Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
„Numai asta m-a interesat, să fac literatură!“ - Convorbire cu Livius Ciocârlie de ---

Elena Mateiu: Domnule profesor, parcurgând prima etapă de creaţie şi studiile dvs. critice, daţi impresia că încă v-au mai rămas din acele „apucături” semiotice, cum le numiţi dvs.!

Livius Ciocârlie: Nu mi-a rămas decât amintirea unei perioade de fanatism. Există la mine această alternanţă. Un timp am capul liber, după care urmează un timp de cap pătrat. Aşa am devenit semiotician. E drept, şi din mecenariat. Ajuns la universitate, după ce lucrasem la muzeu, aveam obligaţia de a scrie lucrări aşa-zicând ştiinţifice. În felul ăsta am ajuns la semiotică, apoi m-am ambalat, iar astăzi privesc anii aceia cam ca Cioran pe cei de extremism.

Dar v-a ajutat, aţi fost plecat 7 luni la Paris!

E adevărat. Acolo, am vrut să mă înscriu la un curs al lui Barthes. Nu s-a putut, erau prea mulţi candidaţi, încât am ajuns, tot cu dificultate, la Genette. Am asistat şi la cursuri ale lui Derrida, fiindcă şi-l ţinea într-un amfiteatru mare, unde încăpeau şi neaveniţi. Am şi stat cu el de vorbă, era foarte inimos şi înţelegea cum stau lucrurile cu noi, cei din Estul socialist. De aceea, s-a şi dus la Praga, unde l-au arestat pentru că luase contact cu intelectualii disidenţi. Am fost şi la Kristeva, la Todorov, i-am găsit foarte abordabili, dar n-am discutat cu ei la fel de liber cum s-a întâmplat cu Derrida.

Dvs. aţi contribuit totuşi într-o oarecare măsură în spaţiul nostru literar, prin experienţa cu care aţi venit de acolo, cu întâlnirile acestea, pentru că nu se ştia atât de bine în literatura noastră, în anii ’70, despre ei, sau nu îndeajuns.

Au existat câţiva critici interesaţi de teorie. Sorin Alexandrescu, Al. Călinescu... Fertil a fost Negrici, cu expresivitatea lui involuntară. Însă nu-l citisem când am scris Un Burgtheater provincial, carte bazată pe acelaşi procedeu. Am „transcris“ numai autori de provincie care nu stăpâneau prea bine codul pe care-l foloseau, de unde un umor involuntar care la lectura critică nu prea s-a observat.

I-aţi spus de curând lui Marius Chivu că aveţi o voioşie pe care puţini v-au putut-o identifica. Eu am găsit-o în jurnale, nu mai spun de scrierile anterioare. De ce credeţi că ea nu a fost sesizată?

Da. La noi nu are multă priză umorul. E ciudată chestia asta. Parcă ar vrea să zică: „Nu eşti serios dacă ai umor!”, de parcă nu l-am avea pe Caragiale... Şi, de aceea, multă vreme nimeni n-a găsit că aş avea umor. Criticii n-au făcut caz de latura Sancho Panza...

Ei reţin mai degrabă Cavalerul tristei figuri, aţi observat?

Mai degrabă. Lucrul acesta se întâmplă la o cu totul altă scară cu Cioran, la criticii români, nu şi la cei francezi. Românii vor neapărat să scoată din el un autor foarte grav. În realitate, la el totul e pe muchie de cuţit, ironic şi grav, în acelaşi timp.

Rămânem deci la denumirea de „carte-experiment” în privinţa Burgtheater-ului? Acceptaţi „eticheta” aceasta?

Da, eu însumi n-am ştiut dacă e sau nu o carte. L-am rugat pe Manolescu să citească şi să-mi spună: merge chestia asta sau o să treacă drept plagiat? Şi mi-a zis că merge. Deci, bineînţeles că este un experiment, câtă vreme eu n-am făcut decât să colaborez cu diverşi autori. De exemplu, ţineam mult la Stoica de Haţeg, care este un cronicar cu o substanţă foarte bogată, mergând până la tragic, dar cu o limbă imposibilă, mai ales pentru cei de dincoace de Banat. Am încercat să-l perii, ca să se poată citi.

I-aţi recunoscut lui Mircea Benţea, care v-a intervievat, că există un stil bănăţean, de tip baroc, amestecat, în care vă regăsiţi şi dvs. Mai credeţi în afirmaţia aceasta? Aveţi stilul acesta „bănăţean”?

