Elena Mateiu: Domnule profesor,
parcurgând prima etapă de creaţie şi
studiile dvs. critice, daţi impresia că
încă v-au mai rămas din acele
„apucături” semiotice, cum le numiţi
dvs.!
Livius Ciocârlie: Nu mi-a rămas
decât amintirea unei perioade de
fanatism. Există la mine această
alternanţă. Un timp am capul liber,
după care urmează un timp de cap
pătrat. Aşa am devenit semiotician.
E drept, şi din mecenariat. Ajuns la
universitate, după ce lucrasem la
muzeu, aveam obligaţia de a scrie
lucrări aşa-zicând ştiinţifice. În
felul ăsta am ajuns la semiotică, apoi
m-am ambalat, iar astăzi privesc anii
aceia cam ca Cioran pe cei de extremism.
Dar v-a ajutat, aţi fost plecat 7 luni
la Paris!
E adevărat. Acolo, am vrut să
mă înscriu la un curs al lui Barthes.
Nu s-a putut, erau prea mulţi candidaţi,
încât am ajuns, tot cu dificultate, la
Genette. Am asistat şi la cursuri ale
lui Derrida, fiindcă şi-l ţinea într-un
amfiteatru mare, unde încăpeau şi
neaveniţi. Am şi stat cu el de vorbă,
era foarte inimos şi înţelegea cum
stau lucrurile cu noi, cei din Estul
socialist. De aceea, s-a şi dus la Praga,
unde l-au arestat pentru că luase
contact cu intelectualii disidenţi. Am
fost şi la Kristeva, la Todorov, i-am
găsit foarte abordabili, dar n-am
discutat cu ei la fel de liber cum s-a
întâmplat cu Derrida.
Dvs. aţi contribuit totuşi într-o
oarecare măsură în spaţiul nostru
literar, prin experienţa cu care aţi
venit de acolo, cu întâlnirile acestea,
pentru că nu se ştia atât de bine în
literatura noastră, în anii ’70, despre
ei, sau nu îndeajuns.
Au existat câţiva critici interesaţi
de teorie. Sorin Alexandrescu, Al.
Călinescu... Fertil a fost Negrici, cu
expresivitatea lui involuntară. Însă
nu-l citisem când am scris Un Burgtheater
provincial, carte bazată pe acelaşi
procedeu. Am „transcris“ numai autori
de provincie care nu stăpâneau
prea bine codul pe care-l foloseau,
de unde un umor involuntar care la
lectura critică nu prea s-a observat.
I-aţi spus de curând lui Marius Chivu
că aveţi o voioşie pe care puţini v-au
putut-o identifica. Eu am găsit-o în
jurnale, nu mai spun de scrierile
anterioare. De ce credeţi că ea nu a
fost sesizată?
Da. La noi nu are multă priză
umorul. E ciudată chestia asta. Parcă
ar vrea să zică: „Nu eşti serios dacă
ai umor!”, de parcă nu l-am avea
pe Caragiale... Şi, de aceea, multă
vreme nimeni n-a găsit că aş avea
umor. Criticii n-au făcut caz de latura
Sancho Panza...
Ei reţin mai degrabă Cavalerul tristei
figuri, aţi observat?
Mai degrabă. Lucrul acesta se
întâmplă la o cu totul altă scară cu
Cioran, la criticii români, nu şi la
cei francezi. Românii vor neapărat să
scoată din el un autor foarte grav.
În realitate, la el totul e pe muchie
de cuţit, ironic şi grav, în acelaşi timp.
Rămânem deci la denumirea de
„carte-experiment” în privinţa
Burgtheater-ului? Acceptaţi
„eticheta” aceasta?
Da, eu însumi n-am ştiut dacă e
sau nu o carte. L-am rugat pe Manolescu
să citească şi să-mi spună: merge
chestia asta sau o să treacă drept
plagiat? Şi mi-a zis că merge. Deci,
bineînţeles că este un experiment,
câtă vreme eu n-am făcut decât să
colaborez cu diverşi autori. De exemplu,
ţineam mult la Stoica de Haţeg, care
este un cronicar cu o substanţă foarte
bogată, mergând până la tragic, dar
cu o limbă imposibilă, mai ales pentru
cei de dincoace de Banat. Am încercat
să-l perii, ca să se poată citi.
I-aţi recunoscut lui Mircea Benţea,
care v-a intervievat, că există un stil
bănăţean, de tip baroc, amestecat, în
care vă regăsiţi şi dvs. Mai credeţi în
afirmaţia aceasta? Aveţi stilul acesta
„bănăţean”?
