Proaspăt absolvent al Sorbonei, după opt ani de studii în capitala Franţei, cu o licenţă în Litere obţinută în 1913 şi alta în Drept, în vara lui 1914, cu puţin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, căsătorit în 1915 cu Maria Procopie-Dumitrescu şi tatăl unei fetiţe, Pia, din toamna lui 1916, poet dacă nu consacrat, cel puţin cunoscut, cu trei volume de versuri la activ1, alte două de poeme în proză2 şi numeroase colaborări în reviste, mobilizat, odată cu intrarea ţării noastre în război, ca ofiţer de legătură pe lângă Misiunea franceză, şi refugiat împreună cu cea mai mare parte a guvernului român în Moldova, Ion Pillat, ca demn vlăstar al familiei Brătianu, iese din război cu mari speranţe pentru viitorul României.

Dacă până la acea dată principala sa preocupare fusese să se desă- vârşească ca poet, lăsând deoparte orice implicare directă în activităţi politico-diplomatice încurajate de familie, experienţa războiului îl face să-şi reconsidere atitudinea şi, odată cu schimbarea programatică a tematicii şi a mijloacelor poetice, se hotărăşte să militeze activ pentru cauza ţării sale, atât pe plan intern, prin intrarea în viaţa politică, cât şi pe plan extern, prin participarea la Conferinţa de Pace de la Paris, din primele luni ale anului 1919, în calitate de secretar al lui Alexandru Vaida Voevod, preşedintele grupului ardelean3. În ciuda supoziţiilor, până la urmă fireşti, cum că tânărul poet ar fi fost propus şi susţinut în funcţia de secretar al delegaţiei române la Paris de către unchiul său, se pare totuşi că înalta răspundere i s-ar fi acordat mai degrabă graţie amiciţiei sale recente cu diplomatul lugojean Caius Brediceanu. Grupul transilvan, condus de Vaida Voevod, format mai ales la şcoala de inspiraţie vieneză, era în consecinţă vorbitor de maghiară, germană şi, eventual, engleză sau italiană. Aveau, de aceea, mare nevoie de un traducător de franceză experimentat, pe care l-au găsit în persoana tânărului vlăstar al Brătienilor, şcolit până de curând în capitala Franţei. În plus, exista şi o implicare afectivă a junelui absolvent de Drept, căci în copilărie, jucându-se cu soldaţii de plumb, jurase ca, atunci când va ajunge bărbat în toată firea, să lupte la fel pentru redobândirea Transilvaniei. Iar tratativele României cu Marile Puteri, din cursul anului 1919, au fost, după cum se ştie, aidoma unor aprige bătălii, duse cu dârzenie şi demnitate de Ionel Brătianu. Nepotul trebuie să fi urmărit îndeaproape, cu nădejde, bucurie şi mândrie patriotică fiecare triumf al unchiului său, dar şi cu nemulţumire, dezamăgire şi tristeţe, toate înfrângerile suferite, până la aceea supremă, de părăsire a Conferinţei şi, curând, de prezentare a demisiei din funcţia de primministru. Cunoscând prea bine sacrificiile ţării sale din timpul războiului4, dar şi speranţele de confirmare juridică internaţională a noului statut teritorial şi politic, proclamat solemn în adunările de la Chişinău (27 martie), Cernăuţi (28 noiembrie) şi Alba Iulia (1 decembrie 1918), Ion I. C. Brătianu începuse să protesteze încă din primele zile împotriva atmosferei de inechitate vădită înstăpânită la Paris şi a jocurilor Marilor Puteri care împărţiseră de la bun început statele participante la Conferinţă în unele cu „interese generale” şi altele cu „interese limitate”. Lipsa reprezentării României la negocieri, în comisii şi subcomisii care o vizau în mod direct, ingerinţele în treburile interne, tratamentul părtinitor aplicat diverselor delegaţii5 trebuie să fi fost o continuă dezamăgire pentru întreaga delegaţie română, accentuând atitudinea ireconciliabilă a şefului de guvern. În concluzie, el trebuia înlăturat, până nu devenea un model de urmat pentru ţările mici, nemulţumite la rândul lor de felul în care erau tratate. „El nu a plecat – scrie Vaida Voevod – din cauza rigidităţii sale în cursul tratativelor sau vederilor sale dictatoriale, cum a fost etichetat de diverşi, ci din cauza presiunilor exercitate asupra sa de delegaţii Marilor Puteri şi de cercurile financiare internaţionale, presiuni la care el nu putea să cedeze decât cu preţul suveranităţii şi neatârnării ţării, alternativă pe care a respins-o categoric.”6
Pe fondul acestui context nefavorabil năzuinţelor româneşti trebuie înţeles şi faptul că Ion Pillat, în calitatea sa de membru al delegaţiei transilvane, a intrat în francmasonerie, la dorinţa şi îndemnul doctorului Al. Vaida Voevod. Şi înainte, dar mai ales după plecarea lui Brătianu de la Paris, şefului delegaţiei transilvane îi reveniseră importante responsabilităţi legate de organizarea unui serviciu de propagandă, de mare utilitate în acele zile hotărâtoare pentru interesele României. Din corespondenţa omului politic transilvănean şi din cercetările recente a numeroşi istorici7, reiese că Al. Vaida Voevod s-a documentat în 1919 şi a optat să se apropie de francmasoneria franceză cu scopul unic de a obţine sprijin în lupta pentru cauza naţională. Cu ştirea lui Ion I. C. Brătianu şi mai ales a lui Iuliu Maniu, şeful său direct căruia îi trimitea lungi memorii în fiecare zi, la 14 mai 1919, şeful delegaţiei transilvane a adresat Lojei „Ernest Renan”, constituită la Paris în 1910 şi parte a „Marelui Orient al Franţei”, o cerere de primire în rândurile sale a şapte români: el însuşi, diplomatul Caius Brediceanu, Mihail Şerban, licenţiat în Agronomie la Halle, doctor în Drept, conferenţiar la Universitatea din Iaşi, avocatul arădean Gh. Crişan, Ion Pillat, secretarul delegaţiei, inginerul şi inventatorul Traian Vuia şi avocatul gazetar Voicu Niţescu. Acest veritabil desant al delegaţiei transilvane se explică prin neînţelegerile profunde şi trenante dintre România şi Ungaria, stârnite în acele săptămâni de stabilirea graniţei dintre cele două ţări vecine, în vederea redactării Tratatului cu Ungaria. Câtă vreme Brătianu fusese la Paris, cu toată zgârcenia sa proverbială, acceptase în cele din urmă, la insistenţele lui Vaida Voevod, să subvenţioneze diverse articole apărute în Illustration, prin care se demontau pretinsele persecuţii româneşti împotriva bisericilor protestante maghiare. Din aceleaşi pricini eminamente financiare, doar cinci ziare erau angajate în interesul propagandei favorabile României. „Redacţiile trimiteau zilnic câte un secretar la legaţie, unde ministrul Victor Antonescu le comunica ceea ce Brătianu judeca necesar să apară în acele ziare, în interesul tacticii sale.”8 După plecarea lui Ion I. C. Brătianu şi a lui Victor Antonescu, Vaida Voevod continuă să gestioneze buna funcţionare a serviciului al cărui iniţiator era, prin implicarea sa personală, „ori prin Noti Constantinide, Coltor, Gh. Crişan sau I. Pillat”. Cu acesta din urmă bătea adesea la uşa unor redacţii de cotidiane influente, dar ostile ţării noastre, în încercarea de a le convinge cu documente de justeţea cauzei române. Revenit la Paris ca prim-ministru, omul politic transilvănean găseşte o situaţie complet schimbată pe care o descrie amănunţit pentru posteritate în memoriile sale: „Toate cele cinci ziare au încetat să ne pună la dispoziţie coloanele lor. Informându- mă, am aflat că va trebui să plătesc şi eu un milion administratorului ziarului Le Temps, care va aranja la rândul său cu celelalte patru ziare. Aceasta mi-a comunicat-o însuşi directorul lui