Hristina Doroftei: Colecţia OPERA
POETICĂ, apărută în 2016 la Editura
Paralela 45, sub coordonarea şi
îngrijirea lui Călin Vlasie, îşi
propune să adune toate volumele
de poezii publicate până acum de
către poeţi români reprezentativi.
Până acum, în această colecţie au
fost publicaţi, pe lângă
dumneavoastră, Liviu Ioan Stoiciu,
Aurel Pantea, Emil Hurezeanu şi
Adrian Alui Gheorghe. Cum aţi
primit această idee?
Ioan Es. Pop: Am fost mai mult
decât flatat atunci când, în toamna
anului 2015, domnul Călin Vlasie mi-a
cerut ca, până la 15 ianuarie 2016,
să pun laolaltă conţinuturile tuturor
cărţilor mele de poezie, în vederea
publicării lor într-o serie intitulată
Opera poetică. După ce dl Vlasie mi-a
descris, şi coerent, şi entuziast, această
serie (pe atunci, sută la sută viitoare),
n-am mai avut nicio îndoială că ea
va exista. Acum, că au apărut primele
cinci volume ale ei, n-am nicio îndoială
că proiectul va continua cu tot
atâta determinare şi dinamism, prin
publicarea altor poeţi de vârf ai
generaţiei ’80, dar şi a unora de
dinainte şi de după ea.
Călin Vlasie
a visat această colecţie ca un poet
şi şi-a materializat visul ca un editor.
Călin Vlasie, coordonatorul Colecţiei
OPERA POETICĂ, a pus bazele unui
Cenaclu literar, qPOEM,
www.qpoem.com, care a devenit un
fenomen naţional ce urmăreşte
relansarea lecturii de poezie. Într-o
lume a vitezei, a superficialului,
lectura are şanse să învingă?
Cititorii de poezie nu sunt puţini
pe lumea asta, iar poeţii le oferă spre
lectură cantităţi uriaşe din creaţiile
lor. Să tot stai să citeşti! Cenaclul
qPOEM aşază cele două categorii,
poeţii şi cititorii, faţă în faţă uneori
în direct, iar interacţiunile dintre ei
sunt stimulatoare şi aducătoare de
profit pentru toţi. Pe sub fluviul de
poezii postate pe www.qpoem.com
circulă un curent critic discret, dar
de neignorat, care se exprimă,
valorizează, sistematizează, ierarhizează
– aceşti oameni învaţă unii de la alţii,
se iluminează unii pe alţii, atrag în
cercul lor alţi şi alţi poeţi şi cititori,
câteodată până la contopirea celor
două categorii în una singură: cititorulpoet
sau poetul-cititor.
Ambele colecţii noi din acest an ale
Editurii Paralela 45, OPERA POETICĂ
(cinci volume) şi qPOEM (13
volume), ca şi mai vechea colecţie
AVANPOST, iniţiată de Călin Vlasie
şi de regretatul Gheorghe Crăciun,
sunt axate pe poezie, iar unii autori
din colecţia qPOEM se află la debut
şi pot fi sensibili la critica literară.
Pe dumnevoastră în ce mod v-a
afectat receptarea critică de-a
lungul timpului? Acest aspect se
poate deplasa şi în zona relaţiilor de
prietenie?
Am fost şi sunt atent şi sensibil
la receptarea critică mai mult decât
las să se vadă. Fireşte, atunci când
cărţile mele erau lăudate, mă simţeam
în al nouălea cer, iar când erau citite
altfel decât aş fi vrut eu, eram tentat
să consider că nemilosul critic fie nu
mi-a înţeles cartea, fie a dovedit rea
intenţie în comentarea ei. Numai
că nu m-am lăsat pradă unor asemenea
prime impresii: am avut şi am eu
însumi un spirit (auto)critic cu care
m-am confruntat ani la rând înainte
de a ajunge la judecata criticilor
literari. Graţie lui, m-am putut regăsi
de fiecare dată şi am reuşit să nu
rămân un frustrat perpetuu, în război
cu toată lumea.
Care este autorul din colecţia
qPOEM care v-a atras atenţia? Ce
sfat i-aţi da?
Am să reproduc, sub forma unui
singur poem, versuri din volumele
apărute în colecţie. Veţi găsi, printr-o
micuţă cercetare, numele acestui
autor: „Nu e nevoie să lărgiţi străzile
acestea/ în urmă copiii noştri dorm
pe spate cu ochii larg deschişi/ luaţi-vă
mortul au zis cu ochii lor de păpuşă/
la naiba cu toate lucrurile pe care-aş
vrea să le ştiu.// Ard lumânări cât
turnul şi-n psalmi îngroapă ceara/
peste mine se umezeşte de ziuă,/
însuşi Dumnezeu îngăduie necazuri
peste noi/ să lăsăm lucrurile aşa cum
sunt, să-i închidem ochii.// Eram liber
în ziua aia din visul meu îmi ascultam
lăutarul la căşti,/ maestrul meu
ştia un singur lucru: să trăiască./
Dumnezeu tânăr şi trist făcea autostopul.//
El visa că ţine libertatea în palme,/
eu dau la pedalele Bucureştiului până
în Alpha Centauri.” Cât despre sfaturi,
altă dată.