Mă tem de generalizări. Acum
aş spune că nu ştiu ce înseamnă stilul
bănăţenesc. De exemplu, cel mai bun
scriitor bănăţean este Sorin Titel. Nu
prea văd ce am în comun cu el.
A găsit Cornel Ungureanu în
Geografia literară, unde vă face o
prezentare în paralel cu Sorin Titel.
O fi existând,eu nu îmi dauseama. Am
ţinut enorm la Sorin. Eu eram un fel de...
„Învăţăcel”, poate, sau e prea mult
spus?
Nu, nu, eram prieteni. El m-a
„băgat” în treaba cu publicistica.
Fiindcă el făcuse un liceu şi mai neserios
decât mine, avea multe scăpări de
limbă şi eu eram un fel de secretar
al lui, adică citeam şi îi atrăgeam
atenţia, ceea ce nu mă împiedică să
nu prea ştiu unde trebuie puşi doi i.
„Mă inervează” scria el. Îi dădeam şi
sfaturi mai serioase de care, din fericire,
nu prea ţinea seama.
În partea biografică o tezei mele
despre dvs. am un subcapitol care se
intitulează Prietenii culturale. I-am
inclus pe prietenii dvs. cronologic,
neştiind cine ocupă primul loc. Nici
n-am să vă întreb, că poate nu ar fi
potrivit...
Probabil că Roman Cotoşman este
pe primul loc, la egalitate cu cineva
care a scris fără succes o carte foarte
bună – Mihai Bogdan. E vina mea, eu
l-am îndemnat s-o scrie şi după aceea,
nefiind deloc abil în viaţa literară,
n-am ştiut să i-o promovez. Sunt acolo
capitole mult mai bune decât aş putea
să scriu eu. M-a şi bucurat, m-a şi
întristat când mi-a spus Simona
Popescu că a dat peste carte şi i-a
plăcut.
M-a impresionat şi am reţinut din ce
aţi spus că dacă o carte reuşeşte să
transmită viaţa, expresia vieţii,
atunci acea carte este un succes.
Aici e o veşnică discuţie pe care
o am cu Ţepeneag. Eu sunt partizanul
lui Lucian Raicu... Pentru Raicu, dacă
nu spunea ceva despre om, acea carte
nu-l interesa. Pe când Ţepeneag insistă
asupra felului de a scrie, al procedeelor,
nu pe experienţa omenească. Şi fiecare
are argumentele lui.
Şi îl menţionăm ca prieten şi pe Ioan
Hollender, o prietenie care a rezistat,
deşi nu v-aţi văzut mult timp.
Nu ne-am văzut pentru că plecase
şi a reapărut în ’90. A plecat la câţiva
ani după ce fusese exmatriculat din
cauza participării la mişcarea de protest
a studenţilor timişoreni inspirată
de răscoala de la Budapesta, în 1956.
Cum Holender era un tip cu personalitate,
s-a apucat să vorbească. L-au dat
afară din facultate şi după un timp
a plecat. Ne-am revăzut când a venit
la noi acasă şi a strigat la geamul
deschis „Ieşi afară Ciocus, că mi-s io,
Holi!”.
Vorbind despre unul dintre
interviurile pe care le-aţi dat, mi-am
amintit că aţi scris în Eseuri critice
despre Florin Mugur şi despre
talentul lui ca intervievator, în
Convorbiri cu Marin Preda.
Întrebarea mea este: aţi fost
vreodată în această postură de a lua
un interviu altcuiva?
Nu, n-am luat şi nici nu m-aş pricepe
să fac aşa ceva. Şi cu Florin Mugur
m-am înţeles bine. Marta Petreu a
publicat un poem scris de el pentru
mine, foarte frumos, care cuprinde
versul ăsta: „Dragul meu prieten care
mă deteşti”. Eram prieten cu Mugur,
dar el era şi redactorul cărţilor mele.
Şi având în el o frică ancestrală era un
redactor mai tăios decât alţii. Ceea ce
alţii ţi-ar fi înghiţit, el nu! Aşa că eram
prieteni şi adversari în acelaşi timp...
Aţi amintit de experienţa aceasta a
autocenzurii în privinţa romanului
Clopotul scufundat, aţi şi publicat în
„România literară”, în acea rubrică,
Curs practic de cenzură literară,
întreg procesul...
Autocenzură făceam toţi, dar acolo
a fost şi o cenzură crâncenă. Cam o
sută de pagini au taiat şi, mă rog,
n-are rost să-mi mai pară rău. Dar
am descoperit un articol al lui Raicu,
de prin ’90, când se scria foarte inflamat,
un articol în care se vorbea despre
Ileana Mălăncioiu şi despre mine,
unde Raicu spune că a citit Clopotul
scufundat aşa cum a fost scris şi că
e o carte foarte bună. Acea carte nu
mai există pentru că am aruncat-o.