Le Temps. Dânsul mi-a declarat că nu are dreptul să se amestece în chestiune, aceasta aparţinând atribuţiei exclusive a şefului administraţiei. Acesta, prezentându-se la mine, mi-a spus următoarele: «Ziarele mari sunt întemeiate de societăţi pe acţiuni ori pe altă bază comercială. Administraţia lor se face comercial. Nu e uşor de a le susţine, capabile să răzbească în concurenţă. Conferinţa de Pace a adus cu sine un sezon mănos. Ne-am folosit de situaţia favorabilă, dar Conferinţa se apropie de sfârşit. Dl. Brătianu nu a considerat această stare faptică. Schimbându- se guvernul românesc, va trebui şi Dvs. să ne achitaţi un milion de franci, iar eu voi repartiza suma între cele cinci administraţii ale noastre.»”9 Şeful Lojei francmasonice „Ernest Renan” era în acea vreme Marcel Huart, redactorul-şef al publicaţiei Le Temps. Acesta raporta Ordinului, la 24 mai 1919, solicitarea celor şapte membri ai delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, subliniind „onorabilitatea” candidaţilor, atestată în primul rând de misiunea lor diplomatică, apoi, dat fiind „caracterul excepţional şi cu totul special” al cererii, el cerea scurtarea procedurii de anchetare înainte de iniţiere, conferirea gradelor succesive de companion şi maestru, nu în ultimul rând, arătând deosebita însemnătate a „achiziţiei”, de vreme ce noii membri, după întoarcerea în ţară, vor constitui „o filieră a filialei Marelui Orient al Franţei”. Adevăratele motive ale deciziei româneşti erau legate de lupta pentru consfinţirea Marii Uniri de la 1918 şi de minorităţile cu care aveau de luptat, aşa cum se deduce din scrisoarea lui Al. Vaida Voevod către Iuliu Maniu din 25 mai 1919: „Două mari organizaţii stăpânesc omenirea şi îmbrăţişează tot rostogolul pământului: Biserica romano-catolică şi francmasoneria. Lipsa unei serioase organizaţii francmasonice la noi are consecinţe fatale. Am simţit în pertractările de la Conferinţa de Pace cum o putere nevăzută mi-a paralizat argumentele şi logica faptelor expuse. Propaganda maghiară lucra tot timpul în Elveţia, dibaci şi intensiv împotriva noastră şi prin …francmasonerie. Maghiarii, evreii şi saşii îşi au lojele lor care sunt în strânsă legătură cu toate organizaţiile mari din lume. Nu le putem controla dacă nu stăpânim şi pe acest teren situaţia. De aceea am intrat în legătură cu francmasonii. Am negociat cu ei. Contactul şi afilierea la Marea Lojă a Franţei ne-ar putea permite să paralizăm prepotenţa francmasoneriei maghiare, evreieşti şi săseşti în interiorul ţării şi să avem un sprijin puternic internaţional (…) Pe încetul, i-am asimila noi în organizaţia noastră pe străini, nu ei pe noi. În străinătate nu am mai fi ca un fel de semi-sălbatici, care nici măcar până la organizare francmasonică nu au evoluat. Ni s-ar deschide o mie de porţi pe care altcum în veci pururi le vom găsi închise. Nu va coborî raiul pe pământ pentru noi, însă tot nu vom muri de atâtea ori cu dreptatea în mână…”10 Cum intuise de la bun început şeful delegaţiei transilvane, nu justeţea şi-a spus ultimul cuvânt, ci plăţile efectuate la timp redacţiilor, chiar dacă numai pe jumătate, din lipsă de fonduri, precum şi o anume conjunctură politică favorabilă nouă: „Cum exact în acea perioadă, regimul lui Bela Kun din Ungaria, care interzisese masoneria, era schimbat cu un regim de dreapta al amiralului Horthy, ostil şi el masoneriei, doleanţele româneşti au câştigat la Paris.”11 La începutul lunii iulie 1919 cei şapte „profani” au o întrevedere cu membrii Comitetului de Admitere, iar la 28 iulie se prezintă în faţa Marii Adunări Generale care se declară de acord cu intrarea lor în lojă, ceremonia