George Steiner. Gramaticile
creaţiei. Traducere din engleză de
Adina Avramescu. Editura Humanitas,
Bucureşti, 2015.
Carte scrisă în 2001, de
către un autor intrat
atunci în deceniul al 8-
lea de viaţă (George
Steiner e născut în 1929),
Gramaticile creaţiei provoacă
o revedere a ideii
de creaţie în cultura apuseană,
din perspectiva schimbărilor
deja presimţite în secolul al
XX-lea.
De la Biblie, Homer, Dante,
Hölderlin, Joyce, la Paul Celan ş.a.,
la artă, filozofie şi ştiinţă, civilizaţia
europeană, marcată de multiplele
forme ale creativităţii, e privită
prin răspunsurile pe care le poate
da la marile întrebări ale politicii,
moralei şi esteticii.
De la punerea sub semnul întrebă
rii a ideii de creaţie, înlocuită prin
principiul de invenţie, la dezamăgirile
aduse de ştiinţă şi tehnică, sau la
rănile încă vii lăsate de cel de-Al
Doilea Război Mondial, întrebările
lui George Steiner dezvăluie un spirit
foarte viu. O anumită oralitate
marchează curgerea temelor, printre
dezamăgirile autorului faţă de
nerealizările liberalismului, pozitivismului
ştiinţific, educaţiei moderne,
liberei circulaţii. „Condiţia întunecată
a gramaticii” (logica logosului) e
privită, pornind de la nevoia de confruntare
cu „scandalul, incomprehensibilitatea
morţii” în sens
concret: „Fiecare utilizare a verbului
a fi la viitor reprezintă o negaţie,
fie ea cât de limitată, a ideii de moarte”,
în timp ce „voi, va şi dacă, circulând
în câmpuri complicate ale forţei
semantice, sunt formulele magice
ale speranţei”. Speranţa, care presupune
comunicare, măcar un ascultă-
tor, ca în rugăciune, poate fi însă
desluşită doar de cel care porneşte
de la premiza organizării raţionale
a lumii. Or, istoria occidentală recentă,
de după Shoah, pune sub semnul
întrebării această raţionalitate. Steiner
se întreabă, cum şi Adorno se întrebase
dacă se mai poate scrie după Auschwitz,
în ce măsură iraţionalitatea înlăn-
ţuirilor logosului lasă loc pentru viitor.
„Viitorurile utopice, mesianice,
meliorist-pozitiviste, prevăzute şi
conturate în moştenirea occidentală
de la Platon la Lenin, de la profeţi
la Leibniz, par să nu mai fie valabile
pentru sintaxa noastră. În acest
moment privim înapoi către ele. Sunt
momente ale aducerii aminte, care
ne bântuie obsesiv asemenea chipurilor
de piatră din Insula Paştelui. Acum
ne aducem aminte de viitorurile care
eram”. Asemenea metafore, precum
amintirile-chipuri din Insula Paştelui,
fie ele proprii autorului (de exemplu,
dezordinea ilogică e văzută ca „un
Beirut cosmic”, Platon – ca „un cubist,
maestru al marginilor tari”), sau
fie citate (precum din Boccaccio:
„teologia nu este nimic altceva decât
un poem despre/ al lui Dumnezeu”)
dau acestui volum şi o anvergură
literară, încărcată de surprize.
În dezvoltarea filozofiilor şi alegoriilor
creaţiei nu e ignorat nici islamul
(„Nici o cercetare despre gramaticile
creaţiei nu trebuie să lase pe dinafară
islamul. Ignoranţa mea mă obligă
însă să procedez astfel”), însă e văzut
doar ca mediu în transferul către
occident al gândirii antice greceşti
şi ca promotor al unei caligrafii legate
de „logica matematică şi frumuse-
ţea geometriei”. Ce vede aici Steiner
e dezvoltarea artei non-figurative,
abstracte, din tabu-ul reprezentării
persoanei: „Motivul ornamental
islamic, prin împrumuturile sale
stilizate de la forma plantelor, la
geometriile apei vii – este, simultan,
un instrument pentru percepţia
uniformă a creaţiei şi un act de
mulţumire. Împrumutând o frază-
cheie, putem spune că estetica
islamică este o gramatică a consim-
ţământului”. (De fapt, a supunerii –
faţă de Dumnezeu – căci asta înseamnă
islam). Recunoscând că nu are alte
informaţii decât de la Corbin,
mărturisindu-şi limitarea, Steiner
observă totuşi esenţialul vorbind de
sufism, anume că nu ia în considerare
o creatio ex nihilo, ci o revărsare
de raze, o emanaţie perpetuă: „Creaţia
emană din potenţialităţile inerente
fiinţei lui Dumnezeu, o fiinţă care
iradiază în procesul prin care toate
lucrurile care ne înconjoară devin
vizibile şi inteligibile (epifania)”.
