Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
O anchetă literară de Z. Ornea



Între războaie, si chiar mai ănainte, presa cotidiană avea ăntotdeauna, ăn fiecare număr al ziarului, o pagină culturală. Aici se inserau informatii despre lumea scrisului si a artelor, recenzii, cronici, interviuri scurte menite să dea de stire cititorilor despre ce se ăntămplă ăn acest microunivers, mereu agitat si miscător. Era pur si simplu de neconceput un ziar respectabil fără pagina culturală, obicei care, astăzi, s-a pierdut aproape cu totul. Facla era un cotidian de stănga democratică, pe care ăl conducea Ion Vinea. Dar cum directorul era mereu ocupat, lipsind uneori zile si chiar săptămăni, ziarul ăl făcea si ăl conducea, de fapt, N. Carandino, secretarul general de redactie. ăn 1935 Facla a initiat, pentru pagina ei culturală, o anchetă printre scriitori, cu tema De ce scrieti?* Interviurile le luau si N. Carandino sau Oscar Lemnaru dar, mai ales, tineri publicisti ănsă mai toti cu haz si cu har. Se ăncepea, invariabil, cu un chapeau al intervieverului despre scriitorul chestionat (aici darurile publicistului trebuiau să se dezvolte lămuritor), apoi, fireste, se consemna răspunsul scriitorului si un final al celui ce conducea conversatia. Această anchetă din Facla, ămpreună cu căteva altele din alte publicatii, au fost adunate ăntr-o editie de doi cercetători ieseni, regretatul Gh. Hrimiuc-Toporas si Victor Durnea. Stiu căt efort, eruditie si consum de energie intelectuală presupune o astfel de editie (as asemui-o cu aceea, ăn patru masive volume, a d-lui Aurel Sasu si d-nei Mariana Vartic despre Romanul românesc ăn interviuri, desi aceasta din urmă a fost mai complicată pentru că a fost necesară despuierea ăntregii prese) si, de aceea, merită stimă si recunostintă. Este aici, ăn această bună editie (are si note), un esantion reprezentativ despre găndurile unor scriitori pe marginea sensului strădaniei lor.
Greu de ordonat aceste răspunsuri la ancheta Faclei din 1935 sub raport tematic. Mă voi rezuma la a mentiona răspunsurile ăn functie de importanta literară a intervievatilor si de dimensiunea spatiului de care dispun. Astfel, de pildă, Lovinescu declara: "Nu stiu dacă am mai răspuns la o astfel de ăntrebare de felul celeia ce-mi puneti, dar, ăn orice ămprejurare si oricare ar fi coloarea momentului, de depresiune morală sau de euforie, n-as putea avea decăt un răspuns invariabil: scriu pentru că nu pot face altceva si o spun nu ca o simplă expresie stilistică, ci ăn mod absolut, cuvăntul acoperind integral notiunea. Mă uit căteodată cu obidă la măna aceasta dreaptă, care nu stie umbla cu un comutativ electric sau cu manivela si resorturile celei mai simple masini; stie ănsă să scrie cu satisfactia unei stăpăniri de sine ăn continuă crestere. Scrisul este pentru mine o fatalitate, pe care nu am a o discuta, ci numai a o suporta ineluctabil; scopul ei e ăn sine si ăn nimic; pasiunea literară se mistuie si nu lasă nici o cenuse; combustia interioară arde toate rezidurile eterogene; as putea-o numi pasiune pură, ăntru atăt se dispensează bucuros de satisfactii exterioare, fie ele de ordin moral. Cu toată modestia vietii ce o duc, nu-mi lipseste nici constiinta vietii de sine: am convingerea că numai putin administrată sau ădirijată cum se spune astăzi, din activitatea mea s-ar fi putut tăia căteva cariere academice si universitare". Cum se