de iniţiere având loc pe data de 4 august la ora nouă seara. „După îndeplinirea formalităţilor rituale, am participat de patru-cinci ori la lucrările lojei”, notează Vaida Voevod în Memoriile sale, unde „se discutau şansele partidelor franceze în apropiatele alegeri (1919). Conversaţia se învârtea mai mult în jurul lui Leon Blum. Majoritatea burghezilor prezenţi asculta expunerile celor câţiva inşi care trudeau să-i lumineze. Procopseala nu va fi fost prea mare, în afară de satisfacţia prezenţilor de a fi în treabă. Fireşte că rostul adevărat al francmasoneriei e cu totul altul: protecţia reciprocă frăţească de a reuşi, parvenind…”12 Fiind implicat în confreria francmasonică absolut conjunctural, de şeful său direct, putem bănui, prin comparaţie cu acţiunile şi declaraţiile ulterioare ale doctorului Vaida Voevod, că şi Ion Pillat, după revenirea în ţară, nu a mai avut contact cu vreo lojă şi va fi fost, în cele din urmă radiat, după neplata succesivă a taxelor cuvenite. În primăvara acelui an însă, activitatea delegaţiei române, în consecinţă şi a tânărului Ion Pillat, a fost una febrilă. Mai întâi este vorba despre organizarea unor conferinţe „cu proiecţiuni”, menite să facă cunoscută România în general şi Ardealul în particular în cercurile culturale franceze. Sprijinul şi aportul Elenei Văcărescu au fost covârşitoare: „Pot spune că susţine cele mai perfecte conferinţe. Ca ale ei nu mi-a fost dat să aud. Un stil, o limbă, şi e o predare la înălţimea clasică.”13 Apoi, un rol preponderent l-au jucat textele concepute de membrii delegaţiei şi traduse în marea lor majoritate de Ion Pillat, cuprinzând o varietate de genuri: de la documentele oficiale, prezentate de delegaţia română la negocieri şi întruniri, la memorii pe care le redacta adesea Vaida Voevod, pornind de la informaţii confidenţiale referitoare la tot felul de „intrigi”, cu scopul de a dejuca planurile urzitorilor, odată ajunse să fie date în vileag în cercurile înalte. Cercetările istorice recente bazate pe bogata corespondenţă, încă nepublicată, a lui Al. Vaida Voevod au scos la iveală un amănunt inedit. Confruntat cu o lipsă de credibilitate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, surprins de trecerea pe care o aveau în cercurile franceze vecinii noştri maghiari aflaţi până mai ieri de partea cealaltă a baricadei, şeful delegaţiei transilvane a venit cu o idee genială: „Vaida Voevod i-a cerut lui Iuliu Maniu să-i trimită colecţia din timpul războiului a ziarelor budapestane Pester Lloyd şi Pester Hirláp, pe deasupra şi colecţia ziarului şovinist clujean Ellenzék, grupul său de colaboratori extrăgând insultele care s-au scris din partea ungurească la adresa Puterilor Antantei, Ion Pillat l-a tradus în limba franceză14 şi au editat un volum, împodobit cu tricolorul ungar, intitulat Les Magyars peints par eux memes”.15 Confuzia intenţionată mergea până într-acolo încât pe coperta broşurii figurau drept autori I.-V. Papp şi J. Erdélyi, cei care semnau articolele din care românii extrăseseră fragmente. Volumul era prefaţat cu câteva pagini de lămuriri istorico-politice semnate de un oarecare Pertinax, redactor la Écho de Paris, şi conţinea şi o „notă a traducătorilor”, în dosul căreia îl bănuim de fapt pe unicul tălmăcitor, Ion Pillat:
„Depuis la défaite des Puissances Centrales, tous les alliés de l’Allemagne ont assiégé les vainqueurs de leurs déclarations d’amour et de fidélité. Ce débordement inattendu de sentimentalisme politique n’a eu autre but que de faire oublier à l’Entente les vrais sentiments de leurs ennemis d’hier et d’exploiter pour l’avenir la générosité inhérente à la victoire.