Mă tem de generalizări. Acum aş spune că nu ştiu ce înseamnă stilul bănăţenesc. De exemplu, cel mai bun scriitor bănăţean este Sorin Titel. Nu prea văd ce am în comun cu el.

A găsit Cornel Ungureanu în Geografia literară, unde vă face o prezentare în paralel cu Sorin Titel.

O fi existând,eu nu îmi dauseama. Am ţinut enorm la Sorin. Eu eram un fel de...

„Învăţăcel”, poate, sau e prea mult spus?

Nu, nu, eram prieteni. El m-a „băgat” în treaba cu publicistica. Fiindcă el făcuse un liceu şi mai neserios decât mine, avea multe scăpări de limbă şi eu eram un fel de secretar al lui, adică citeam şi îi atrăgeam atenţia, ceea ce nu mă împiedică să nu prea ştiu unde trebuie puşi doi i. „Mă inervează” scria el. Îi dădeam şi sfaturi mai serioase de care, din fericire, nu prea ţinea seama.

În partea biografică o tezei mele despre dvs. am un subcapitol care se intitulează Prietenii culturale. I-am inclus pe prietenii dvs. cronologic, neştiind cine ocupă primul loc. Nici n-am să vă întreb, că poate nu ar fi potrivit...

Probabil că Roman Cotoşman este pe primul loc, la egalitate cu cineva care a scris fără succes o carte foarte bună – Mihai Bogdan. E vina mea, eu l-am îndemnat s-o scrie şi după aceea, nefiind deloc abil în viaţa literară, n-am ştiut să i-o promovez. Sunt acolo capitole mult mai bune decât aş putea să scriu eu. M-a şi bucurat, m-a şi întristat când mi-a spus Simona Popescu că a dat peste carte şi i-a plăcut.

M-a impresionat şi am reţinut din ce aţi spus că dacă o carte reuşeşte să transmită viaţa, expresia vieţii, atunci acea carte este un succes.

Aici e o veşnică discuţie pe care o am cu Ţepeneag. Eu sunt partizanul lui Lucian Raicu... Pentru Raicu, dacă nu spunea ceva despre om, acea carte nu-l interesa. Pe când Ţepeneag insistă asupra felului de a scrie, al procedeelor, nu pe experienţa omenească. Şi fiecare are argumentele lui.

Şi îl menţionăm ca prieten şi pe Ioan Hollender, o prietenie care a rezistat, deşi nu v-aţi văzut mult timp.

Nu ne-am văzut pentru că plecase şi a reapărut în ’90. A plecat la câţiva ani după ce fusese exmatriculat din cauza participării la mişcarea de protest a studenţilor timişoreni inspirată de răscoala de la Budapesta, în 1956. Cum Holender era un tip cu personalitate, s-a apucat să vorbească. L-au dat afară din facultate şi după un timp a plecat. Ne-am revăzut când a venit la noi acasă şi a strigat la geamul deschis „Ieşi afară Ciocus, că mi-s io, Holi!”.

Vorbind despre unul dintre interviurile pe care le-aţi dat, mi-am amintit că aţi scris în Eseuri critice despre Florin Mugur şi despre talentul lui ca intervievator, în Convorbiri cu Marin Preda. Întrebarea mea este: aţi fost vreodată în această postură de a lua un interviu altcuiva?

Nu, n-am luat şi nici nu m-aş pricepe să fac aşa ceva. Şi cu Florin Mugur m-am înţeles bine. Marta Petreu a publicat un poem scris de el pentru mine, foarte frumos, care cuprinde versul ăsta: „Dragul meu prieten care mă deteşti”. Eram prieten cu Mugur, dar el era şi redactorul cărţilor mele. Şi având în el o frică ancestrală era un redactor mai tăios decât alţii. Ceea ce alţii ţi-ar fi înghiţit, el nu! Aşa că eram prieteni şi adversari în acelaşi timp...

Aţi amintit de experienţa aceasta a autocenzurii în privinţa romanului Clopotul scufundat, aţi şi publicat în „România literară”, în acea rubrică, Curs practic de cenzură literară, întreg procesul...