Mă apasă toate hârtiile din jurul meu,
aşa că arunc şi ce trebuie şi ce nu
trebuie. Totuşi, îmi pare rău acum.
Rămânând la această temă, pe când
scriaţi Cartea cu fleacuri aţi
mărturisit că încercaţi să faceţi o
carte despre cenzura literară.
Am şi făcut o bună parte din ea şi
m-am oprit din onestitate. Mi-a fost
frică să nu comit o greşeală. Am oroare
de cei care şi-au publicat cărţi de
dinainte de ’90 introducând şi ce a
fost cenzurat, dar fără să atragă atenţia.
Or, dacă un tânăr ia şi citeşte cartea
aceea, zice: „Dar unde era cenzura
dacă ei puteau să spună lucrurile
astea? Nu era rău!”. La mine a fost
acum mai mult decât atât: lucrând
pe dactilograma pe care o aveam şi
despre care consideram că este ce
i-am dat lui Mugur şi el a cenzurat,
am găsit pagini atât de violent
ostile regimului, încât mi-am spus că
nu e posibil să fi dat aşa ceva. Ar fi
fost o prostie, ştiam că nu se poate
publica! Deci n-am mai ştiut ce, de
fapt, am dat şi ce n-am dat la editură.
Nu mai puteam să fac o carte despre
cenzură când poate că dactilograma
asta nici n-a ajuns la ei. Din cauza
acestei derute, am lăsat-o baltă!
Să ne întoarcem puţin la semiotică,
fiindcă mi-a atras atenţia acel Cerc
de semiotică despre care nu ştim
foarte multe. Ce ne puteţi spune? A
fost un experiment sau o
întâmplare?
Îmi aduc aminte de o scenă cu
Marin Mincu, mai tânăr decât mine,
personaj cu ciudăţeniile lui. Mă suspecta
că mă consider cel dintâi, deci dinaintea
lui, semiotician. I-am spus: „Fii tu
primul!”. Şi de atunci m-a iubit fără
rezervă. Dar realitatea este că s-au
adunat la Universitate câţiva şi am
făcut timp de un an lecturi din Căldură
mare care nu s-au publicat şi, mai
mult, cred că s-au pierdut. Poate era
ceva bun, nu ştiu, poate că era interesant.
Şi Şerban Foarţă, şi câţiva colegi de
la facultate, fiecare a scris despre
Căldură mare. Deci un an de zile
am făcut semiotică pe text. După
aceea m-am săturat de cuvântul „text”.
Îmi aduc aminte că într-una din cărţile
de critică scriam la sfârşit: „Dau divorţ
de cuvântul «text»”, sau cam aşa ceva,
cum au făcut Cistelecan şi Muşina,
au dat divorţ de generaţia ’80!
Aşadar consideraţi că cercul a luat
fiinţă în mediul universitar. Dar mai
existau şi acele „Caiete de
semiotică”...
Da, cercul propriu-zis a fost la
Universitate. Am avut un cerc şi la
Casa Universitară, mai târziu. Acolo
ne adunam destul de mulţi din tot
oraşul, inclusiv psihiatri, personalităţi
interesante ale Timişoarei. De exemplu,
Eduard Pamfil, mai în vârstă cu 20
de ani decât noi, un psihiatru care-şi
făcuse studiile în Elveţia, un vorbitor
nemaipomenit şi chitarist de muzică
din secolul XVI. Deci cercul de la
Casa Universitară era ceva mai eteroclit.
Ei, şi ne-am hotărât să facem un
volum, ne-am apucat să strângem
texte, dar voiam să luăm din toată
ţara, să rugăm prieteni ca Ion Pop,
Papahagi, Vartic, Alexandru Călinescu
sau chiar şi prozatori, dar n-am ajuns
la capăt, pentru că în acelaşi timp
am organizat şi un ciclu de conferinţe.
I-am invitat pe aceiaşi prieteni să
vină să vorbească, şi nu numai prieteni,
şi pe unii pentru care aveam un mare
respect, cum ar fi Mihai Şora, Petru
Creţia, Paleologu... Totul a mers bine
până ce l-am invitat pe Manolescu.
De Manolescu Securitatea se temea
ca de dracul şi am constatat, citindu-
mi dosarul, pe care acum îl am în
pod, că în vederea venirii lui s-au
luat o mulţime de măsuri, cum să fie
urmărit în toate situaţiile, iar pe
margine un colonel scrie: „Se anulează
întreaga acţiune”! Cu asta s-a terminat
şi cu cercul, şi cu ciclul de conferinţe,
şi cu ideea de volum...
