Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Numele proprii de Rodica Zafiu




Cartea Domnitei Tomescu, Gramatica numelor proprii în română, Bucuresti, All, 1998, e, între aparitiile lingvistice din ultimul timp, una care poate interesa, în afara specialistilor, un public mult mai larg. În genere, onomastica e - ca si etimologia - un domeniu lingvistic care se deschide curiozitătii culturale generale: originea cuvintelor, relatia dintre nume si obiecte si mai ales dintre nume si persoane, cu implicatiile lor istorice, sociologice si psihologice - pot deveni un subiect de investigatie de-a dreptul fascinant. Studiul Domnitei Tomescu nu e o carte de popularizare: are o miză lingvistică foarte serioasă, oferind prima descriere completă si sistematică a comportamentului morfologic al numelor proprii românesti. Prezentarea strict gramaticală, clară si riguroasă, fixează punctele de reper indispensabile pentru a vorbi despre statutul special pe care îl au în limbă numele proprii. Autoarea a ales drept categorii onomastice reprezentative - care ilustrează de fapt si complexitatea domeniului, în interiorul căruia diferentele de uz pot fi foarte mari - numele proprii de persoane (antroponimele), divizate în prenume si nume de familie, numele proprii de animale (zoonimele), numele de locuri (toponimele) si cele ale corpurilor ceresti (astronimele). Fiecare din aceste categorii e supusă unei examinări formale, în functie de parametrii flexiunii nominale: gen, număr si caz. Un capitol introductiv despre prezenta numelui propriu în gramaticile românesti, precum si prezentarea concluziilor după fiecare categorie discutată asigură completitudinea demersului stiintific. Dincolo de acestea, descrierea formală oferă baza pentru observatii foarte interesante, si care ar trebui în primul rînd relevate pentru a dovedi interesul mai larg al cercetării în cauză. Investigatia gramaticală e un prilej pentru a inventaria principalele caracteristici ale sistemului antroponimic românesc, bazat pe diferenta dintre subsistemul onomastic popular si cel oficial (administrativ sau savant) si puternic determinat de particularitătile flexiunii nominale românesti (aceasta se reflectă, de exemplu, în refacerea prin analogie a unor forme "nearticulate" ale numelor feminine: Ană, Marie). Aspectele cele mai variate si mai complexe privesc numele proprii de persoane. Date statistice utile ilustrează raportul de frecventă dintre diversele terminatii ale prenumelor, în raport cu genul gramatical (de remarcat frecventa, creată mai ales de hipocoristice, cu care terminatia -ă, specifică substantivelor comune feminine, marchează nume masculine: Costică, Mitică). Specifică e si existenta "perechilor onomastice de gen", fenomen extins în română prin sufixare, cînd se porneste de la prenume masculine - Călin/Călina, Adam/Adama, Filip/Filipa - sau prin derivare regresivă, cînd se porneste de la feminine: Brîndus, Corin, Isabel, Ortans etc. - formate de la Brîndusa, Corina, Isabela, Ortansa. Amploarea fenomenului e pusă în legătură cu traditiile onomastice de atribuire a numelui - după cel al unor rude de sînge sau al nasilor. Derivarea motională a unor forme feminine de la numele de familie e un fenomen inexistent în unele limbi, oficializat în altele (rusă, cehă) - dar care la noi, cu toată varietatea sufixelor de care dispune (a se vedea exemplele Ianuloaia, Davideasca, Papadopolina, Grăurita etc.) a rămas vechi si popular. Citatele literare atestă forme destul de rare de vocativ, la nume vechi dar si la împrumuturi recente (masculinele Vladule, Mihnule, Predo, Roberte, Octaviene; feminine precum Haricleio, Bertho). Printre observatiile de detaliu, dar cu atît mai interesante, e cea asupra tendintei de a se evita prezenta articolului nehotărît, determinarea prin adjective sau formarea unor plurale la numele proprii de familie provenite din nume comune ("un Pădure"; "săraca Mircea"). O contributie importantă a cercetării constă în nuantarea unor afirmatii peremptorii despre absenta pluralului numelor proprii. Analiza distinge între mai multe valori ale pluralului (care nu pot fi determinate formal, ci doar prin distingerea functiei în context): în primul rînd între cea care constituie o clasă pe baza comunitătii de nume (Tachii, Popestii) si cea care presupune o utilizare figurată, metonimică sau/si metaforică. În domeniul toponimiei, observatiile cele mai interesante privesc frecventele terminatiilor numelor de tări sau localităti, contextele de dezambiguizare, posibilitatea de a forma un plural neutru de la numele de localităti (Bolintinuri, Clujuri), refacerea unei forme de singular a toponimelor cu formă de plural (Iasul, Bucurestiul) - acceptată ca tendintă normală a limbii, de regularizare formală si semantică. Nu ultimul dintre meritele volumului e deschiderea pe care o oferă unor cercetări ulterioare: ceea ce se poate dori în primul rînd e continuarea demersului formal prin multiplicarea parametrilor istorici si sociolingvistici - urmărind diferentele de uz si de frecventă, tendintele si cauzele lor în diferite momente, medii sociale, situatii de comunicare.