Autocenzură făceam toţi, dar acolo a fost şi o cenzură crâncenă. Cam o sută de pagini au taiat şi, mă rog, n-are rost să-mi mai pară rău. Dar am descoperit un articol al lui Raicu, de prin ’90, când se scria foarte inflamat, un articol în care se vorbea despre Ileana Mălăncioiu şi despre mine, unde Raicu spune că a citit Clopotul scufundat aşa cum a fost scris şi că e o carte foarte bună. Acea carte nu mai există pentru că am aruncat-o. Mă apasă toate hârtiile din jurul meu, aşa că arunc şi ce trebuie şi ce nu trebuie. Totuşi, îmi pare rău acum.

Rămânând la această temă, pe când scriaţi Cartea cu fleacuri aţi mărturisit că încercaţi să faceţi o carte despre cenzura literară.

Am şi făcut o bună parte din ea şi m-am oprit din onestitate. Mi-a fost frică să nu comit o greşeală. Am oroare de cei care şi-au publicat cărţi de dinainte de ’90 introducând şi ce a fost cenzurat, dar fără să atragă atenţia. Or, dacă un tânăr ia şi citeşte cartea aceea, zice: „Dar unde era cenzura dacă ei puteau să spună lucrurile astea? Nu era rău!”. La mine a fost acum mai mult decât atât: lucrând pe dactilograma pe care o aveam şi despre care consideram că este ce i-am dat lui Mugur şi el a cenzurat, am găsit pagini atât de violent ostile regimului, încât mi-am spus că nu e posibil să fi dat aşa ceva. Ar fi fost o prostie, ştiam că nu se poate publica! Deci n-am mai ştiut ce, de fapt, am dat şi ce n-am dat la editură. Nu mai puteam să fac o carte despre cenzură când poate că dactilograma asta nici n-a ajuns la ei. Din cauza acestei derute, am lăsat-o baltă!

Să ne întoarcem puţin la semiotică, fiindcă mi-a atras atenţia acel Cerc de semiotică despre care nu ştim foarte multe. Ce ne puteţi spune? A fost un experiment sau o întâmplare?

Îmi aduc aminte de o scenă cu Marin Mincu, mai tânăr decât mine, personaj cu ciudăţeniile lui. Mă suspecta că mă consider cel dintâi, deci dinaintea lui, semiotician. I-am spus: „Fii tu primul!”. Şi de atunci m-a iubit fără rezervă. Dar realitatea este că s-au adunat la Universitate câţiva şi am făcut timp de un an lecturi din Căldură mare care nu s-au publicat şi, mai mult, cred că s-au pierdut. Poate era ceva bun, nu ştiu, poate că era interesant. Şi Şerban Foarţă, şi câţiva colegi de la facultate, fiecare a scris despre Căldură mare. Deci un an de zile am făcut semiotică pe text. După aceea m-am săturat de cuvântul „text”. Îmi aduc aminte că într-una din cărţile de critică scriam la sfârşit: „Dau divorţ de cuvântul «text»”, sau cam aşa ceva, cum au făcut Cistelecan şi Muşina, au dat divorţ de generaţia ’80!

Aşadar consideraţi că cercul a luat fiinţă în mediul universitar. Dar mai existau şi acele „Caiete de semiotică”...

Da, cercul propriu-zis a fost la Universitate. Am avut un cerc şi la Casa Universitară, mai târziu. Acolo ne adunam destul de mulţi din tot oraşul, inclusiv psihiatri, personalităţi interesante ale Timişoarei. De exemplu, Eduard Pamfil, mai în vârstă cu 20 de ani decât noi, un psihiatru care-şi făcuse studiile în Elveţia, un vorbitor nemaipomenit şi chitarist de muzică din secolul XVI. Deci cercul de la Casa Universitară era ceva mai eteroclit. Ei, şi ne-am hotărât să facem un volum, ne-am apucat să strângem texte, dar voiam să luăm din toată ţara, să rugăm prieteni ca Ion Pop, Papahagi, Vartic, Alexandru Călinescu sau chiar şi prozatori, dar n-am ajuns la capăt, pentru că în acelaşi timp am organizat şi un ciclu de conferinţe. I-am invitat pe aceiaşi prieteni să vină să vorbească, şi nu numai prieteni, şi pe unii pentru care aveam un mare respect, cum ar fi Mihai Şora, Petru Creţia, Paleologu... Totul a mers bine până ce l-am invitat pe Manolescu. De Manolescu Securitatea se temea ca de dracul şi am constatat, citindu- mi dosarul, pe care acum îl am în pod, că în vederea venirii lui s-au luat o mulţime de măsuri, cum să fie urmărit în toate situaţiile, iar pe margine un colonel scrie: „Se anulează întreaga acţiune”! Cu asta s-a terminat şi cu cercul, şi cu ciclul de conferinţe, şi cu ideea de volum...