Pour que le grand public n’oublie pas les sentiments qui ont armé les ennemis de la France aussi bien que ceux de l’Entente pendant près de cinq ans, et pour que ce même public sache ce qu’il peut attendre des Magyars si le cours de l’Histoire réserve à l’univers une nouvelle crise, nous reproduisons ci-après quelques extraits de la Presse de Budapest.
Nous n’avons pu nous procurer tous les journaux magyars mais les quelques feuilles qui ont pu nous parvenir et qui nous ont servi de documentation sont de nature à mettre en pleine lumière les sentiments et les pensées que le peuple magyar nourrit à l’égard de l’Entente.
Quand un peuple tout entier envoie pendant près de cinq ans se faire tuer au front toute la fleur de sa jeunesse, rien que pour arriver à la victoire germanique, on peut conclure que l’âme de ce peuple a été déformée par des pensées et des sentiments jaillis du fond même de sa personnalité morale, sentiments et pensées qui ne peuvent changer d’un jour à l’autre.
Il faut être naïf pour prendre le sourire servile et obsequieux du vaincu pour le signe d’une amitié sincère.”16
Implicarea activă şi deosebit de valoroasă a poetului în devenire, atât din punct de vedere lingvistic, cât şi din cel al cunoştinţelor dobândite în domeniile studiate, istoria-geografia şi dreptul, va fi apreciată şi elogiată de Vaida Voevod pe parcursul acelor luni de muncă asiduă, nu o dată catalogând-o drept „colaborare exemplară”.
Deşi nu a lăsat amintiri scrise din acele luni decisive pentru faţa lumii, Ion Pillat nu s-a despărţit întreaga viaţă de câteva mici relicve17: două cărţi de vizită albe, cu chenar dublu auriu, una cu inscripţia Délégation Roumaine, alta cu Secrétaire de Roumanie, ambele scrise caligrafic cu cerneală neagră; o legitimaţie cartonată, purtând numărul 142, prin care i se permitea domnului I. Pillat, Secrétaire de la Délégation Roumaine, accesul în Galeria Oglinzilor a Palatului Versailles, unde, la 28 iunie 1919, se semna Tratatul de Pace dintre puterile Aliate şi Germania; o broşură bilingvă în franceză-engleză a Conferinţei de Pace, editată festiv pentru aceeaşi dată istorică, pe paginile căreia poetul nostru strânsese 47 de semnă turi ale unora dintre participanţii la eveniment, dintre care, în centru, se distinge cea a unchiului său; în fine, o fotografie din Sala Oglinzilor pe spatele căreia Al. Vaida Voevod se semnase şi scrisese cu cerneală neagră: „Ion Pillat vânează autografe în decursul şedinţei nesolemne. 28 Iunie 1919, Versailles. Spre prietenească aducere aminte.”