Amintind de dosar, cel mai mult m-a
impresionat atunci când aţi plecat
cu familia în vacanţă la Herculane.
Vă mărturisesc că am fost şocată de
operaţiunile lor! Poate să fie
naivitatea vârstei...
Aici e o chestie de cronologie.
Acum poţi să fii şocat, dar noi
habar n-aveam. Nici nu ne trecea
prin gând de ce ne dădeau cei de la
Hotelul Roman aşa de uşor apartament.
Era un hotel de calitate, n-aveam
salarii mari şi singurul lux pe care
ni-l permiteam era să mergem în
perioada Crăciunului toţi patru şi să
stăm acolo şapte zile. În colţul clădirii
erau apartamente cu două camere,
foarte confortabile, foarte plăcute,
iar nouă ni se dădea mereu acelaşi
apartament, fără nicio dificultate.
Acum ştim de ce. Dar noi n-am avut
de suferit, asta trebuie să realizeze
cine citeşte acum. Trebuie făcută o
disociere. Perioada stalinistă a fost
cumplită, feroce. Ce se auzea cel mai
des era „L-au luat azi-noapte”, în
mediul meu, cel puţin. Deci, perioada
aceea a fost aşa cum se spune. În
legătură cu epoca lui Ceauşescu, unii
au tendinţa să facă pe eroii în timp
ce eu gândesc exact invers: am
fost prea slabi. Nicidecum nu avem
cu ce să ne mândrim. Securitatea
ne-a dat atâta importanţă, ne-a crezut
periculoşi, dar noi habar n-am avut,
noi n-am simţit că suntem urmăriţi.
Că ei au încercat să mă agaţe, asta
e o altă problemă. Aceea a fost o
săptămână foarte grea pentru mine.
M-au chemat de patru ori la rând,
pentru că aveam legătură cu un lector
francez. El stătea la noi doi ani, era
echivalentul serviciului militar la ei
şi pentru securişti era clar că e spion.
Lectorul francez s-a apucat să scrie:
„Cu familia Ciocârlie se poate vorbi”
şi ăştia imediat au înţeles că „se
poate”, adică facem spionaj, şi de
aceea au încercat ca, speriindu-mă,
să mă transforme din spion pentru
Franţa în informator despre Franţa!
Şi s-a terminat când i-am spus nevestei
mele: „Uite ce facem! Luăm fetele,
mergem la ambasadă şi le spunem
«Noi de aici nu mai plecăm, din cauza
voastră suferim!»”. Nu mă gândeam
că miliţianul de la poartă nu ne-ar
fi dat drumul niciodată... Cum
nevastă-mea n-a avut curaj să facă
aşa ceva, le-am spus securiştilor că
nu mai vin decât arestat! A fost
amuzantă replica lor: „Păi, noi am
crezut că sunteţi patriot. Aşa, noi nu
mai stăm de vorbă cu dvs., nu dvs.
nu mai staţi de vorbă cu noi!”.
Cine face pe eroul acum că era
urmărit de Securitate bravează. Mai
ales dacă apuca să vorbească „Europa
Liberă” despre tine, deveneai liber
complet. Le era o teamă mistică de
„Europa Liberă”. Mă frapează câtă
falsitate există acuma în rememorarea
epocii. E adevărat, încercau să ne
intimideze, dar se fereau să creeze
cazuri. Nu, e o mare minciună că
Securitatea ne-ar fi presat şi noi
am fi fost persecutaţi, şi minciuna
mă supără pentru că cei dinaintea
noastră, părinţii noştri, chiar că au
fost persecutaţi şi chiar că au trăit în
teroare.
Într-un articol din „Contrapunct”
Ion Bogdan Lefter vorbea despre
„spiritul bănăţean” revoluţionar,
ieşit la iveală în 1989, şi vă includea
şi pe dvs. în această categorie. Vă
asumaţi o asemenea poziţie socială
pentru perioada respectivă?
Nu, nici vorbă de spirit revoluţionar.
Am numai o stupoare în privinţa
adjunctului Securităţii. Eram prieten
foarte bun cu Manolescu, dormeam
când la el, când la Raicu când veneam
în Bucureşti şi s-a întâmplat să fiu
acolo când a început Dinescu mişcarea
şi s-a proiectat o scrisoare. Manolescu
a zis: „Hai, ce facem? Semnăm sau
nu semnăm?”. Şi noi am zis că semnăm
dacă se adună un număr semnificativ,
vreo 25. Bineînţeles că la Manolescu
acasă era microfon. Vine nevasta mea
la Bucureşti, Manolescu îi dă un
„Libération” cu articolul Les écrivains
roumains ont froid şi eu de dimineaţă
o aştept la gară. Eram îngrijorat
din cauză că una dintre fete era bolnavă
şi de-asta i-am făcut gălăgie securistului
care o aştepta pe nevasta mea, nu
de revoluţionar ce eram. Deci, am
ajuns la gară, au venit, ne-au luat
şi ne-au dus la Poliţia gării. Eu, supărat
din cauză că o ştiam pe fată bolnavă
şi ăştia ne ţin. Ei, cu un calm desăvârşit:
„Deschideţi geamantanul!”. Habar
n-aveam ce era acolo: era „Libération”-
ul! Nevastă-mea a fost imediat
convocată, nu eu, n-aveam niciun
amestec. Ea adusese ziarul şi a chemat-
o adjunctul Securităţii. Iar ea i-a spus:
„Lăsaţi-ne în pace! Nouă nu ne stă
gândul la revoluţie! Noi avem lucruri
mai grave!”. I-a spus despre fată şi
omul a zis: „Uitaţi, dacă obţineţi
aprobare... – noi voiam să meargă în
străinătate, speram să facă analize
mai amănunţite – dacă obţineţi
aprobare de la partid...”. Aşa a şi fost.
S-a ţinut de cuvânt omul. L-am întâlnit
când cu episodul Dinescu. Venise
unul de la Bucureşti, habar n-aveam
cine e, n-am ştiut că se ocupă de
scriitori, să mă tragă de limbă în
legătură cu intenţiile noastre. Eu
n-aveam nicio intenţie, nu eram cine
ştie ce curajos, totul era să nu mă
compromit, asta era tot. Omul a stat
cu mine de vorbă, i-am spus ce i-am
spus şi el zice: „Dinescu susţine că
o să semnaţi”. I-am spus: „Dinescu
mi-e prieten şi dacă se gândeşte să
o facă, sigur s-a gândit că o s-o fac
şi eu, dar n-am stat de vorbă cu el!”.
M-a lăsat în pace. A doua zi vine acasă
adjunctul Securităţii să spună: „Domnule,
nu mai spuneţi chestiile astea, că
totul se înregistrează”. Deci a fost
o relaţie bizară cu omul ăsta, s-a
purtat cumsecade cu noi. N-a făcut
nimic, nu m-a ameninţat, a venit
să mă atenţioneze. Ei bine, după
revoluţie a fost arestat şi când a ieşit
din închisoare, după câteva luni,
i-a dat plângând un telefon nevestei
mele, din recunoştinţă că nu l-am
pârât. De ce l-am fi pârât?
Dar implicare socială a existat cu
siguranţă.
Da, exista altceva care nu e
bine sesizat la Bucureşti. De ce a
pornit revolta de la Timişoara? Pentru
că sunt acolo mai multe naţionalităţi.
Dacă sunt numai două, cum e la Cluj,
în Ardeal, atunci se ceartă între
ele, se duşmănesc. Dacă sunt mai
multe, se înţeleg. Şi la Timişoara ne
înţelegeam, nu în sensul că eram
foarte prieteni, dar nu ne duşmăneam.
Asta a făcut posibil ca românii să
se ducă să-l apere pe un ungur. La
Cluj ar fi fost de neconceput. Deci
asta există la Timişoara, nu spirit
revoluţionar, bănăţenii sunt prudenţi.
Dar pentru că era deja o stare de
nervozitate atunci, se întâmplase ce
se întâmplase şi în celelalte ţări, s-au
mobilizat. Ca să zic o vorbă mare:
ne-am mobilizat.
Ceea ce spuneţi am simţit când
evocaţi perioada liceului, aceeaşi
armonie.
Şovinismul era ceva necunoscut.
La mine în clasă, la liceu, erau mulţi
evrei care, din păcate, toţi au plecat,
erau nemţi, unguri, sârbi, români.
Deci eram toţi acolo şi ne înţelegeam
perfect.
Îmi amintesc de una dintre
preocupările dvs. din liceu, „Şcoala
de duminică” parcă o numeaţi?
„Academia”, i se zicea. Da, nu era
cine ştie ce de capul ei, dar, dacă stau
să mă gândesc, din oamenii care
au participat acolo a ieşit ceva.