Amintind de dosar, cel mai mult m-a impresionat atunci când aţi plecat cu familia în vacanţă la Herculane. Vă mărturisesc că am fost şocată de operaţiunile lor! Poate să fie naivitatea vârstei...

Aici e o chestie de cronologie. Acum poţi să fii şocat, dar noi habar n-aveam. Nici nu ne trecea prin gând de ce ne dădeau cei de la Hotelul Roman aşa de uşor apartament. Era un hotel de calitate, n-aveam salarii mari şi singurul lux pe care ni-l permiteam era să mergem în perioada Crăciunului toţi patru şi să stăm acolo şapte zile. În colţul clădirii erau apartamente cu două camere, foarte confortabile, foarte plăcute, iar nouă ni se dădea mereu acelaşi apartament, fără nicio dificultate. Acum ştim de ce. Dar noi n-am avut de suferit, asta trebuie să realizeze cine citeşte acum. Trebuie făcută o disociere. Perioada stalinistă a fost cumplită, feroce. Ce se auzea cel mai des era „L-au luat azi-noapte”, în mediul meu, cel puţin. Deci, perioada aceea a fost aşa cum se spune. În legătură cu epoca lui Ceauşescu, unii au tendinţa să facă pe eroii în timp ce eu gândesc exact invers: am fost prea slabi. Nicidecum nu avem cu ce să ne mândrim. Securitatea ne-a dat atâta importanţă, ne-a crezut periculoşi, dar noi habar n-am avut, noi n-am simţit că suntem urmăriţi. Că ei au încercat să mă agaţe, asta e o altă problemă. Aceea a fost o săptămână foarte grea pentru mine. M-au chemat de patru ori la rând, pentru că aveam legătură cu un lector francez. El stătea la noi doi ani, era echivalentul serviciului militar la ei şi pentru securişti era clar că e spion. Lectorul francez s-a apucat să scrie: „Cu familia Ciocârlie se poate vorbi” şi ăştia imediat au înţeles că „se poate”, adică facem spionaj, şi de aceea au încercat ca, speriindu-mă, să mă transforme din spion pentru Franţa în informator despre Franţa! Şi s-a terminat când i-am spus nevestei mele: „Uite ce facem! Luăm fetele, mergem la ambasadă şi le spunem «Noi de aici nu mai plecăm, din cauza voastră suferim!»”. Nu mă gândeam că miliţianul de la poartă nu ne-ar fi dat drumul niciodată... Cum nevastă-mea n-a avut curaj să facă aşa ceva, le-am spus securiştilor că nu mai vin decât arestat! A fost amuzantă replica lor: „Păi, noi am crezut că sunteţi patriot. Aşa, noi nu mai stăm de vorbă cu dvs., nu dvs. nu mai staţi de vorbă cu noi!”. Cine face pe eroul acum că era urmărit de Securitate bravează. Mai ales dacă apuca să vorbească „Europa Liberă” despre tine, deveneai liber complet. Le era o teamă mistică de „Europa Liberă”. Mă frapează câtă falsitate există acuma în rememorarea epocii. E adevărat, încercau să ne intimideze, dar se fereau să creeze cazuri. Nu, e o mare minciună că Securitatea ne-ar fi presat şi noi am fi fost persecutaţi, şi minciuna mă supără pentru că cei dinaintea noastră, părinţii noştri, chiar că au fost persecutaţi şi chiar că au trăit în teroare.

Într-un articol din „Contrapunct” Ion Bogdan Lefter vorbea despre „spiritul bănăţean” revoluţionar, ieşit la iveală în 1989, şi vă includea şi pe dvs. în această categorie. Vă asumaţi o asemenea poziţie socială pentru perioada respectivă?

