşi,
auto-introdus în selecţie), se alege
praful de orice reper.
În fine, selecţia poeziilor, din opera
autorilor antologaţi, nu urmează nici
ea vreun criteriu recognoscibil. Dacă
s-ar pricepe la literatură, Daniel Ioniţă
ar şti, de exemplu, că astăzi înţelegem
altfel romantismul decât în urmă cu
un secol, iar a-l înfăţişa cititorului
anglo-saxon contemporan pe Alecsandri
cu Iarna şi pe Eminescu cu Trecut-au
anii, Glossă şi De ce nu-mi vii înseamnă
a-i livra o caricatură a romantismului
românesc. A nu-i da nimic din Flori
de mucigai înseamnă a-i ascunde o
bună parte din estetica lui Arghezi
şi a-l prezenta pe Nichita Stănescu
prin... Lună în câmp, Poveste sentimentală
şi Balada Motanului echivalează cu
o desfigurare. Ş.a.m.d.
Tocmai pentru că se adresează,
teoretic, unui cititor presupus a fi
ignorant în materie de poezie română,
antologia lui Daniel Ioniţă, şi ca
instrument de lucru, e un eşec. În
afara anului naşterii şi, acolo unde
este cazul, al morţii, respectiv, al
unui indice de nume, ea nu are un
aparat critic. Nici măcar o succintă
notă biografică, de 4-5 rânduri, nu
îl familiarizează pe lectorul străin cu
viaţa şi opera autorilor antologaţi, în
timp ce studiul introductiv al lui
Daniel Reynaud, amabil faţă de cultura
noastră, e plin de locuri comune şi
platitudini, în raport cu care Wikipedia
ar fi o sursă savantă.
Sper din toată inima că poezia
română nu va fi niciodată reprezentată
în limba engleză de această antologie,
care e mai bine să rămână aici, între
noi, ca o mostră că amatorismul face
rău, iar demersurile critice, entuziaste
sau nu, e mai bine să fie lăsate pe
mâna specialiştilor.
