De la Mă numesc Roșu, romanul care i-a adus lui Orhan Pamuk Nobelul, la recent apăruta Femeia cu păr roșu s-au conturat, în cele zece opere publicate, câteva clișee ale confruntării occidental-orientale care îl fac pe autor imediat recognoscibil.
Scena e, de obicei, Istanbul, orașul cu amurguri bântuite de ginni, aflat „cu un picior în Occident și altul în Orient”, simbolul întregii Turcii. Personajele sunt tipuri tradiționale (bărbieri, fântânari, negustori ambulanți, arămari etc., dar și învățați, imami, sultani…), incluzându-l întotdeauna pe povestitor, dar și pe pictor (miniaturist, auritor, legător). Căci pentru Orhan Pamuk vizualitatea rămâne esențială. În artă, țelul oriental e perfecțiunea formală și fără individualitate stilistică, aceasta fiind considerată un cusur, apanaj al Occidentului. Femeia iubită apare întotdeauna ca fiind puternică, inteligentă, maternă. Lumea tatălui/maestrului o domină pe cea a fiului/ucenicului sau se află în dispută cu ea etc.
Pe această dispută oedipianrostamiană (povestea grecească, deci europeană, a lui Oedip, și legenda persană a lui Rostam) se întemeiază și conflictul din Femeia cu părul roșu. Cem, ucenicul ziditorului de fântâni Murat, se îndrăgostește fulgerător de o actriță cu plete ca focul, zărită în treacăt, și pe măsură ce firul poveștii se apropie de păcat și iubire, relația dintre meșter și ucenic se destramă. Meșterul Mahmut, fântânarul care își venera meseria, era un înțelept pricepător de înălțimi și adâncuri, crezând că, așa cum bolta cerului are șapte caturi, și pământul adăpostea multe lumi. Era privit cu venerație de cei care îl vedeau ascultând pământul „de parcă ar fi fost un medic care asculta un prunc bolnav” (p. 26), iar Cem intuise că în mintea acestuia „exista o anumită legătură între lumea subterană și tărâmul morților, cu măruntaiele pământului, pe de o parte, și cotloanele de neuitat ale raiului și iadului, pe de altă parte” (p. 41). Multe dintre aceste povești erau preluate din Coran, de pildă „cea în care diavolul îi îmboldea pe oameni să zămislească imagini, îi povățuia să se uite la ele ca să le aducă aminte că erau muritori, pentru ca mai apoi să-i rătăcească” (p. 43) și de aceea, ruperea ulterioară a lui Cem de meșterul-tată are și conotația unei răzvrătiri religioase.
Femeia cu părul roșu, actriță în care Cem descoperă o prietenă din tinerețea stângistă a părintelui său, îi înțelege această nevoie de detașare, într-o țară în care „oamenii au mulți tați. Părintele-stat, Dumnezeu-tatăl, părintele-general, părintele-mafiot… Aici nimeni nu poate trăi fără tată !” (p.95) Din relația de o noapte cu aceea care îl făcuse să vadă lumea în culori înfocate (ca în filmul lui Pasolini, Oedip rege, turnat la Fez: totul într-o ambianță roșcată, până și părul Annei Magnani, care o juca pe mama lui Oedip, fiind roșu), Cem a avut un fiu, menit să ducă la capăt, peste ani, tragicele legende. De altfel, toată viața fostului ucenic, devenit inginer geolog și proprietarul unei companii de succes, se petrecuse în căutarea acelor legende, căci, alături de soția sa Aișe, călătorise prin toată lumea spre a le afla: „Nu reușeam, de fapt, să percepem în profunzime nici pictura islamică, nici poveștile din Cartea șahilor, nici subiectele mai pretențioase de genul celor privitoare la relația Orient-Occident. Miniaturile acelea delicate zămislite pe manuscrise din vechime ne făceau să ne dăm seama repede de efemeritatea existenței celor săvârșite în trecut […] de deșertăciunea orgoliului de a crede că, aducându-ne aminte câteva amănunte, percepeam sensul vieții și al istoriei.” (p. 168).
Romanul, având ambiția de a sta alături marilor drame despre fatalitate, destin, iubire, minciună, vină, păcat, viață și moarte cade în ispita unei exagerate teatralități. Chiar citit ca îngroșare voită și postmodernă a unor linii imaginare, devine previzibil prin exces de livresc.