E citat ca fundamental textul lui
Gerard Manley Hopkins din 1880,
o predică evocând plinătatea fiinţei
evoluată nu din puteri obişnuite, ci
dintr-o „tonalitate mai fină”, dintr-o
putere „care trebuie să împingă înainte
elementele dinamice sau imobile
până la tonalitatea necesară”. Această
„împingere înainte” a făcut ca, până
în iluminism, arta, muzica şi literatura
occidentală să aibă un conţinut religios:
„Propoziţia sau pigmentul sau piatra
dăltuită sunt penetrate de strălucire.
Lucrul imaginat este o icoană, o
ficţiune adevărată. Este, potrivit unei
definiţii care cuprinde tot ceea ce am
încercat să spun, o fictio rhetorica
musicaque composita”. Respectiva
unificare teologic-filozofic-poetică
e văzută ca prinzând viaţă în mod
fundamental la Dante: „Pentru că el
organizează şi imprimă un caracter
absolut vital reciprocităţii dintre
codurile religios, metafizic şi estetic
cu privire la existenţă şi generare.
Dante înţelege teologia într-o manieră
educată, profundă. Gândirea este cea
care stimulează cel mai mult credinţa”.
Autorul desigur ştie, dar nu aprofundează,
că această intersectare/înţelegere
dintre coduri a fost adusă în Europa
de islam, prin traducerile din Avicena,
al-Ghazali, Ibn Arabi şi Averroes care
au pătruns gândirea aquiniană,
augustiniană şi a altor medievali.
Chiar şi călătoria poetului din Commedia
– care îl uimeşte atât de mult pe
George Steiner – reia motivul călătoriei
nocturne a lui Mohamed, cunoscută
în epocă prin traducerea numită Libro
de la Scala. O comparabilă călătorie
în Paradis şi Infern, a unui poet însoţit
de alt poet, care discută apoi cu literaţii
mântuiţi sau damnaţi (unii fiindcă
nu ştiau… gramatică!) există şi în
literatura arabă (sec. XI).
Ca pe o deosebită reuşită – între
multele pagini care atrag atenţia –
aş cita interpretările făcute de George
Steiner lui Paul Celan, pe care îl
consideră unul dintre „acompaniatorii”
pe drumul către un „încă urmează”.
Intraductibilitatea lui Paul Celan,
creator heideggerian al unui limbaj
unic, e văzută din tensiunea suferinţei
sale de a scrie în germană, limbă
maternă, dar şi limba ucigaşilor mamei
sale. Ermetismul, obscuritatea
care ţineau, în ultima parte a vieţii,
de o tradiţie esoterică, dar şi de
„neîncrederea tot mai profundă a lui
Celan în comunicare”, l-au aşezat
într-o vorbire-piatră ce „conţine un
adevăr tăcut, refuzat pălăvrăgelii
umane”. Această vorbire-piatră „este
unul din semnele prevestitoare ale
unei posibile epifanii”. Citând invocarea
de către Celan a unui limbaj la
nord de viitor, Steiner elaborează:
„Până ce acest limbaj va putea fi
vorbit, şi, ceea ce contează mai mult,
auzit, poezia absolută va duce la
suspendarea oricărui înţeles garantat […] Tot ceea ce pot să facă poezia
autentică şi ceea ce este cel mai
absolut în artă şi muzică este să spună:
komm mit mir zu Atem/ und drüber
hinaus: trage-ţi suflarea împreună
cu mine şi treci dincolo de ea”.
Până de curând, observă George
Steiner, „scriitorul văduvit de limba
sa nativă a fost asemenea unui pictor
orb”. Dar astăzi – şi cei zece ani care
au trecut de la apariţia cărţii demonstrează
acest lucru prin zeci,
chiar sute de exemple! – există numeroş
i scriitori care ştiu să se exprime
magistral în câteva limbi străine.
George Steiner însuşi e unul dintre
ei. Nu mai există însingurarea lui
Ovidiu „în contextul unei limbi şi culturi
barbare”, acea însingurare
ucigaşă a ruperii de limba maternă;
s-a creat o „nouă libertate a discontinuităţ
ii dintre limba maternă şi
cea poetică”. Se va scrie oare mai
puţin, sau altfel, în contextul acestei
noi libertăţi? Cei care au continuat
să scrie şi după ce a dispărut cenzura,
„mama metaforei”, cum o numeşte
Steiner, răspunul l-au şi aflat.
