Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Numele trandafirului de Ştefan Cazimir


O istorie a trandafirului, observa Angelo de Gubernatis, ar pretinde, ea singură, o carte. Autorul menţionat s-a mulţumit să-i consacre un capitol, în a sa Mythologie des plantes ou les légendes du monde végétal (Paris, 1882). Ni se aminteşte acolo legenda naşterii trandafirului, din picăturile de sînge ivite într-o zi pe călcîiul rănit al Venerei. Una din cele trei Graţii era înfăţişată ţinînd în mînă un trandafir. Grecii şi romanii împodobeau cu ghirlande de trandafiri statuile lui Hebe, ale lui Venus şi ale Florei. Dar "trandafirul, simbol al luminii, al iubirii, al voluptăţii, a devenit de asemenea, cum s-a întîmplat cu majoritatea plantelor erotice, un simbol funerar. ş..ţ Iată de ce, pe morminte, se sădesc de preferinţă trandafiri şi chiparoşi, şi iată de ce, în legendele persane, trandafirul şi chiparosul au o relaţie atît de strînsă". (Op. cit., p. 323)
Să mai aspire odată mireasma trandafirilor a fost, pe patul de moarte, ultima dorinţă a lui Alexandru Macedonski. De unde însă trandafiri la sfîrşitul lui noiembrie? Nikita, fiul scriitorului, i-a adus în grabă un flacon de parfum, şi o batistă înmuiată în esenţă de roze i-a dăruit poetului Nopţii de mai cea din urmă senzaţie a vieţii: "Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfîntă.../ În aeru-mbătat de roze, veniţi: privighietoarea cîntă."
La 13 martie 1974, Muzeul Literaturii Române i-a dedicat lui Macedonski o seară memorială. I-am putut asculta atunci pe Mihail Celarianu, Barbu Solacolu, I. Peltz, Mihai Cruceanu. Nici unul n-a povestit lucruri ieşite din comun, şi seara ar fi rămas anostă fără senzaţionala apariţie a Janei Macedonski, văduva lui Nikita, altfel spus nora poetului. O doamnă de vreo 70 de ani, cum avea să rezulte din propria ei expunere, părînd însă ceva mai în vîrstă. Faţa uscăţivă, părul argintiu tuns scurt, o bluză de mătase neagră. În contrast cu aerul obosit şi vetust, verbul îi era de o mare vioiciune, debitul alert, naraţiunea fluentă. Ceea ce mă încurcă puţin în evocare este neputinţa de a reproduce fidel dicţiunea Janei Macedonski: o voce piţigăiată, totuşi nu dezagreabilă, cu alterarea constantă a cîtorva sunete, mai ales înaintea lui e şi i (j şi gi deveneau z, ş şi ţ se preschimbau în s, ce-ci în ţe-ţi, r în v sau, cîteodată, în "zero"). Cu aceste mici precizări şi cu nădejdea unei colaborări binevoitoare a cititorului, care "va suplini părţile din cale afară originale" (I.L. Caragiale, Un pedagog de şcoală nouă), purced la transcrierea memorabilei intervenţii: "Eu am vinit la Bucu'esti în o mie nouă sute douăzeţi. Ca să-mi continui studiile. Că la noi la Tecuţi nu evà liţeu. Că eu îs de la Tecuţi. Si cînd am vinit la Bucu'esti, la ţine să stau eu? Am stat la bunicusa mea. Si bunicusa mea evà sovă cu Ana Valet ş= era soră cu Ana Raletţ." Şerban Cioculescu (bonom şi didactic):
"- Soţia lui Macedonski!" Vorbitoarea (aprobativ): "- Sosia lui Maţedonski... Si visul meu evà să-l văz si eu o dată pe poet. Că-i stiam poeziile pe dinafavă. Stiam Noaptea de noiemvie. Stiam Noaptea de deţemvie. Stiam Noaptea de fevuavie, cave-i destul de soţialistă...1) Si înt-o după-masă am vinit si eu la familia Maţedonski si am intvat în cameva în cave stătea poetul. Pa'că-l văz si acum! Stătea întins pe o sofa si făţea din mînă zestul de a fuma. Da' el nu mai fuma demuuult! Si cînd m-a văzut, mi-a zis: "Fetiso, vino mai apvoape!" Si eu m-am apvopiat si el mi-a zis: "Esti un boboc de voză!" Si eu m-am învosit şînroşitţ toată si n-am zis nimic. Si el mi-a zis: "Esti un boboc de tvandafiv!" Că-si închipuise că nu stiu ţe înseamnă voză. Si pe uvmă a muvit. S-am fost si eu la înmovmîntave. Da' nu m-a băgat nimini în samă. Că stiţi si dumneavoastă: vabia-i tot pui... Niţi nu mă gîndeam pe-atunţi
c-am s-azung si eu o doamnă Maţedonski! Si mult mai tîvziu, cînd i-am povestit sosului şsoţuluiţ meu că poetul mi-a zis "Esti un boboc de voză!", sosul meu mi-a zis: "Pi tini-o vut să te vază înainte de-a muvi, cînd a zis: - Aduţeţi-mi bobocul de voză!" Si ei n-au stiut, că puteau să m-aducă, că doav stăteam la bunicusa mea."
A doua zi i-am depănat soţiei mele impresiile serii memoriale, locul de căpetenie ocupîndu-l, fireşte, Jana Macedonski. Amuzamentul generat de imitaţia mea nu-i oferea însă girul fidelităţii; trebuia, pentru a-l obţine, să apelez la un martor al serii. Primul la care m-am gîndit a fost Şerban Cioculescu. Am sunat deci la Biblioteca Academiei, mi-am piţigăiat vocea, m-am prezentat drept "doamna Macedonski" şi l-am cerut la telefon pe profesor. "- Sărut mîinile, doamnă!", m-a întîmpinat deferent directorul Bibliotecii. "- Vreau să vă mulţumesc şrenunţ la transcrierea fonetică, cititorii putînd opera singuri alterările de rigoareţ pentru cuvintele frumoase pe care le-aţi spus aseară..." etc., etc. Cioculescu (ceremonios): "- Doamnă, noi trebuie să vă mulţumim pentru expunerea extrem de interesantă, care ne-a ţinut trează atenţia la o oră atît de tîrzie. - Da, dar m-a mîhnit dl Cruceanu cînd a spus că Macedonski n-a fost socialist. - Doamnă, era vorba de faptul că n-a fost membru al partidului socialist, cum de altfel al nici unui alt partid. - Dar eu cred că tocmai ăsta a fost meritul poetului. - Sînt în întregime de acord cu dumneavoastră." Am simţit că profesorul începe să-şi cam piardă răbdarea; mi-a recomandat (de fapt nu mie, ci doamnei Macedonski!) lectura unui articol al său despre poet, ce urma să apară în România literară, şi convorbirea a luat sfîrşit. Succes integral: Cioculescu crezuse tot timpul că la capătul firului se află Jana Macedonski.
În după-amiaza aceleiaşi zile mi-am fixat o ţintă mai ambiţioasă, în persoana lui Romulus Vulpescu, vechiul meu coleg şi prieten, participant şi el la seara memorială. Telefon (evident, cu vocea schimbată): "- Vreau să vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase..." etc., etc. Vulpescu (foarte grav şi convins): "- Doamnă, n-au fost cuvinte frumoase! Am crezut întotdeauna că Macedonski e un mare poet. - Da, dar ştiţi că multă vreme lucrul ăsta n-a fost recunoscut. - Doamnă, adevăraţii iubitori ai poeziei l-au recunoscut întotdeauna." Discuţia s-ar fi putut încheia aici dacă nu-mi trecea prin cap o idee năstruşnică, ridicînd farsa la o cotă mai înaltă: "- Domnu' Vulpescu, am păstrat un caiet al soţului meu, cuprinzînd experienţe ştiinţifice şNikita, după cum se ştie, avea asemenea preocupări; născocise, între altele, sideful artificialţ şi cîteva bucăţi literare. E un ciclu al Dimineţilor, în replică la ciclul Nopţilor: Dimineaţă de ianuarie, Dimineaţă de februarie, Dimineaţă de martie... - Doamnă, mă interesează foarte mult: tocmai pregătesc un volum de documente Macedonski. Vreţi să-mi daţi numărul dumneavoastră de telefon? - Cu dragă inimă: 562961." Era, trebuie să precizez, numărul "fantomă" al propriului meu telefon (162961), adică cel rezervat pentru un eventual cuplaj şi care, în lipsa acestuia, suna şi el la unicul abonat. De ce nu-i dădusem chiar numărul meu? Simplu: pe acesta îl ştia şi ar fi putut să se "prindă". Gîndul farsei bătea mai departe: în dorinţa de a obţine "documentele", Vulpescu s-ar fi prezentat la adresa indicată (nu fusese niciodată la mine acasă), unde ar fi nimerit în mijlocul unui grup de prieteni comuni, convocaţi spre a face haz de musafirul căzut în plasă. Totul s-ar fi încheiat cu un pahar de vin şi, la nevoie, cu scuzele mele. Scenariul suferea de un singur defect: dacă Vulpescu îşi anunţă vizita intempestiv şi n-am timp să chem "martorii"? Soluţia întîrzia să se contureze, dar nici Vulpescu, luat cu altele, nu s-a grăbit să mă sune. Peste ceva timp (cîteva luni? un an?), îl văd la televizor spunînd un monolog umoristic din repertoriul lui Petre Liciu (cel reprodus parţial în Istoria lui Călinescu: "Stau la post pe maidan/ Cînd văd pe Drăgan..."). Sun şi dau drumul flaşnetei cu elogii: "- Eu l-am văzut şi pe răposatul Petre Liciu, dar dumneavoastră jucaţi mai bine decît el." (Observaţie: Jana Macedonski era născută prin 1905, iar Petre Liciu murise în 1912, deci veridicitatea afirmaţiei nu putea fi contestată.) Vulpescu (flatat, dar cu simţul proporţiilor): "- Doamnă, vă mulţumesc, dar nu pot să cred..., etc. - Să ştiţi că nu e nici o exagerare. L-aţi ascultat pe Nottara imprimat pe disc? A fost un mare actor, dar astăzi sună ridicol. Eu sînt o femeie bătrînă, dar merg în pas cu vremea!" Am readus apoi vorba despre caietul lui Nikita, iar Vulpescu mi-a cerut din nou numărul de telefon. Pasămite, îl pierduse. I l-am dat cu promptitudine şi am început iarăşi să aştept şi să mă întreb: ce fac dacă se anunţă pe nepusă masă? Într-o zi, brusc, am descoperit soluţia problemei: cum să procedez ca vizita să nu mă ia prin surprindere. Telefonez şi spun (plăcerea farsei nu mai consta de mult în simpla imitaţie vocală; ea urcase la nivelul creaţiei de caracter, implicînd mînuirea unui vocabular specific, o invenţie plauzibilă şi un nuanţat joc al detaliilor): "- Domnu' Vulpescu, am fost tare bolnavă. Ştiţi şi dumneavoastră: de-acuma nu-i mult pîn' departe! Vreau neapărat să vă dau caietul lui Nikita. Dar mă gîndesc s-o chem şi pe doamna Raluca Cerbureanu, care are şi ea nişte scrisori de la Macedonski: e nepoata lui Theodor Stoenescu." Vulpescu (avizat): "- Redactorul Literatorului!" Introducînd-o în ecuaţie pe Raluca Cerbureanu (numele de familie, cu rezonanţa lui învechită şi nobilă, îl preluasem din Misterele căsătoriei, romanul lui C. D. Aricescu), dublam miza "documentară" a afacerii şi impuneam condiţia unei vizite anunţate din vreme. Toate păreau aşezate pe un făgaş promiţător. Dar Vulpescu, iarăşi, a întîrziat să mă sune. L-am abordat

Gluma durase cam mult şi sfîrşitul întîrzia să apară. La 28 iunie 1980, promoţia mea a sărbătorit 25 de ani de la absolvirea facultăţii. Masa festivă s-a ţinut la un restaurant din parcul Herăstrău. Am aflat de la un ospătar numărul de telefon al localului, am ieşit în parc pînă la prima cabină telefonică, am sunat şi l-am cerut pe Vulpescu: "- Vreau să vă felicit cu ocazia aniversării promoţiei dumneavoastră." Vulpescu (uluit): "- Cum m-aţi găsit şi aici, doamnă? - Foarte simplu: din "România liberă"." Revenind în restaurant, mi-am pus mîinile pe umerii lui Vulpescu, aflat cu spatele spre mine, şi i-am spus cu intonaţia cuvenită: "- Esti un boboc de voză! - Tu erai? Ha! ha! ha! Dar eu am vorbit cu ea de foarte multe ori... - Nu, dragă, nu cu ea ai vorbit, ci întotdeauna doar cu mine." Atunci s-a dumerit amicul meu de ce, în unele vizite pe la Muzeul Literaturii, doamna Macedonski nu-i acorda nici o atenţie, după ce, cu cîteva zile mai devreme, îl sunase la telefon...
Între 14 martie 1974 şi 28 iunie 1980, adică într-un răstimp de şase ani, trei luni şi paisprezece zile, au existat două Jane Macedonski. Astăzi ambele aparţin amintirii: "Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus."3)
1) Referire polemică la adresa lui M. Cruceanu, care afirmase în intervenţia sa că Macedonski, "n-a fost socialist niciodată".
2) Maria Simionescu, soţia mea, pe atunci redactor la Editura Minerva.
3) "Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decît numele goale."