Cotoşman nu, el era bun pe domeniul
lui, ştia să însufleţească, de aceea
a format mai târziu un grup important,
111, dar nouă ne zicea: „Vorbiţi prostii
acolo!”. Şi cam avea dreptate! Dar
unul a devenit un foarte bun dirijor,
Acél Ervin, altul muzicolog şi compozitor,
Gheorghe Firca, mai era un neamţ,
eram eu. Fiecare ne asumasem un
rol: unul preda istoria muzicii, unul
istoria artei, eu istoria literaturii, dar
n-am ajuns decât prin Evul Mediu,
şi unul, ungur, ne fotografia.
Liceul Clasic a fost de un diletantism
superior, poate de acolo am şi moştenit
propriul meu diletantism. Şcoală
foarte serioasă nu se făcea, dar era
o deschidere culturală care în alte
licee nu exista. Aveam şi o profesoară
care era eleva lui Ibrăileanu.
Triumful vi l-a adus, cred, acea
compunere: „Prima zi de şcoală”.
Aceea a fost în altă perioadă, în
gimnaziu. Îi admir şi acum pe cei din
comisia care mi-a dat, nu premiul
III, cum credeam eu, ci menţiunea a
III-a. Pe ţară, totuşi. Deşi nu eram
chiar aşa de grozav, mai ales că scriam
cu o ortografie îngrozitoare. Am făcut
şcoala primară la o şcoală de aplicaţie
pe lângă Şcoala Normală. Toţi învăţătorii
plecau pe front, deci am avut o droaie
de învăţători, încât am făcut şcoală
pe apucate. Nici acum nu ştiu când
se scrie cu doi „i”, în timp ce nevasta
mea, la Severin, cu o învăţătoare
bună, n-are probleme de felul ăsta!
Aşa încât probabil că n-am luat premiu
şi din cauza ortografiei mele. Dar,
totuşi, i-am admirat că au putut
să-i dea menţiune unuia care scrisese
cât de nesuferită i-a fost şcoala din
prima zi. Am regăsit asta pe un plan
superior, la Zaciu, care a scris la
admitere că „Eminescu nu este un
mare poet”! Un teribilism tineresc –
şi a luat nota maximă! De ce? Pentru
că examinator era Dimitrie Popovici,
care după aceea l-a şi luat pe Zaciu
asistent.
Aşadar, experienţa dvs. ca
profesor...
Culmea este că cel mai bine făceam
cursul practic, pentru că aveam un
oarecare bun simţ. Făceam un seminar
de redactări, le dădeam subiecte,
le comentam, ieşea bine. Cursul
propriu-zis îl făceam foarte serios,
dar era complet irealist. Se adresa
cred că la 2% – sau nu 2%, că nu erau
100 de studenţi la franceză, erau
doar 20! – la 2-3 persoane şi, în rest,
cred că ziceau: „Ce dracu’ vrea
ăsta de la noi, de ce ne chinuie aşa?”.
Deci n-am fost un profesor foarte
bun, eram doar foarte conştiincios,
fără să ştiu să comunic bine cu ei.
Eram timid şi nu reuşeam să vorbesc
decât cu cei mai deştepţi, cum au
fost Mihăieş, Vasile Popovici, Daniel
Vighi, Bodiu, săracul, dar cu fetele,
care erau foarte silitoare, nu stăteam
de vorbă. Aşa că n-am fost un profesor
talentat, doar conştiincios.
Cariera dvs., totuşi, a început ca
profesor la o şcoală gimnazială. Aţi
terminat facultatea şi aţi fost
repartizat în Timişoara: aţi predat o
lună de zile şi apoi v-au mutat în
biblioteca şcolii.
Asta a fost în 1958, când am terminat
facultatea. N-am stat decât un an profesor,
fiindcă nu-mi plăcea deloc. Noroc că
tatăl meu, care era funcţionar la secţia
de cultură, mi-a găsit un post la muzeu.
O experienţă plăcută am avut mai târziu,
când am ţinut orele soţiei gravide, la
Liceul German. Acolo, când eram întors
spre tablă, nu ştiam dacă e cineva în
sală, atât erau de cuminţi şi tot ce le
cereai făceau, erau nemaipomeniţi
nemţii ăia! Degeaba încearcă să pună
la un loc UE nemţii cu grecii, n-au cum,
şi cu românii!... Cât despre muzeu, a
fost cea mai frumoasă perioadă. Numai
la Bordeaux, după ’90, a mai fost aşa
de frumos, fiindcă nici acolo nu aveam
mare lucru de făcut! Era ca o vacanţă.
Din viaţă mi-a plăcut vacanţa!
Experienţa aceasta am întâlnit-o în
jurnalele dvs., în schimb perioada
pariziană nu este menţionată sau
evocată confesiv.