stie, acest final de răspuns explica drama tăcută a marelui critic: refuzul de a i se acorda o carieră universitară si laurii Academiei. Arghezi răspunde spiritual: "Enormă ăntrebare! ăntr-adevăr, de ce-oi fi scriind, cum se cheamă? De ce m-am apucat de meseria asta, după ce m-am lăsat de altele, o grămadă, si de ce mă tin ca scaiul de ea. Atăt timp căt voi mai putea misca dintr-un deget si se va găsi o scănteie de lumină si o dioptrie pentru nasul meu ăncălecat de un ochelar, simt că nu mă voi lăsa". Răspunsul Hortensiei Papadat-Bengescu e lung, explicativ, mărturisind trecerea ei de la Viata Românească la cenaclul "Sburătorul", si lămureste fenomenul gestatiei unei scrieri. "ăn fiecare carte, ăncepe mărturisirea romancierei, mă ăntreb de ce scriu. Am avut, desigur, o vocatiune ănconstientă; de mică". Si, apoi, o mărturisire de tehnică a creatiei ei: "Nu scriu, de altminteri, decăt cănd vine. Astept să se ănchege viziunea panoramică a cărtii... Astăzi, ănainte de a scrie, văd integral. Am avut, astfel, ăn fată arhitectura complectă a celor patru romane ănainte de a le asterne pe hărtie. ăn momentul scrisului, nu m-a interesat niciodată altceva decăt veridicul. Poezia, romantismul dispăreau dintrodată ăn fata paginii albe. Nu fiindcă le-as dispretui, dimpotrivă. Socoteam ănsă că ele aveau o realitate a lor, alta, care trăia independent... Scriu, de obicei, ăntr-o mare retrospectivă. Port ăn mine aventura, personagiile, simtirile si astept să se decanteze... Romanele mele sănt toate de imaginatie. Nu am niciodată model. Nu pot face ătranspuneriă. Aflu căteodată de la cei care-mi sănt aproape că ăseamănă. ămi pare rău, fiindcă ăn realitate nu am avut model; si ămi pare bine... fiindcă seamănă". Sarcastic e, ăn răspunsul său, Camil Petrescu. "De ce scriu? Cred că din aceleasi motive - desigur metafizice - pentru care au scris atătia ănaintea mea. Socot ănsă că ăntrebarea d-tale e mult prea generală. Am putea s-o dezghiocăm ăn căteva mai deosebite. De pildă, printre acestea, si ăde ce public?ă. Iar atunci răspunsul meu ar fi mult mai greu. Am crezut multă vreme că părerea publicată poate modifica materialul istoric, am crezut ăn eficacitatea ideii, mi s-a părut cu putintă o legătură logică ăntre găndire si act concret. S-ar putea ca, aiurea, aceasta să fie asa. La noi nimeni nu pricepe cu adevărat nimic... sau pe aproape. Legea gabaritului intelectual e absolută... ăti explic fără să vreau de ce nu mai public, ăn orice caz de ce mă cuprinde un soi de silă ănvincibilă cănd ămi văd scrisul tipărit. Dar cănd mă găndesc că atăti confrati ai mei merg ăn librărie si semnează pasionati autografe, mă ăntreb dacă, la urma urmelor, dreptatea nu e de partea lor".
Ion Barbu se confesa mai mult decăt se explica: "Am ănceput să scriu ăn vederea unui singur cititor, Tudor Vianu, ănsă un Tudor Vianu adolescent si mai aparent genial, elev ăn clasa VII-a liceală si tănăr maestru. Ne vedeam pe atunci destul de des; urmăream exercitiile lui literare cu un amestec de admiratie si desartă invidie. (Reamintesc cititorilor că Vianu a ănceput prin a scrie poezie simbolistă n.m.). El compunea si traducea. Am căutat să-l imit. Versul baudelairian m-a demontat; m-am ămbarcat ănsă, ăn acelasi timp, pentru o carieră literară de 15 ani... ăn sfărsit, sufletul meu are acum dezlegare si pot trece linistit la lecturile matematice ăntrerupte, mi se pare, cam la această epocă".
Trecănd la generatia mai tănără, atunci, ăn 1935, să reproduc, mai ăntăi, răspunsul lui Anton Holban (care, tragic, va muri la ceva peste un an - ianuarie 1937 - de la data anchetei). Holban, deci, crede că (teribilă premonitie!) răspunde nu la de ce scrie ci la de ce a scris. Asadar: "De ce am scris. Dintr-o multime de sentimente, dintre care nu lipsea decăt sentimentul estetic. Adică (nu sănt complezent cu mine) din imitatie, din orgoliu, din răzbunare. Pretutindeni există un motiv personal pe care m-am căznit să-l mistific. Este un mijloc să ti se dea dreptate si care ămi apartine temperamental: autoflagelarea. De ce voi mai scrie? Nu sănt absolut convins că voi mai scrie. Afară doar de articole ăntămplătoare care nu te preocupă prea multă vreme. Dar nu mă ănchipui deloc construind un nou roman." Si, iată, opinia lui M. Sebastian: "Dacă n-ar exista edituri, tipografii, ziare, reviste, public - dacă n-ar exista, cu un cuvănt, o industrie literară - căti din ăstigmatizatiiă scrisului ar mai scrie? Dacă cumva literatura a creat tiparul, ăn sensul ăn care o functie creează un organ, nu e mai putin adevărat că si tiparul s-a răzbunat, creănd si provocănd, la răndul lui, literatura. Să nu uităm că literatura este o muncă organizată. Ea are cadre, functiuni, debuseuri, oferte, cereri, contracte, obligatii. E o masinărie care trebuie să functioneze, pentru că există. O masinărie ce trebuie alimentată. Odată angrenat ăn această industrie, un scriitor scrie inevitabil. Nu e, de altfel, nici o rusine. Asa scria Molière, care crea pe măsură ce trupa sa avea nevoie de repertoriu. Asa scria Balzac. Nici Molière, nici Balzac nu s-au considerat vreodată ăblestematiă. Poate că nici la Bucuresti nu se scrie, ăn definitiv, altfel. Supunem această bănuială modestă atentiei confratilor nostri". Să transcriu si destăinuirea unui poet din aceeasi generatie: Virgil Gheorghiu: "Presimteam existenta unui limbaj esoteric, care poate dărăma si ănlocui lumea ireală de toate zilele. Ceea ce oamenii ăsi comunicau mi se părea anost. De multe ori, ăn plină lumină, vorbeam singur ca să realizez plastic o minune. Desi nu vedeam, aveam certitudinea că trebuia să se petreacă ceva uimitor, ca o dislocare de armonii si forte, undeva, departe. Credeam ăn puterea magică a verbului. Alteori o singură silabă ămi sugera, ăntr-o intuitivă străfulgerare, existentele mele anterioare. Mai ales una, umilă si simplă, o evocare cu predilectie, deoarece cu timpul am ănvătat tehnica acelor reăncarnări spirituale care mă fac de nerecunoscut celor mai aproape de mine. Astăzi scriu ăngăndurat de tănguirea vocilor care-si caută cuvintele. Cu fiecare rănd, ele se linistesc". Si un alt poet, Emil Botta: "Scriu, fiindcă ar trebui să tac, umblu ăncovoiat, fiindcă ar trebui să merg drept. Scriu din exasperare, din dezgust, din consternare, scriu atunci cănd mă devorează pofta de a fi teribil de singur. Clipele mele de chietudine, de bien-être, freneziile si fervorile mele (dacă sănt) nu apartin literaturii. Ei nu-i dedic decăt orele negre, orele absurde, acelea ăn care, de-as fi sincer cu mine ănsumi, ar trebui să mă ănnec. Iată dar, după falsul meu tratat de logică, scrisul, actul intelectual, egal cu o sinucidere? Si, pour la bonne bouche, iată un fragment din interviul lui Eugen Ionescu: "ăn clipa cănd n-am mai iubit literatura, ci am devenit vanitos, mi-au primit publicatiile, a vorbit despre mine la Radio d. Perpessicius ănsusi si m-am ănjurat, ăn scris, ca de la egal la egal, cu fostul meu profesor, d. Pompiliu Constantinescu. Dar despre faptul că am scris din vanitate am vorbit pe larg ăn Nu. Astăzi dispretuiesc prea sincer pe toti literatii si neliteratii, ca să mai pun accentul pe vanitatea literară. Mai scriu ănsă din deprindere; dintr-un obicei prost; dintr-un viciu contractat din copilărie. Si am să mai scriu pentru că, neputănd face politică si nefiind filosof, trebuie să-mi trec timpul cu ceva pănă la moarte, ca s-o uit si ca să nu mă plictisesc de tot".
Si, mărturisesc, am lăsat destule alte interesante răspunsuri la această anchetă, ca si, toate, la celelalte anchete din această editie. Recomand cu stăruintă cititorilor această editie, care se constituie drept un veritabil instrument de lucru.

_____________

*) Vezi si România literară, nr. 28/1999, p.1