De ce preferaţi poezia, prozei? Este
o alegere sau un destin?
Nu prefer prozei poezia. În cărţile
mele, proza şi poezia se combină
până la a se topi una în alta. De-a
lungul anilor, am „supt” esenţe nu
numai de la Dante, Khayyam, Baudelaire
sau T.S. Eliot, ci şi (într-o măsură
copleşitoare) de la unii ca Dostoievski,
Joyce, Faulkner sau Borges. Alegerile
au devenit treptat destin...
Cum a fost PRIMA întâlnire cu
poezia? A fost „coup de foudre” sau
a venit „picătură cu picătură”?
La 12-13-14 ani, visam cu idealismul
unui poet autentic că voi scrie un
roman comparabil cu Ion al lui Rebreanu.
N-a fost să fie aşa, dar, vreme de
câţiva ani, am tot încercat să scriu
la acel roman. Proza (sau mai degrabă
sângele ei poetic) a fost prima care
a picurat în paharul de unde, peste
ani, s-a ridicat deasupra poezia.
În prefaţa cărţii OPERA POETICĂ
(Editura Paralela 45, 2016), ce
conţine toate volumele
dumneavoastră de poezie de până
în 2011 („ieudul fără ieşire”,
„porcec”, „pantelimon 113 bis”,
„podul”, „petrecere de pietoni”,
„confort 2 îmbunătăţit”, „unelte de
dormit”), Daniel Cristea-Enache
recunoaşte că este impresionat de
„sensul convergent al unei
imaginaţii poetice care traversează
lumea şi abisurile, văzutele şi
nevăzutele, căpătând totodată corp
şi formă, organizându-se şi
disciplinându-se într-un sistem.”
Pornind de la această aserţiune,
cum v-aţi defini lirismul?
Uneori, el începe de unde se termină
lirismul altora şi nu conteneşte să
aspire la reunirea organică, într-un
bulgăre comun, a tuturor genurilor
literare. Aşa cum nu conteneşte să
spere că îi va supravieţui autorului,
fie şi graţie iluziei că, între toate cele
ce se schimbă, există ceva ce nu se
schimbă, aşa cum ne lasă să nădăjduim
rândurile următoare: „Greşea Lovinescu
inversând raportul când, în Mutaţia
valorilor estetice, susţinea că faptul
de a nu înţelege criteriile etice sau
religioase ale eroilor homerici (de
exemplu, felul cum câştigau sau
pierdeau bătăliile, nu prin luptă
dreaptă, ci ajutaţi sau împiedicaţi de
amestecul zeilor) ne-ar determina
să nu mai avem la lectura clasicilor
o emoţie estetică. Îi obiectez a nu
ştiu câta oară marelui critic că nu
valorile estetice se schimbă, ci celelalte,
morale, filosofice, religioase, sociale.”
(Nicolae Manolescu, „Înapoi la clasici”,
pe www.literaturadeazi.ro, 11.07.2016)
Romulus Bucur, în „Poeţi optzecişti
(şi nu numai) în anii ‘90”, identifică
în volumul dumneavoastră de debut
două niveluri ale textului poetic: „la
un prim nivel, o poezie a spaţiului
închis, a unei lumi la subsolul celei
obişnuite, chiar dincolo de acesta, a
unui infern terestru” şi cel de-al
doilea nivel, „al transferării
închiderii din lumea perceptibilă în
limbaj”. Cum a evoluat relaţia
dumneavoastră cu poezia şi cu
vectorii ei de-a lungul ultimilor
douăzeci şi doi de ani (de la IEUDUL
FĂRĂ IEŞIRE până la OPERA
POETICĂ)?
A înaintat cu speranţa că nu va
eşua în clişee, că se va reinventa fără
a-şi submina şi dinamita paşii anteriori
şi că nu-şi va trăda nici autorul,
nici cititorii.
În textele dumneavoastră se
observă o zădărnicie care transpare
în aproape fiecare pagină, iar
poemul „dorm de două zile. m-am
trezit degeaba. / e tot azi.” defineşte
această impresie. Aceasta este
concepţia omului sau a poetului
Ioan Es. Pop?
De parcă ăştia chiar ar fi doi!
Volumul OPERA POETICĂ este
deschis cu poemul „olteţului 15,
camera 305” şi se încheie cu poezia
dedicată lui Ovidiu Genaru, „unde
ne vom mai întâlni”. Cum puteţi
rezuma perioada trăită de
dumneavoastră între cele două
texte?
22 de ani între debut şi cea mai
recentă carte, lucidităţi ucigătoare
şi somnuri otrăvite, bani cheltuiţi
degeaba pentru a nu mă trezi, creştere
în descreştere, frici cât casa (zilele
acestea, la Charmides, tocmai a apărut
Arta fricii), coagulări de cristal, punct.