Nu, nici vorbă de spirit revoluţionar. Am numai o stupoare în privinţa adjunctului Securităţii. Eram prieten foarte bun cu Manolescu, dormeam când la el, când la Raicu când veneam în Bucureşti şi s-a întâmplat să fiu acolo când a început Dinescu mişcarea şi s-a proiectat o scrisoare. Manolescu a zis: „Hai, ce facem? Semnăm sau nu semnăm?”. Şi noi am zis că semnăm dacă se adună un număr semnificativ, vreo 25. Bineînţeles că la Manolescu acasă era microfon. Vine nevasta mea la Bucureşti, Manolescu îi dă un „Libération” cu articolul Les écrivains roumains ont froid şi eu de dimineaţă o aştept la gară. Eram îngrijorat din cauză că una dintre fete era bolnavă şi de-asta i-am făcut gălăgie securistului care o aştepta pe nevasta mea, nu de revoluţionar ce eram. Deci, am ajuns la gară, au venit, ne-au luat şi ne-au dus la Poliţia gării. Eu, supărat din cauză că o ştiam pe fată bolnavă şi ăştia ne ţin. Ei, cu un calm desăvârşit: „Deschideţi geamantanul!”. Habar n-aveam ce era acolo: era „Libération”- ul! Nevastă-mea a fost imediat convocată, nu eu, n-aveam niciun amestec. Ea adusese ziarul şi a chemat- o adjunctul Securităţii. Iar ea i-a spus: „Lăsaţi-ne în pace! Nouă nu ne stă gândul la revoluţie! Noi avem lucruri mai grave!”. I-a spus despre fată şi omul a zis: „Uitaţi, dacă obţineţi aprobare... – noi voiam să meargă în străinătate, speram să facă analize mai amănunţite – dacă obţineţi aprobare de la partid...”. Aşa a şi fost. S-a ţinut de cuvânt omul. L-am întâlnit când cu episodul Dinescu. Venise unul de la Bucureşti, habar n-aveam cine e, n-am ştiut că se ocupă de scriitori, să mă tragă de limbă în legătură cu intenţiile noastre. Eu n-aveam nicio intenţie, nu eram cine ştie ce curajos, totul era să nu mă compromit, asta era tot. Omul a stat cu mine de vorbă, i-am spus ce i-am spus şi el zice: „Dinescu susţine că o să semnaţi”. I-am spus: „Dinescu mi-e prieten şi dacă se gândeşte să o facă, sigur s-a gândit că o s-o fac şi eu, dar n-am stat de vorbă cu el!”. M-a lăsat în pace. A doua zi vine acasă adjunctul Securităţii să spună: „Domnule, nu mai spuneţi chestiile astea, că totul se înregistrează”. Deci a fost o relaţie bizară cu omul ăsta, s-a purtat cumsecade cu noi. N-a făcut nimic, nu m-a ameninţat, a venit să mă atenţioneze. Ei bine, după revoluţie a fost arestat şi când a ieşit din închisoare, după câteva luni, i-a dat plângând un telefon nevestei mele, din recunoştinţă că nu l-am pârât. De ce l-am fi pârât?

Dar implicare socială a existat cu siguranţă.

Da, exista altceva care nu e bine sesizat la Bucureşti. De ce a pornit revolta de la Timişoara? Pentru că sunt acolo mai multe naţionalităţi. Dacă sunt numai două, cum e la Cluj, în Ardeal, atunci se ceartă între ele, se duşmănesc. Dacă sunt mai multe, se înţeleg. Şi la Timişoara ne înţelegeam, nu în sensul că eram foarte prieteni, dar nu ne duşmăneam. Asta a făcut posibil ca românii să se ducă să-l apere pe un ungur. La Cluj ar fi fost de neconceput. Deci asta există la Timişoara, nu spirit revoluţionar, bănăţenii sunt prudenţi. Dar pentru că era deja o stare de nervozitate atunci, se întâmplase ce se întâmplase şi în celelalte ţări, s-au mobilizat. Ca să zic o vorbă mare: ne-am mobilizat.

Ceea ce spuneţi am simţit când evocaţi perioada liceului, aceeaşi armonie.

Şovinismul era ceva necunoscut. La mine în clasă, la liceu, erau mulţi evrei care, din păcate, toţi au plecat, erau nemţi, unguri, sârbi, români. Deci eram toţi acolo şi ne înţelegeam perfect.

Îmi amintesc de una dintre preocupările dvs. din liceu, „Şcoala de duminică” parcă o numeaţi?

