Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O altădată căptuşită cu totdeaună de Cosmin Ciotloş

Parafraza din titlu (după versurile unui poem al lui Mircea Cărtărescu) vine să pregătească o primă constatare legată de însemnările lui Constantin Bacalbaşa. Le-am citit de mai multe ori până acum, integral sau pe sărite (le-am şi folosit ca bază documentară în câteva studii), şi totuşi abia astăzi, zăbovind asupra frumoasei ediţii de la Humanitas, am constatat cât de familiară îmi este atmosfera ei.
Se prea poate să fie vorba despre consecinţa relecturii: e firesc să mă simt ca în apă prin paginile unei cărţi pe care, cândva am fişat-o. Sigur. Dar eu nu mă refer numaidecât la amănuntele istorice de tot soiul şi de toată mâna. Ci, încă o dată, la atmosferă. La fel de puţin străină mie pe cât, am bănuiala, vă este şi dumneavoastră. Fără a cădea în patima actualizărilor cu de-a sila, trebuie să recunosc că această carte cât se poate de vintage (e şi titlul colecţiei în care apare) nu e lipsită de o anume prospeţime. Dimpotrivă.
Ca şi comediile lui Caragiale (despre a căror contemporaneitate greşit înţeleasă se vorbeşte an de an), Bucureştii... lui Bacalbaşa par să ne fie contemporani. Însăşi premisa cărţii (expusă în Lămurirea preliminară) este una franc antitabloidală:
„În fiecare zi în vitrina librăriilor din marile centre vedem un volum de Memorii. Oameni politici, generali, ziarişti, femei, cu sau fără ciorapi albaştri, capete odinioară încoronate, artiste intrate în vârsta critică, frumuseţi perimate, toate şi toţi sunt cuprinşi de frenezia publicării Memoriilor. Cele mai multe din aceste monografii sunt autoapărări. Foşti monarhi, diplomaţi, generali, bărbaţi de stat simt parcă nevoia de a se justifica în faţa eternului tribunal al opiniei publice. Faptele lor, fie că au fost înfrângeri, fie că au fost izbânzi, sunt scuzate, apărate, tălmăcite sau numai amintite spre a fi scoase de sub praful uitării sub care erau ameninţate să fie înmormântate. Femeile din câmpul artei, al literelor sau chiar numai al galanteriei sunt şi ele muşcate de preacunoscutul şarpe al deşertăciunii. Memoriile femeilor dornice de a deveni celebre împodobesc vitrinele ş...ţ Astăzi fiecare vrea să scrie cât mai mult despre dânsul pentru ca lumea să aibă zilnic gura plină cu numele său” (p. 45).
Fondul chestiunii e clar: Bacalbaşa are ce are cu, s-o numim aşa, exploatarea abuzivă a spaţiului public. Toţi, indivizi notabili sau simpli aspiranţi, vor să atingă o glorie de moment recurgând la permisiva instituţie a genului memorialistic. Schimbând ce e de schimbat (în primul rând suportul mediatic), tipul de discurs e recognoscibil până azi. Puţini mai sunt cei care fac minimalul efort de a-şi redacta memoriile. Majoritatea le oferă direct pe ecran, în toată splendoarea lor, eventual în direct (sub formă de reality show), nemailăsând nici măcar un elementar răgaz, necesar sedimentării amintirilor. N-am de gând să-mi arog o postură de procuror moral. Dimpotrivă, mi se pare aproape amuzantă îngrijorarea din tonul celor care se iluzionează azi că trăim (în premieră) vremuri decadente, făcând abstracţie de faptul că, iată, şi cu un veac în urmă astfel de ieremiade îşi găseau temeiuri.