Da, ştiu! Am un prieten, Sandu
Călinescu, care este un mare iubitor
de Paris, a şi stat destul de mult acolo,
a predat la „Langues Orientales” şi
mi-a zis: „Cum ai putut să scrii că nu
te omori după Paris?”. Chiar nu mă
omor! Pentru mine Parisul a însemnat
Lucian Raicu, Sonia Larian şi Dumitru
Ţepeneag. La Bordeaux, tot la şapte
săptămâni era o săptămână liberă şi
imediat plecam la Paris, unde aveam
un prieten dintre lectorii francezi cu
care „am spionat” şi stăteam la el, mai
stăteam şi la Raicu, la Ţepeneag.
Ãsta e Parisul pentru mine. Altfel, nu
ştiu de ce, nu-mi explic, prostie în orice
caz! Îmi dau seama cum e Parisul, înţeleg
că poate să placă, dar eu nu mă omor.
Sunt curioasă de cartea pe care aţi
pregătit-o înaintea Burgtheater-
ului. Aţi spus că este de fapt
„debutul nerealizat”, un volum
experimental, când aţi scos din
bibliotecă la întâmplare cărţi şi aţi
compus un ansamblu din
fragmente.
Da, am făcut un volum în care
au intrat şi scrisorile alea pe care
le-am publicat în Exerciţii de imaturitate,
şi alte diferite texte experimentale,
tot felul de trăsnăi. I l-am dat Getei
Dimisianu, care din prietenie a vrut
să-l publice, era o vreme în care
se putea, în 1968-69, atunci puteai
scrie orice dacă nu te legai de partid,
cele mai fanteziste lucruri. Numai
că dura mult publicarea unei cărţi
şi au venit Tezele din iulie. Am avut
mare noroc că nu s-a publicat cartea
aia care era semicretină, cu nişte
experimente care nu aveau ce căuta
în public. Hipermodernism, deh!
Cu toate că nu vă recitiţi cărţile şi nu
daţi sentinţe despre ele, despre acea
carte spuneţi că ar fi fost altfel!
Ar fi fost absurd să nu-mi dau
seama mai târziu! Adevăratul meu
debut ar fi fost altul: debut de filozof!
Ca să vedeţi ce înseamnă şcoală
proastă, şcoala neserioasă pe care
am prins-o eu. Recunosc că nu
prea eram studios! Imediat după
facultate m-am apucat să scriu un
eseu despre viitor, a durat un „cincinal“.
Eu aveam impresia că este filozofic,
era ceva Hegel pe-acolo, nu ştiu
ce! Erau nişte trăsnăi teribile, despre
care mie mi se părea că sunt
extraordinare, le-am şi dat cuiva care
le-a pierdut, din fericire, la o editură.
Nu mai ştiu cine le-a pierdut, că bine
a făcut, parcă Sorin Alexandrescu,
nu mai ştiu cine! Ar fi fost groaznic
dacă ar fi apărut!
Cred că sunteţi prea dur cu dvs...
Nu, am avut mare noroc. Trăsnăi
au şi apărut atunci la unii care, totuşi,
le-au ţinut sub control, cum ar fi
Vintilă Ivănceanu, dar ale mele
întreceau măsura...
Eu tot mă întreb cum ar fi fost
cariera dvs. dacă aţi fi debutat ca
poet. Aţi avut nişte încercări!
Cu poezie chiar nu puteam să
debutez pentru că prima mea fază,
înainte de a fi şi poet despre amor,
amor pentru fete care nu existau, am
fost poet anti-comunist! Făceam
un realism socialist pe dos, scriam
nişte poeme unde eram un fel de Dan
Deşliu! Am avut atâta vanitate încât
le-am aruncat. Deci nu puteam să
debutez ca poet: puteai să publici
orice trăsnaie, dar nu să te legi de
partid!
Şi dacă mergeaţi pe direcţia
poeziilor ca Mă cheamă fiordul...,
dacă aveaţi un volum întreg, cum ar
fi fost?
N-am ajuns atât de departe!
Erau nişte poezii extrem de proaste
şi nu-mi dădeam seama cât sunt de
proaste! Nu credeam nici că sunt genial!
Geniul meu s-a concentrat asupra
Cincinalului ! Credeam că şi poeziile
sunt bune, prietenii mei, care nu erau
literaţi, erau impresionaţi de ele şi
eu le cam dădeam dreptate! Ziceau
cum că aşa scrie şi Coşbuc, şi Eminescu,
cu rimă cu tot... Eram mulţumit: nu
chiar Eminescu, dar Coşbuc s-ar putea,
la urma urmei de ce nu?
Fiindcă nu ne putem imagina unde
aţi fi ajuns mergând pe linia poeziei,
dacă aţi fi dat admitere la facultatea
de la Iaşi şi aţi fi rămas acolo, ce s-ar
fi întâmplat?