„Academia”, i se zicea. Da, nu era cine ştie ce de capul ei, dar, dacă stau să mă gândesc, din oamenii care au participat acolo a ieşit ceva. Cotoşman nu, el era bun pe domeniul lui, ştia să însufleţească, de aceea a format mai târziu un grup important, 111, dar nouă ne zicea: „Vorbiţi prostii acolo!”. Şi cam avea dreptate! Dar unul a devenit un foarte bun dirijor, Acél Ervin, altul muzicolog şi compozitor, Gheorghe Firca, mai era un neamţ, eram eu. Fiecare ne asumasem un rol: unul preda istoria muzicii, unul istoria artei, eu istoria literaturii, dar n-am ajuns decât prin Evul Mediu, şi unul, ungur, ne fotografia.
Liceul Clasic a fost de un diletantism superior, poate de acolo am şi moştenit propriul meu diletantism. Şcoală foarte serioasă nu se făcea, dar era o deschidere culturală care în alte licee nu exista. Aveam şi o profesoară care era eleva lui Ibrăileanu.

Triumful vi l-a adus, cred, acea compunere: „Prima zi de şcoală”.

Aceea a fost în altă perioadă, în gimnaziu. Îi admir şi acum pe cei din comisia care mi-a dat, nu premiul III, cum credeam eu, ci menţiunea a III-a. Pe ţară, totuşi. Deşi nu eram chiar aşa de grozav, mai ales că scriam cu o ortografie îngrozitoare. Am făcut şcoala primară la o şcoală de aplicaţie pe lângă Şcoala Normală. Toţi învăţătorii plecau pe front, deci am avut o droaie de învăţători, încât am făcut şcoală pe apucate. Nici acum nu ştiu când se scrie cu doi „i”, în timp ce nevasta mea, la Severin, cu o învăţătoare bună, n-are probleme de felul ăsta! Aşa încât probabil că n-am luat premiu şi din cauza ortografiei mele. Dar, totuşi, i-am admirat că au putut să-i dea menţiune unuia care scrisese cât de nesuferită i-a fost şcoala din prima zi. Am regăsit asta pe un plan superior, la Zaciu, care a scris la admitere că „Eminescu nu este un mare poet”! Un teribilism tineresc – şi a luat nota maximă! De ce? Pentru că examinator era Dimitrie Popovici, care după aceea l-a şi luat pe Zaciu asistent.

Aşadar, experienţa dvs. ca profesor...

Culmea este că cel mai bine făceam cursul practic, pentru că aveam un oarecare bun simţ. Făceam un seminar de redactări, le dădeam subiecte, le comentam, ieşea bine. Cursul propriu-zis îl făceam foarte serios, dar era complet irealist. Se adresa cred că la 2% – sau nu 2%, că nu erau 100 de studenţi la franceză, erau doar 20! – la 2-3 persoane şi, în rest, cred că ziceau: „Ce dracu’ vrea ăsta de la noi, de ce ne chinuie aşa?”. Deci n-am fost un profesor foarte bun, eram doar foarte conştiincios, fără să ştiu să comunic bine cu ei. Eram timid şi nu reuşeam să vorbesc decât cu cei mai deştepţi, cum au fost Mihăieş, Vasile Popovici, Daniel Vighi, Bodiu, săracul, dar cu fetele, care erau foarte silitoare, nu stăteam de vorbă. Aşa că n-am fost un profesor talentat, doar conştiincios.

Cariera dvs., totuşi, a început ca profesor la o şcoală gimnazială. Aţi terminat facultatea şi aţi fost repartizat în Timişoara: aţi predat o lună de zile şi apoi v-au mutat în biblioteca şcolii.

Asta a fost în 1958, când am terminat facultatea. N-am stat decât un an profesor, fiindcă nu-mi plăcea deloc. Noroc că tatăl meu, care era funcţionar la secţia de cultură, mi-a găsit un post la muzeu. O experienţă plăcută am avut mai târziu, când am ţinut orele soţiei gravide, la Liceul German. Acolo, când eram întors spre tablă, nu ştiam dacă e cineva în sală, atât erau de cuminţi şi tot ce le cereai făceau, erau nemaipomeniţi nemţii ăia! Degeaba încearcă să pună la un loc UE nemţii cu grecii, n-au cum, şi cu românii!... Cât despre muzeu, a fost cea mai frumoasă perioadă. Numai la Bordeaux, după ’90, a mai fost aşa de frumos, fiindcă nici acolo nu aveam mare lucru de făcut! Era ca o vacanţă. Din viaţă mi-a plăcut vacanţa!

Experienţa aceasta am întâlnit-o în jurnalele dvs., în schimb perioada pariziană nu este menţionată sau evocată confesiv.