1 Visări păgâne (1912), Eternităţi de-o clipă (1914), Amăgiri (1916).
2 Povestea celui din urmă sfânt (1912) şi Iubita de zăpadă (1916).
3 Delegaţia română, ajunsă la Paris la 11 ianuarie 1919, era formată din Ion I. C. Brătianu, primul-ministru român şi şeful delegaţiei, Nicolae Mişu, ambasadorul nostru la Londra, Victor Antonescu, ministrul român la Paris, Alexandru Vaida Voevod, ministru fără portofoliu din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei (însoţit la rându-i de oameni politici şi experţi), generalul C. Coandă, C. Diamandy, fost ministru la Petrograd, şi experţii: Gh. Crişan, Neagoe Flondor, Ion Pelivan, G. Danielopol, V. Stoica, C. Brediceanu, Alex. Lapedatu, Traian Vuia (ultimii trei, specialişti în etnografie şi geografie), căpitanul I. Pillat, în calitate de secretar, Mihai Şerban şi Eugen Neculcea, ca experţi financiari, C. Antoniade şi Mircea Djuvara, specialişti în drept, Ionel Mocsoni, Ion Grigore, I. Iosif ş.a. Arhiva M.A.E., Fond Conferinţa de Pace de la Paris, Guerre européene, p. 61, apud Mihai Racoviţan, Alexandru Vaida Voevod între Memorand şi Trianon 1892—1920, Sibiu, 2000, p. 160.
4 Jertfa României reprezentase 11% din populaţia ţării, însumând 800 000 de oameni ucişi de război, de foamete şi de epidemii.
5 La începutul lunii aprilie Brătianu nu fusese încă primit de preşedintele american Woodrow Wilson. Acest fapt, dar şi multe alte detalii fine, îl vor face pe Vaida Voevod să îi scrie lui Iuliu Maniu cu amărăciune: „E o farsă. Wilson are un fotoliu cu spate mai mare decât ceilalţi membri, iar noi, minorum gentium, scaune. Aşa se subliniază egala îndreptăţire democratică şi autodeterminismul.” (Scrisoare din 14 aprilie 1919, apud Mihai Racoviţan, Alexandru Vaida Voevod între Memorand şi Trianon, Sibiu, 2000, p. 168.)
6 Apud Mihai Racoviţan, op. cit., p. 205.
7 Horia Salcă, Legăturile lui Al. Vaida Voevod cu Loja „Ernest Renan” din Paris şi rolul jucat de francmasonerie în consacrarea Marii Uniri, apud Dr. Alexandru Vaida Voevod, Corespondenţă 1918-1919, Biblioteca Judeţeană „G. Bariţiu”, Ed. Transilvania Expres, Braşov, 2001, pp. 54-57; Daniela Comşa şi Tudor Sălăgean, Alexandru Vaida Voevod şi Francmasoneria. Investigaţii masonice transilvane, „Tribuna”, nr. 127, 15-31 decembrie 2007 etc.
8 Al. Vaida Voevod, Memorii, Cluj, Dacia, 1994-1998, vol. II, p. 100.
9 Al. Vaida Voevod, op. cit., vol. II, p. 100-101.
10 Al. Vaida Voevod, scrisoare către Iuliu Maniu, 21 mai 1919, apud Mihai Racoviţan, op. cit., p. 198-199.
11 Viorel Dănacu, Editorial, „Cuvânt masonic”, nr. 5, 1991, p. 8.
12 Al. Vaida Voevod, op. cit., vol. II, 1995, p. 119-120.
13 Apud Mihai Racoviţan, op. cit., p. 176.
14 Într-un rând, Vaida Voevod notează „Pillat a tradus toată după-masa, deşi a fost duminică.” (Scrisoare din 14 aprilie 1919), apud Mihai Racoviţan, op. cit., p. 194.
15 Mihai Racoviţan, op. cit., p. 175.
16 Les Magyars peints par eux mêmes, Berger-Levrault Éditeurs, Nancy-Paris-Strasbourg, p. XIII-XIV.
17 Păstrate în Arhiva personală Ion Pillat, din cabinetul de manuscrise al B.A.R., la cota I varia 3-5.
(Prezentul fragment face parte dintr-un studiu intitulat Ion Pillat şi Liga Naţiunilor , realizat în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013, contractul de finanţare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758.)