Nu puține din ecourile acestei cărți provin din Mă numesc Roșu. Firele basmelor, parabolelor, zicerilor înțelepte, exaltărilor sufi și imaginilor din poezia veche sunt mânuite în acest roman istoric cu dramatism, anume spre a atrage atenția asupra dificultăților învinse de „școala privirii”, pe drumul dintre Veneția și Bagdad. Și aici găsim un Mare Maestru, mai-marele miniaturiștilor, iar lumea privită de sus, de sufletul unui mort, pare o miniatură în care breslele își etalează cunoașterea – dar fără semnătură, căci „important este ca pictura, prin frumusețea ei, să te îndemne să prețuiești bogăția vieții, dragostea, culorile lumii create de Dumnezeu, să te îndemne la cugetare și la credință. Nu identitatea miniaturistului este importantă” (p.92). Dorința de a avea un stil propriu, semnătură și personalitate e socotită „un chip de-a te făli, plin de neobrăzare, prostește, cu propriul cusur” (p. 104), iar necunoașterea meșteșugului perspectivei „cu care se laudă azi plini de trufie maeștrii frânci” (p. 108) e prezentată ca virtute. Totuși, ale lui Dumnezeu sunt atât Răsăritul, cât și Apusul (sintagmă coranică preluată de Goethe ca temelie a Divanului occidental-oriental) iar amestecul celor două lumi duce la miracole: „Nimic nu este neîntinat, a zis Unchiul. Ori de câte ori se creează miracole în miniatură, în pictură, ori de câte ori iese la iveală, într-un atelier de pictură, ceva frumos, care-mi face ochii să se umezească și părul să se zbârlească, știu că acolo s-au întâlnit două lucruri diferite, care n-au mai fost alăturate înainte, și că acestea au dat la iveală un nou miracol. […] Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul și Asfințitul! Să ne păzească Dumnezeu de dorințele celui neîntinat și neamestecat! (p. 241)
Culoarea e „mângâierea ochiului, muzica surzilor – un cuvânt în întuneric” (p. 280), roșul cernelii din călimara de bronz cu care e ucis miniaturistul Delicat (găsit mort, ca unul din călugării din Numele Trandafirului de Umberto Eco, aparent fără justificare; aceeași obsesie a fântânii ca în Femeia cu părul roșu stârnind ample cercetări polițist-metafizice) se amestecă și cu sângele celui ucis. Tot ca la Eco, identificarea se face pe urmele unui cal, dar aici e vorba de un desen, de felul în care ucigașul, care își uitase o schiță asupra victimei, desenează nările calului (un cusur ca o semnătură, prilejuind o încântătoare incursiune în explorarea tratatelor medievale despre cai). Voind să salveze breasla de învinuirile că ar fi adoptat perspectiva și stilul frâncesc, ucigașul miniaturist își împlinește cele două omoruri în fapt de seară, fiindcă „toți tâlharii, poeții, melancolicii știu că atunci când se rostește chemarea la rugăciunea de seară, ginnii și demonii din sufletele lor se zbat” (p. 183). Sufletele pictorului Delicat și ale Unchiului, uciși ca să nu-i dezvăluie pe miniaturiști ca eretici, urcă la cer prin ceruri colorate până la roșu, descoperind rostul vieții: taina și iubirea. Și, tot ca din Coran, punându-și întrebarea dacă nu s-au lăsat prea mult atinse de pictura necredincioșilor, primesc răspunsul: „Ale Mele sunt și Răsăritul și Asfințitul!”
Alt fir preluat în toate romanele lui Pamuk este iubirea după tipar legendar, împletită în conflictul dintre vechi și nou, dintre Orient și Occident. După felurite peripeții (crime, căutări polițiste etc., care fac suspense-ul acestui colaj artistic-istoric) miniaturistul Negru se reunește la Istanbul cu iubita sa din tinerețe, Șeküre. Însă, deși iubirea lor mereu amenințată se împlinește până la urmă, cele trei decenii trăite alături în continuare le sunt umbrite de lipsa interesului pentru artă a noului sultan (trimitere la politica turcească recentă); nu se mai pictează nici oriental, nici frâncește. Chiar și în dragoste, fericirea apare legată de împlinirea în meserie. Povestea, scrisă de Orhan, fiul lui Șeküre (așa cum în Femeia cu părul roșu, Enver, fiul acesteia, avea să devină scriitor) implică o structură polifonică uimitoare – a celor mai stranii puncte de vedere (vorbesc obiectele, culorile, noțiunile…), care fac marca Pamuk și care lărgesc țesătura epică dincolo de văzute și nevăzute.