Nu e cazul să detaliem, în termeni mentalitari, resorturile acestei atitudini. Destul să spunem că ea se naşte, grosso modo, odată cu modernitatea şi că reprezentarea ei cea mai intuitivă e aceea, de îndelungată tradiţie, a piticilor cocoţaţi pe umerii uriaşilor. Dacă ştim ceva mai mult, dacă vedem mai departe, decât înaintaşii noştri, este pentru că noi profităm, acum, de cunoştinţele deja metabolizate de ei.
Cantonându-se în nemulţumirea lui de suprafaţă, Bacalbaşa nu observă că, de fapt, ar fi avut de ce să fie optimist: chiar folosit fără discernământ, spaţiul public românesc exista ! La data aceea (cartea e publicată la finele anilor ’20 ai secolului trecut), cei care-şi doreau să obţină o asemenea notorietate rapidă aveau la dispoziţie toate pârghiile necesare: ziare şi reviste (care se năşteau într-o clipă şi mureau într-o clipă), edituri, tipografii, cititori. Într-un cuvânt, disponibilitate. O disponibilitate, poate, bas étage, dar neîndoielnic superioară abuliei culturale.
Cu atât mai surprinzătoare este izbucnirea lui Bacalbaşa cu cât el însuşi a fost om de presă (studiul introductiv, datorat lui Tiberiu Avramescu, oferă o utilă panoramare a gazetelor cu care, încă din tinereţe, acesta a cochetat). Beneficiar direct, aşadar, al democratizării dreptului de exprimare. De altfel, o bună parte din informaţia acestui prim volum provine dintr-o operaţiune hibridă, jumătate amintire, jumătate „colaţionare”. Când propria memorie nu-l ajută îndeajuns sau când, pur şi simplu, n-a avut acces nemijlocit la evenimentele consemnate, Constantin Bacalbaşa apelează la arhive. Este cazul relatărilor despre Războiul de Independenţă de la 1877, ale cărui dedesubturi diplomatice şi militare le decupează din Monitorul Oficial sau din alte publicaţii, mai puţin obiective (de felul „Trompetei Carpaţilor” scoase de Bolliac). Trecând peste meritul de metodă, căci Bacalbaşa e în felul său un pionier al acestui tip de investigaţie, marea calitate a Bucureştilor de altădată provine nu din întâlnirea dintre marele oraş şi marea istorie, ci din momentele în care acest oraş (la vremea aceea, nu foarte întins) să crească pe măsură ce acumulează, una câte una, istorioare. Senzaţionale şi, de ce nu, senzaţionaliste. Mici poveşti ale unor locuri sau ale unor ipochimeni, la urma urmelor, lipsiţi de importanţă.
Printre cei mai pitoreşti (inclusiv prin onomastică) se disting cei doi „agenţi electorali” linşaţi în primăvara lui 1875: Ilie Geambaşu şi Temelie Trancă. Bătăuşi arvuniţi de partidele politice pentru a intimida eventualii votanţi ai opoziţiei, aceştia sunt prinşi pe nepregătite de un grup de cetăţeni ajunşi la saturaţie şi ucişi într-o cârciumă. Interesant e că episodul e imediat consemnat într-un fel de cronică rimată pe care Bacalbaşa i-o atribuie unui „poet de un oarecare talent”, N. Safir: „Acilea reposează cu jale, `n vecie/ Ilie zis Geambaşul şi Trancă Temelie./ Ei fură-n a lor viaţă iluştri căuzaşi/ Vestiţi în reteveie şi groaznici ciomăgaşi.” (p. 261).