A fost o experienţă bizară la
Iaşi. M-am dus fiindcă aveam un
unchi militar care se tot muta şi
ajunsese la Iaşi. Cum părinţii
mei nu prea aveau bani să mă ţină,
ar fi fost un sprijin. M-am dus vara
la cursurile de pregătire pentru
admitere şi mi s-a părut – probabil
că există acolo o tradiţie a culturii
sau a literaturii, în orice caz
incomparabilă faţă de Banat – că
cei de acolo sunt grozavi. Atunci
mi-am zis: „Eu ce fac cu ăştia? Nu
trec în vecii vecilor!”. Norocul meu
a fost că fratele meu era aici, la
Bucureşti, şi i-am scris disperat să
se intereseze cum stau lucrurile la
Universitate, la franceză. Nu voiam
la română fiindcă ştiam că româna
e politizată, iar eu eram „anti”...
Aveam dreptate, toate bătăliile,
ambiţiile politice erau la română,
iar la franceză nu. A apărut la un
moment dat în grupă o nepoată a
lui Gheorghiu-Dej, complet inofensivă.
Mi-a scris fratele meu că la franceză
sunt 316 locuri. Eram atât de naiv
încât l-am crezut, nu ştiu de unde
a scos 316! Destul că l-am crezut
şi cum ăştia de la Iaşi ştiau totul
pe dinafară, m-am urcat în tren
şi m-am dus la Bucureşti!
Domnule profesor, din ce generaţie
faceţi parte?
Fac parte dintre acei scriitori
care au aşteptat să poată scrie fără
să li se comande ce să scrie, chiar
dacă nici să scrie tot ce gândeau
nu se putea! Cei din „generaţia”
mea sau chiar şi cei mai tineri care
erau foarte dotaţi pentru literatură
erau hotărâţi să intre fie la facultate,
fie în publicistică şi au făcut
compromisuri destul de neplăcute.
Eu mă consider, păstrând proporţiile,
din generaţia Radu Petrescu, Dimov,
Mircea Horia Simionescu, Ţopa ş.a.
Iată ce înseamnă un scriitor de
calitate, M.H.S.: el nu avea spirit
de revoluţionar, nici măcar nu evita
compromisurile, dar în literatura
lui nu a pătruns nicio virgulă care
să fie discutabilă. Deci cu aceştia
mă simt afin. Toţi sunt mult mai
buni decât mine, sigur! Şi mai este
Mircea Ivănescu. Eu nu mă consideram
mare scriitor, dar nici nu voiam să
mă compromit.
Este ce aţi moştenit de la tatăl dvs.?
Da, el era intransigent. Dar, de
fapt, vorba pe care mi-a spus-o nu
era despre partidul comunist. A
zis: „Nu intra niciodată în politică,
politica e o porcărie!” – dar se referea
la liberali... Când primul Brătianu,
care a înfiinţat Partidul Liberal, ca
să poată să-i concureze pe conservatori,
care erau bine instalaţi, a vrut să
se adune membri, a admis corupţia,
deşi el era un om cinstit. Cam aşa
fac partidele acum. Tata nu suporta
asta, el era funcţionar, administrator
financiar, o meserie în care erau mulţi
corupţi. Colegii lui se îmbogăţeau,
îşi făceau vile, deşi ar fi trebuit să fie
cei mai cinstiţi. Tata era foarte onest,
eu l-am moştenit, cum a moştenit
Patapievici, băiat de funcţionar la
Banca Naţională, tot aşa, de o cinste
intratabilă.
I-aţi spus lui Mircea Benţea: „Scriu
jurnal ca să scriu literatură”. Mai
credeţi în această afirmaţie?
Da, absolut! Nu m-a interesat
niciodată jurnalul, adică să ţin un
jurnal. De aceea nici nu datez. Am
scris un fel de jurnal pentru că simţeam
plăcerea de a scrie şi mi-am dat seama
că n-am imaginaţie. Neavând imaginaţie,
ce poţi să scrii decât despre tine? Dar
nu m-a interesat niciodată decât să
pot scrie bine. Să am eu sentimentul
că e bine scris.
Domnule profesor, am ajuns la final.
Vă mulţumesc foarte mult pentru
acest dialog. Mă bucură faptul că aţi
reluat ideea scrierii jurnalului
pentru caracterul său literar...
Părerea mea e că, lăsând la o parte
volumele de critică am scris o singură
carte! Tot ce am scris formează un
ansamblu, cu titlul posibil: Ce-i trece
omului prin cap.
Fragmente din interviul realizat
de Elena Mateiu