Da, ştiu! Am un prieten, Sandu Călinescu, care este un mare iubitor de Paris, a şi stat destul de mult acolo, a predat la „Langues Orientales” şi mi-a zis: „Cum ai putut să scrii că nu te omori după Paris?”. Chiar nu mă omor! Pentru mine Parisul a însemnat Lucian Raicu, Sonia Larian şi Dumitru Ţepeneag. La Bordeaux, tot la şapte săptămâni era o săptămână liberă şi imediat plecam la Paris, unde aveam un prieten dintre lectorii francezi cu care „am spionat” şi stăteam la el, mai stăteam şi la Raicu, la Ţepeneag. Ãsta e Parisul pentru mine. Altfel, nu ştiu de ce, nu-mi explic, prostie în orice caz! Îmi dau seama cum e Parisul, înţeleg că poate să placă, dar eu nu mă omor.

Sunt curioasă de cartea pe care aţi pregătit-o înaintea Burgtheater- ului. Aţi spus că este de fapt „debutul nerealizat”, un volum experimental, când aţi scos din bibliotecă la întâmplare cărţi şi aţi compus un ansamblu din fragmente.

Da, am făcut un volum în care au intrat şi scrisorile alea pe care le-am publicat în Exerciţii de imaturitate, şi alte diferite texte experimentale, tot felul de trăsnăi. I l-am dat Getei Dimisianu, care din prietenie a vrut să-l publice, era o vreme în care se putea, în 1968-69, atunci puteai scrie orice dacă nu te legai de partid, cele mai fanteziste lucruri. Numai că dura mult publicarea unei cărţi şi au venit Tezele din iulie. Am avut mare noroc că nu s-a publicat cartea aia care era semicretină, cu nişte experimente care nu aveau ce căuta în public. Hipermodernism, deh!

Cu toate că nu vă recitiţi cărţile şi nu daţi sentinţe despre ele, despre acea carte spuneţi că ar fi fost altfel!

Ar fi fost absurd să nu-mi dau seama mai târziu! Adevăratul meu debut ar fi fost altul: debut de filozof! Ca să vedeţi ce înseamnă şcoală proastă, şcoala neserioasă pe care am prins-o eu. Recunosc că nu prea eram studios! Imediat după facultate m-am apucat să scriu un eseu despre viitor, a durat un „cincinal“. Eu aveam impresia că este filozofic, era ceva Hegel pe-acolo, nu ştiu ce! Erau nişte trăsnăi teribile, despre care mie mi se părea că sunt extraordinare, le-am şi dat cuiva care le-a pierdut, din fericire, la o editură. Nu mai ştiu cine le-a pierdut, că bine a făcut, parcă Sorin Alexandrescu, nu mai ştiu cine! Ar fi fost groaznic dacă ar fi apărut!

Cred că sunteţi prea dur cu dvs...

Nu, am avut mare noroc. Trăsnăi au şi apărut atunci la unii care, totuşi, le-au ţinut sub control, cum ar fi Vintilă Ivănceanu, dar ale mele întreceau măsura...

Eu tot mă întreb cum ar fi fost cariera dvs. dacă aţi fi debutat ca poet. Aţi avut nişte încercări!

Cu poezie chiar nu puteam să debutez pentru că prima mea fază, înainte de a fi şi poet despre amor, amor pentru fete care nu existau, am fost poet anti-comunist! Făceam un realism socialist pe dos, scriam nişte poeme unde eram un fel de Dan Deşliu! Am avut atâta vanitate încât le-am aruncat. Deci nu puteam să debutez ca poet: puteai să publici orice trăsnaie, dar nu să te legi de partid!

Şi dacă mergeaţi pe direcţia poeziilor ca Mă cheamă fiordul..., dacă aveaţi un volum întreg, cum ar fi fost?

N-am ajuns atât de departe! Erau nişte poezii extrem de proaste şi nu-mi dădeam seama cât sunt de proaste! Nu credeam nici că sunt genial! Geniul meu s-a concentrat asupra Cincinalului ! Credeam că şi poeziile sunt bune, prietenii mei, care nu erau literaţi, erau impresionaţi de ele şi eu le cam dădeam dreptate! Ziceau cum că aşa scrie şi Coşbuc, şi Eminescu, cu rimă cu tot... Eram mulţumit: nu chiar Eminescu, dar Coşbuc s-ar putea, la urma urmei de ce nu?

Fiindcă nu ne putem imagina unde aţi fi ajuns mergând pe linia poeziei, dacă aţi fi dat admitere la facultatea de la Iaşi şi aţi fi rămas acolo, ce s-ar fi întâmplat?