Nu sunt, desigur, singurele „tipuri bucureştene” (aşa îi numeşte autorul pe bizarii care fac vogă şi care întreţin folclorul urban al oraşului). Galeria de protagonişti e impresionantă. De la mai cunoscutul Cilibi Moise la Chimiţă (care a supravieţuit prin antonomază), Ibric sau Bărbucică. Nu s-ar fi putut ca Hilariopolisul să nu adăpostească asemenea personaje carnavaleşti. Chiar şi oamenii de vază ascund câte un Mr. Hyde pus pe farse. Diurnul şi echilibratul C.A. Rosetti devine, în astfel de momente de neseriozitate, Berlicocoo (după numele unui circar italian). Epuizat ca scriitor, Heliade Rădulescu îşi ocupă timpul cu aşa-numite oracole versificate (pp. 84 - 86). Un factotum al condeiului e scandalosul gazetar N.T. Orăşanu. Lui şi fantezistelor lui liste de bucate le sunt atribuiţi câţiva termeni intraţi în limbajul curent potatoric (de exemplu: baterie). Faţă de aceste manifestări (şi faţă de altele, de o spontaneitate care le face uneori ridicole de-a dreptul), glumele antijunimiste ale lui Hasdeu par inofensive.
Deşi subîntinde numai opt ani (1871 - 1877), acest prim volum reprezintă o excelentă introducere în viaţa cotidiană a Bucureştiului de secol al nouăsprezecelea. E un Bucureşti care se acomodează cu statutul de Capitală a Principatelor Unite şi care tocmai îşi construieşte o imagine pe cât se poate cosmopolită (să nu uităm că în jurul lui începe să se edifice şi o literatură „de mistere”, prin minori pătimaşi ca Bujoreanu ori Baronzi). Deja vechile clădiri încep să fie dărâmate şi înlocuite de altele noi, vechile magazine îşi schimbă proprietarul într-un ritm alarmant (Bacalbaşa notează că puţine afaceri răzbeau să fie lăsate moştenire generaţiei următoare, cele mai multe dintre ele falimentând în câţiva ani). Sosirea armatelor ruseşti (consemnată în câteva pagini care-l anticipează pe Mateiu I. Caragiale) nu face decât să adauge un strop de gaz pe focul libertinajului. Cupletele lui I.D. Ionescu îl transformaseră pe acest cântăreţ într-o vedetă a urbei. Petrecerile lui (zgomotoase şi, pe termen lung, pernicioase) erau de pomină.
Să notăm că Bacalbaşa are ochi pentru aşa ceva. (Nu neapărat şi mână, stilistic, el nedistingându-se prin nimic). El vede viaţa oriunde există şi-o transcrie fără a da semne de oboseală. Memorabile sunt paginile în care întregul Pod al Mogoşoaiei e parcurs clădire cu clădire, de la un capăt la altul. Neavând vervă de prozator, Constantin Bacalbaşa are, totuşi, răbdare de arheolog. Ce mi se pare simptomatic, în acest sens, este că îi lipseşte gustul literar. S-ar putea scrie pagini suculente despre această opacitate, în care numai Iorga îl va întrece, peste ani. Dintre scriitorii adevăraţi, Bacalbaşa îl preţuieşte pe Alecsandri şi Heliade Rădulescu, îl consemnează pe Eminescu, şi-l întâlneşte, la diverse adunări politice, pe Macedonski. De citat, însă, îi citează cu simpatie pe C. Bălăcescu, pe I. Fănuţă (pe care-l confundă, însă, cu G.A. Geanoglu), pe Nicolae Scurtescu şi, după alţii, ejusdem farinae, pe Carol Scrob.
Neputând găsi o explicaţie pentru o atare prăpastie, încerc să găsesc măcar criteriul de selecţie. Departe de a fi un estet, Bacalbaşa e un pragmatic. Caută, în literatură, nici măcar referentul, ci ecoul la public, audienţa, impactul, succesul (fie el şi scandalos). Îi plac poemele ocazionale. Cantabile. Exaltă, de asemenea, în faţa poeţilor ocazionali. Graţie lui, ştim astăzi cu toţii de un State Prudănescu, autor al rizibilelor: „Ştefan, Mihai şi cu Mircea/ Trei biliarde sunt aicea”.
Ceea ce, revenind la ce scriam la începutul acestei cronici, n-ar trebui nici să ne mire, nici să ne îngrijoreze.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara