În ultimii ani în traductologie
s-au impus câteva
nume, devenite referinţe
inconturnabile pentru
învăţăcel dar şi pentru
maestru în materie.
Astfel, Mounin care reînvie metafora
„frumoaselor infidele” pentru traducerile
plăcute, făcute pe gustul şi după
aşteptările publicului, dar cu serioase
entorse faţă de original; Meschonnic
cu ideea că ritmul e decisiv în traducereatext,
adică adevărata traducere; Berman
şi respectul faţă de stranietatea traducerii
şi faţă de străinul pe care aceasta îl
reprezintă; Ladmiral cu ideea că
traductologie fară fundamentul practicii
– praxelogie – nu există şi că nu putem
vorbi de teoria traducerii ci doar de
teoremele acesteia; Venutti care atrage
atenţia asupra invizibilităţii traducătorului;
Theo Hermans care identifică o voce
a traducătorului în textul tradus; Reiss
care concepe traducerea în funcţie de
scopul ei, Delisle pentru care traductologia
fără istoria traducerii şi fără traducători
nu merită să fie luată în seamă; Hewson
care luptă pentru o critică a traducerii
şi o interpretare justă asigurată de
textul tradus; Ballard care impune o
traductologie realistă în care experienţa
şi practica sunt determinante; Oittinen
care permite mari libertăţi în traducerea
pentru copii în numele destinatarului;
Pederzoli care vorbeşte de dilema
destinatarului în traducerea destinată
publicului tânăr; Mavrodin care propune
o poietică a traducerii, inspirată de
teoria literară etc.
Toate aceste idei se referă însă doar
la traducerea textului literar şi, eventual,
a celui din ştiinţele umaniste, în
timp ce piaţa traducerii este ocupată,
spun statisticile, doar în proporţie
de 10% de traducerea literară, restul
covârşitor revenind traducerii specializate,
într-un un domeniu sau altul.
Aceasta necesită însă cunoaşterea şi
folosirea unei terminologii, altfel spus
a unor cuvinte specifice, fără de care
înţelegerea cutărei discipline sau ştiinţe
este imposibilă.
Situaţia oarecum paradoxală, şi
anume disproporţia între teoretizarea
traducerii literare şi locul ei în viaţa
societăţii, l-a determinat pe Nicolas
Froeliger de la Universitatea Paris VII
să propună o reflecţie, bine fundamentată
şi hrănită de practică, despre ceea
ce el numeşte traducerea „pragmatică”.
Aceasta din urmă nu e deloc uşoară
şi presupune, pur şi simplu, nunta
analogicului şi a numericului, după
cum ingenios îşi intitulează el cartea,
Les noces de l’analogique et du numérique.
De la traduction pragmatique,
apărută în 2013, la Editura Les Belles
Lettres, cap de serie al colecţiei Traductologiques.
El încearcă astfel să dea
o replică „traductologiei literare” care
este „bogată, foarte interesantă,
dezvoltată, stimulatoare din punct de
vedere intelectual şi, în plus, solid
aşezată pe plan instituţional”.
Autorul are un parcurs surprinzător.
A urmat faimoasa şcoala ESIT (Ecole
Supérieure d’Interprètes et de Traducteurs)
din Paris, prima de acest gen din Franţa,
a practicat timp de 17 ani meseria
de traducător specializat, între altele
la societatea Architexte pe care a şi
fondat-o, şi-a dat doctoratul în literatură
americană (Thomas Pynchon ) la
Universitatea Sorbonne Nouvelle,
iar mai târziu a obţinut abilitarea pentru
a conduce cercetare la Universitatea
Grenoble III, în domeniul traductologiei.