A fost o experienţă bizară la Iaşi. M-am dus fiindcă aveam un unchi militar care se tot muta şi ajunsese la Iaşi. Cum părinţii mei nu prea aveau bani să mă ţină, ar fi fost un sprijin. M-am dus vara la cursurile de pregătire pentru admitere şi mi s-a părut – probabil că există acolo o tradiţie a culturii sau a literaturii, în orice caz incomparabilă faţă de Banat – că cei de acolo sunt grozavi. Atunci mi-am zis: „Eu ce fac cu ăştia? Nu trec în vecii vecilor!”. Norocul meu a fost că fratele meu era aici, la Bucureşti, şi i-am scris disperat să se intereseze cum stau lucrurile la Universitate, la franceză. Nu voiam la română fiindcă ştiam că româna e politizată, iar eu eram „anti”... Aveam dreptate, toate bătăliile, ambiţiile politice erau la română, iar la franceză nu. A apărut la un moment dat în grupă o nepoată a lui Gheorghiu-Dej, complet inofensivă. Mi-a scris fratele meu că la franceză sunt 316 locuri. Eram atât de naiv încât l-am crezut, nu ştiu de unde a scos 316! Destul că l-am crezut şi cum ăştia de la Iaşi ştiau totul pe dinafară, m-am urcat în tren şi m-am dus la Bucureşti!

Domnule profesor, din ce generaţie faceţi parte?

Fac parte dintre acei scriitori care au aşteptat să poată scrie fără să li se comande ce să scrie, chiar dacă nici să scrie tot ce gândeau nu se putea! Cei din „generaţia” mea sau chiar şi cei mai tineri care erau foarte dotaţi pentru literatură erau hotărâţi să intre fie la facultate, fie în publicistică şi au făcut compromisuri destul de neplăcute. Eu mă consider, păstrând proporţiile, din generaţia Radu Petrescu, Dimov, Mircea Horia Simionescu, Ţopa ş.a. Iată ce înseamnă un scriitor de calitate, M.H.S.: el nu avea spirit de revoluţionar, nici măcar nu evita compromisurile, dar în literatura lui nu a pătruns nicio virgulă care să fie discutabilă. Deci cu aceştia mă simt afin. Toţi sunt mult mai buni decât mine, sigur! Şi mai este Mircea Ivănescu. Eu nu mă consideram mare scriitor, dar nici nu voiam să mă compromit.

Este ce aţi moştenit de la tatăl dvs.?

Da, el era intransigent. Dar, de fapt, vorba pe care mi-a spus-o nu era despre partidul comunist. A zis: „Nu intra niciodată în politică, politica e o porcărie!” – dar se referea la liberali... Când primul Brătianu, care a înfiinţat Partidul Liberal, ca să poată să-i concureze pe conservatori, care erau bine instalaţi, a vrut să se adune membri, a admis corupţia, deşi el era un om cinstit. Cam aşa fac partidele acum. Tata nu suporta asta, el era funcţionar, administrator financiar, o meserie în care erau mulţi corupţi. Colegii lui se îmbogăţeau, îşi făceau vile, deşi ar fi trebuit să fie cei mai cinstiţi. Tata era foarte onest, eu l-am moştenit, cum a moştenit Patapievici, băiat de funcţionar la Banca Naţională, tot aşa, de o cinste intratabilă.

I-aţi spus lui Mircea Benţea: „Scriu jurnal ca să scriu literatură”. Mai credeţi în această afirmaţie?

Da, absolut! Nu m-a interesat niciodată jurnalul, adică să ţin un jurnal. De aceea nici nu datez. Am scris un fel de jurnal pentru că simţeam plăcerea de a scrie şi mi-am dat seama că n-am imaginaţie. Neavând imaginaţie, ce poţi să scrii decât despre tine? Dar nu m-a interesat niciodată decât să pot scrie bine. Să am eu sentimentul că e bine scris.

Domnule profesor, am ajuns la final. Vă mulţumesc foarte mult pentru acest dialog. Mă bucură faptul că aţi reluat ideea scrierii jurnalului pentru caracterul său literar...

Părerea mea e că, lăsând la o parte volumele de critică am scris o singură carte! Tot ce am scris formează un ansamblu, cu titlul posibil: Ce-i trece omului prin cap.


Fragmente din interviul realizat de Elena Mateiu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara