Port cu mine demult o zi căreia nu-i mai ştiam data, dar nu puteam să-i uit culoarea. Printr-un noroc, găsesc în jurnalul Tiei Şerbănescu o însemnare din aprilie 1987 "acum un an a murit fiica lui Caragiale". Las cartea deschisă şi mă gîndesc la acea zi - 18 aprilie 1986 - ce năvăleşte acum asupra mea cu o spumă de amănunte, ca un val de mare puternic. Era sîmbăta Paştilor şi, ca totdeauna în ajun de sărbători, se punea în funcţiune încă un mijloc de chinuire meschină a omului: exact în ziua cînd lumea nu mai avea bani şi murea de oboseală, magazinele se umpleau de mărfuri. Ce să faci cu atîta belşug întîrziat? Acasă, puţinele ouă obţinute cu greu erau deja vopsite, cozonacii cu coaja-nnegrită, copţi noaptea la foc variabil, fuseseră puşi în cămară, imitaţia de drob de miel făcut din pipote şi pateu la cutii aştepta în cuptor. Fluturînd o sacoşă goală, refuzam să mă supun reflexului bine programat: nu voiam să sporesc numărul persoanelor de la coada servil-bucuroasă formată brusc în faţa vreunei Alimentare unde se adusese cine ştie ce, deşi, în asemenea momente, nu e deloc uşor să te sustragi voioşiei publice, mîndriei biruitoare. Singura cumpărătură făcută atunci a fost România liberă, pe care vînzătorul de gazete mi-a dat-o aproape pe sub mînă, ca pe o favoare, în spiritul dominant al zilei; altă dată, dacă trecuse de ora 9, mai găseam doar Munca şi Scînteia tineretului. Aşa am aflat că în acel ajun de Paşte 1986, urma să fie înmormîntată doamna Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale. În loc să mă adaug cozilor, m-am hotărît să sporesc cu unul numărul celor care se despărţeau de ultima urmaşă a neamului Caragiale din România. Puteam, aşadar, să ies din "contextul" previzibil, participînd la o împrejurare ce nu mi-ar fi cerut neapărat prezenţa. Pe doamna Logadi o cunoscusem puţin, în 1962, cînd îi luasem un interviu pentru Gazeta literară; fusesem încîntată de dialog, dar cînd îl trecusem în pagină mi se părea neîndemînatec şi crispat. Cred că dacă ar fi fost distantă sau plictisită m-aş fi ambiţionat s-o provoc şi, poate, interviul ar fi căpătat nerv, dar interlocutoarea era fermecătoare, expresivă, lucidă în amintiri şi plină de nuanţe în cuvînt. Încercam o senzaţie necunoscută pînă atunci: parcă devenisem, dintr-odată o străină care înţelege limba română dar nu stăpîneşte vocabularul necesar dialogului. Evocările doamnei Logadi nu aveau nimic elegiac sau solemn; cu o mare naturaleţe imaginativă ştia să reconstituie concreteţea unui gest sau farmecul unui tic verbal, care doar ei îi mai suna în auz. La un moment dat, vorbindu-mi despre Matei Caragiale mi-a spus: "rîdea ca tata". Cum rîdea Caragiale? "Închis, gutural. Aşa... din gît". A încercat să-l imite şi apoi, amuzată pe semne de situaţie, izbucnise într-un hohot de rîs limpede, tînăr, lăsînd imperceptibil capul pe spate. Mişcarea firească a unei păsări care ar începe să cînte. Pe Caragiale îl enerva cel mai mult rîsul necontrolat. "Toată copilăria, frate-meu şi cu mine am auzit de-o mie de ori: "Destul! Nu vă mai esclafaţi"". Gestul de uşoară ridicare a capului îi punea în lumină arcada orbitală frumos tăiată; la peste 90 de ani cîţi avea cînd murise linia îşi păstrase aceeaşi eleganţă. Pe cît îi îngăduiseră vîrsta şi boala, părea să fi rămas o femeie frumoasă pînă în clipa din urmă. În capela de la Bellu venise puţină lume; din partea Uniunii Scriitorilor parcă numai Traian Iancu, însoţitorul unei jerbe bogate; de la Teatrul Naţional "I.L. Caragiale" nici o figură cunoscută, doar o coroană mare, din "flori pe virament", obiect de protocol lăsat acolo devreme, de nu se ştie cine. Maestrul de ceremonii funerare - care se ocupa de înmormîntările celor din C.C., ale lumii artistice ori ale "foştilor" de oarecare faimă cîndva, în felul său un clasic al sumbrei meserii, trecea aferat de la catafalcul doamnei Logadi la supravegherea atentă a pregătirilor pentru altă înmormîntare; de zidul capelei stătea sprijinit capacul unui sicriu fastuos îmbrăcat în mătase roşie. Murise o activistă a mişcării sindicale internaţionale, soţia unui scriitor suprarealist cîndva, ajuns, cu vremea, un personaj de vază al zilei şi se aştepta, probabil, venirea la ceremonie a unor importante oficialităţi. Nu ştiu de ce credeam că la plecarea doamnei Logadi ar fi trebuit să fie mai multă lume; mă uitam la eleganta ei arcadă orbitală, de culoarea fildeşului mat şi încercam să reconstitui singura împrejurare cînd întîlnisem acea fiinţă care încheia acum soarta unui neam. Teribila spiţă. De la naşterea lui Costache Caragiale, unul din strămoşi, primul director al Teatrului Mare din Bucureşti, pînă la moartea lui Mateiu I. Caragiale trecuseră cam vreo 120 de ani. Ce ţară fusese acea Românie în care o familie de artişti de neam străin, împămînteniţi aici, apucase să întemeieze, în timp puţin, o lume atît de vie şi cuprinzătoare, de la strălucirea primei scene pînă la tumultul aevea al străzii caragialeşti şi la paloarea de vis otrăvit al Bucureştilor mateini? Acum, la despărţirea de fiica lui Caragiale, lumea aceea mai avea puţini martori, doamne în vîrstă în special. Recunoşteam cîteva dintre ele: pe fosta solistă de operă Ioana Nicola-Ştirbei, pe fiica celebrei primadone Aca de Barbu, pe Lisette Georgescu, pianista care fusese, din cîte se spune, ultima pasiune a lui Paul Zarifopol. Toate trecuseră prin vremuri grele cu vitejie graţioasă. Din cuvîntul de adio, rostit de Alecu Paleologu, aflam că doamna Logadi, vreme de vreun an, cît îi fusese arestat soţul, dormise pe jos în propria ei casă, în semn de solidaritate cu soarta deţinutului: "Măcar atît pot să fac" răspundea ea tuturor celor ce-o sfătuiau să renunţe la gest. O poveste din epocă, spunea că şi ea fusese chemată într-o zi la interogatoriu în legătură cu "activitatea duşmănoasă" a bărbatului său. Îndoctrinat de atmosfera centenarului din 1952, ofiţerul anchetator o întrebase la un moment dat cum de a putut ea, fiica lui Caragiale, marele clasic "care biciuise în opera sa burghezia şi exploatatorii", să se mărite cu un "asemenea element". În primăvara anului 1986, totul se încheia, cu bunele şi relele timpurilor pe care fiica lui Caragiale le petrecuse printre noi.
La plecarea sa, nimeni nu se gîndise să aducă o cameră de luat vederi, sau un fotograf, prezent de obicei în asemenea împrejurări. S-a dovedit, apoi, că era totuşi unul, care orbea din cînd în cînd asistenţa cu lumina intensă a bliţului: Iosif Constantin Drăgan. El venise să petreacă pesemne Paştele pe plaiurile strămoşeşti şi aducea acum un pios omagiu ultimei reprezentante a ilustrului neam. Momentul căpătase o perfecţiune indicibilă, greu de uitat.