În prezent predă, de câtăva vreme,
la Universitatea Paris VII cursuri precum
traducerea jurnalistică, traducerea
financiară, dar şi „cultura generală a
traducerii”, concept pe care l-a şi impus
în ceea ce el numeşte „comunitatea
traductologică”. Tot Froeliger este
artizanul unui colocviu atipic Traductologie
de plein champ (Traductologie de
teren), în trei sesiuni diferite la trei
mari universităţi, cunoscute pentru
structurile lor de formare a traducătorilor,
Universitatea din Geneva, Universitatea
Liberă din Bruxelles şi Universitatea
Paris VII. Această întîlnire în jurul
Traductologiei de teren, sau în aer
liber, opusă ideii de laborator şi de
seră, reuneşte nu doar traductologi ci
şi practicieni ai traducerii, fie ea literară,
ştiinţifică, tehnică, sau, cu vocabula
preferată de autor, „pragmatică”.
Revenind la nunta analogicului cu
numericul, digitalul, ea înseamnă de
fapt, în viziunea autorului, mariajul
modului de gîndire analogic, propriu
ştiinţelor umaniste, cu instrumentele
digitale, folosite de către ştiinţele
exacte. Cartea care celebrează această
nuntă se vrea şi este o „viziune globală
şi contemporană despre o profesie încă
prea puţin cunoscută”, care presupune,
de fapt o înlănţuire de meserii, o serioasă
şi solidă muncă de documentare şi,
inevitabil în zilele noastre, folosirea
unor instrumente digitale. În şirul
de meserii mobilizate pentru realizarea
unei traduceri se numără: localizator,
terminolog, inginer lingvist, redactor
sau comunicator tehnic, pre-editor,
posteditor, revizor (revizuitor), gestionar
de proiect, specialist în comunicarea
interculturală şi traducător pur şi
simplu.
Froeliger recunoaşte că actul traducerii
poate să pară, la prima vedere,
unul, esenţialmente, „analogic”, fiind
„într-o largă măsură intuitiv, agil, asistematic,
mefient faţă de soluţiile
masive”, dar aduce argumente convingă
toare pentru necesitatea colaborării
cu tehnicul, precis şi sitematic, al digitalului
în cazul traducerii pragmatice,
prentru care emblematice sunt traducerea
tehnică şi cea ştiinţifică. De altfel,
prin cartea sa, autorul, practicianul şi
traductologul Froeliger, propune tocmai
o „sistemică” a traducerii pragmatice,
care să dea o idee cititorului despre
constantele şi variabilele acesteia.
Sprijinindu-se pe experienţa sa
multiplă, între altele de formator de
tineri traducători, dar şi bine familiarizat
cu literatura şi hermeneutica ei, autorul,
dotat cu un rafinat simţ al umorului,
practicînd un stil ştiinţific suplu,
care pe alocuri face loc celui colocvial,
se adresează după cum ne spune
renumitul traductolog Jean-René
Ladmiral, în prefaţa volumului, „marelui
public cultivat”.
Cîteva idei deosebit de interesante,
care scapă ochiului neavizat, merită
reţinute din această „cronică” uşor
persiflantă a unui eveniment ce marchează
începutul acestui secol, în care traducerea
tinde să devină limba universală,
precum o nuntă în traductologie.
Traducerea pragmatică, numită
adesea traducere specializată sau
traducere tehnică, va fi lucrată în primul
rând în funcţie de destinatarul căruia
i se adresează şi de scopul şi utilizarea
ei, ceea ce îngăduie libertăţi de tipul
restructurări de fraze şi paragrafe,
adăugiri, explicitări, omisiuni, sau
„vid”, cum şăgalnic spune Froeliger.
Acestea sînt stigmatizate şi sancţionate
sever, de către specialişti, într-o traducere
de text literar, tocmai fiindcă trădează,
modifică, falsifică stilul autorului, marca
lui scripturală. În traducerea pragmatică,
care e departe de a sacraliza textul
original, susţine Froeliger, sprijinindu-
se pe numeroase exemple, şi pe
mai mult de 20 000 de pagini traduse
şi cam 30 000 revizuite, traducerea
trebuie să fie clară şi uşor de înţeles
de către destinatarul ei, bine determinat
încă din momentul acceptării comenzii
de traducere, altfel spus adaptată
contextului şi scopului pentru care a
fost lucrată.
Traducătorul pragmatic care, prin
forţa lucrurilor, acoperă întotdeauna
mai multe domenii, nu are aceleaşi
cunoştinţe tehnice precum autorul
specialist al textului de tradus dar are
competenţele sale specifice care îi
permit să pună textul în perspectiva
lui particulară, de text adresat tot unui
specialist, dar dintr-o altă cultură şi
aflat într o anumită situaţie de comunicare.
El va identifica termenii esenţiali,
legăturile de cauză şi efect, va estima
şi asuma unele riscuri, dar, mai ales,
va găsi articulaţiile potrivite pentru
a propune un text fluid, coerent şi care
să nu „miroasă” a traducere, în care,
prin urmare, traducătorul va fi invizibil,
iar traducerea transparentă.
Retorica va fi un aliat preţios al
traducătorului pragmatic, pentru care
contează în primul rînd comunicarea
şi nu dimensiunea estetică, cum
este cazul textului literar. De aceea
autorul vorbeşte, în repetate rînduri,
despre o traducere „eficace” şi,
împrumutînd o idee a lui Meschonnic,
traducător prin excelenţă de text poetic,
el socoteşte că şi pentru traducerea
pragmatică este important ceea ce ea
face şi nu ceea ce ea este. Microcontextul
şi macro-contextul, precum
şi raportul cu realul, referentul sînt
deosebit de importante pentru că
„nimeni nu traduce într-o sală albă,
ferit de miasmele realului: traducerea
este întîi de toate o profesie care se
exercită într-o piaţă, în condiţii economice
şi temporale constrîngătoare pe care
teoretizarea nu le ignoră decît cu riscul
propriei pertinenţe”.
Terminologia are o importanţă
fundamentală dar totuşi ea nu rezolvă
totul în traducerea pragmatică, de
unde şi nevoia de a opera şi cu o „cvasiterminologie”,
care face parte din limba
de specialitate, dar nu constituie termenii
definitorii într-o structură conceptuală
dată.
De asemenea, traducerea pragmatica
trebuie să se refere cu claritate la
real, să identifice cu precizie referentul
la care trimite textul iniţial, fără însă
a se bloca în terminologie, fiindcă şi
termenul trebuie văzut în context şi
nu în absolut, iar acolo unde repetiţiile
ar fi supărătoare, fără a fi necesare,
sinonimele sînt o soluţie adecvată.
Pe parcurs, cu umorul fin care îl
caracterizează dar şi cu o plăcere a
paradoxalului, Froeliger face elogiul
a ceea ce trece neobservat şi chiar a
ceea ce este ignorat, al erorii care se
dovedeşte sursă de creativitate.
În cartea sa sînt multe trimiteri nu
doar la traductologi dar şi la scriitori
sau la personalităţi din alte domenii,
arhitectură, de exemplu, astfel încît
şi la nivel intertextual volumul înfăptuieşte
un mariaj, cel al textului umanist cu
cel al textului specializat. Citate din
Heminguay, din Platon, din Robert
Pinget, din Hegel, din Houellebecque,
din Alfred de Musset, Cornelius
Castoriadis, din Havel, din Echenoz,
din Bob Dylan, din traducători anonimi,
din Thomas Pynchon, din Le Corbusier,
din versurile unui ghitarist care îi place
autorului stau alături, completîndu-se
sau comentîndu-se, de numeroase
exemple de traducere pragmatică luate
din domenii multiple, de la matematică,
fizică şi chimie, la articole de presă,
publicitate, documente oficiale pentru
DGT (Direcţia Generală a Traducerii).
Deosebit de reconfortantă pentru
un cititor mai degrabă „analogic”, ca
în cazul de faţă, este concluzia autorului,
că oricît de mult s-ar apleca uneori
balanţa spre digital, decisivă în traducerea
pragmatică rămîne fiinţa umană. Şi
cum oare să nu fie astfel dacă autorul
socoteşte că traducerea este, cu un
cuvînt grecesc, pur şi simplu o métis,
adică o „artă a şireteniei, a inteligenţei
practice, a flexibilităţii minţii şi a
subtilităţii.”
