Două retrospective dedicate unor creatori ai secolului al XIX-lea - Gustave Courbet şi J.W.M. Turner - au oferit publicului o lecţie despre relativitatea unor etichete precum "realist", "revoluţionar", "vizionar"...

Courbet (1819-1877) este îndeobşte considerat nu numai ca un reprezentant emblematic al mişcării realiste, ci şi ca un rebel înnăscut care a respins a priori tot ceea ce ţinea de tradiţie. Cele circa 120 de lucrări din expoziţia pe care Muzeul Metropolitan a organizat-o împreună cu Reuniunea Naţională a Muzeelor Franţei ilustrează un adevăr mult mai complex.

Spirit boem, participant activ la evenimentele Comunei din Paris, Courbet a fost mai mult un rebel din punct de vedere social şi politic decât artistic. N-a dorit niciodată să schimbe limbajul pictural, ci doar să-l transforme, să-l adapteze la condiţiile unei lumi cu un set diferit de valori. A dorit, aşa cum el însuşi declara, să-şi dezvolte propria individualitate - " raţională şi independentă " - pornind de la " înţelepciunea acumulată a tradiţiei. "

Explicite sau nu, influenţele sunt vădite atât în portrete - Rembrandt, Ingres - şi nuduri - Veronese -, cât şi în peisaje - Lorrain, olandezii secolului al XVII-lea, Constable, Corot?

Subiecte pe care le-a abordat - o femeie la scăldat, înmormântarea unui sătean, un cerb în fugă, artistul în studio sau întâlnindu-se pe o potecă cu unul dintre protectorii săi - nu sunt neapărat novatoare. Reprezentând cu aceeaşi uşurinţă blana unei vulpi sau coama roşie a unui model irlandez ca şi dealurile stâncoase, spuma mării sau râul Loue izvorând dintr-o grotă, Courbet a reuşit însă să ridice, ca puţini alţii, comunul, banalul vieţii de zi cu zi la nivelul de "seriozitate" al picturii cu subiect mitic sau religios atât de apreciată de lumea academică.

Există o tendinţă recentă a organizatorilor de expoziţii de a exagera rolul fotografiei în evoluţia picturii secolului al XIX-lea. Aproape jumătate dintre lucrările incluse într-o expoziţie destul de anostă pe care Galeria Naţională din Washington a dedicat-o în primăvara trecută "Şcolii de la Barbizon" au fost imagini fotografice. Retrospectiva Courbet a inclus şi ea un număr important de fotografii contemporane care, în pofida farmecului lor desuet, sunt mai degrabă relevante documentar decât artistic. Aceste imagini - peisaje, nuduri - dovedesc că artistul, chiar dacă s-a folosit de fotografii ca amprentă a realităţii înconjurătoare, nu a copiat, ci a filtrat tot ceea ce a văzut prin intermediul propriei gândiri creatoare. " Imaginaţia în artă" - spunea Courbet - "constă în a şti cum să găseşti valoarea completă a unui obiect existent".

Cele mai bune dintre tablourile lui Courbet, indiferent de maniera în care sunt pictate, cu trăsături groase de penel sau tuşe delicate de acuarelă, au o calitate viscerală. Fiecare detaliu semnalează implicare, pasiune "romantică".

Chiar dacă tot ceea pictează este mereu legat de concret - "muntele" este un colţ de Jura, "arborele" este un anume stejar - Courbet vede un întreg univers în fiecare dintre creaţiile sale: un peisaj marin cu valuri şi nori te duce cu gândul la o scenă de bătălie; flori evocă rotunjimile unui trup de femeie; scene de vânătoare - martiriul unui sfânt.



Dacă pictura lui Courbet, mult mai variată ca tematică, pare legată de pământ şi concret, cea a lui Turner (1775 - 1851) este mai aproape de cer, lumină, abstract. Compoziţiile sale cele mai reprezentative nu înfăţişează un univers organizat, explorabil pas cu pas, ci un vârtej haotic, halucinant de zăpadă, fum sau foc.

Adânc preocupat de istorie, călătorind intensiv în colţuri îndepărtate ale Italiei sau Elveţiei, pictând cu aceeaşi grandoare epică semne ale revoluţiei industriale - vapoare cu aburi, furnale fumegând - ca şi vechi ruine ale castelelor medievale englezeşti, Turner a fost, poate, chiar mai mult decât Géricault sau Delacroix, un epitom al romantismului. Cu toate acestea, mereu conştient de propria valoare, pictorul britanic nu s-a considerat purtătorul unui stindard al "noului", ci un continuator al tradiţiei. Respectul său pentru Claude Lorrain - punct de legătură cu opera lui Gustave Courbet - a fost imens. Picturi precum "Regulus" sau "Declinul Cartaginei" sunt un omagiu direct adus maestrului francez.

În decursul unei cariere lungi şi pline de succes, artistul a pictat cu aceeaşi uşurinţă scene biblice - "Potopul" -, din istoria antică - "Hanibal trecând Alpii" - sau evenimente recente la care a fost - "Incendiul Parlamentului" - sau nu - "Bătălia de la Trafalgar" - prezent. Subiectul poate fi unul care i-ar fi inspirat pe Poussin sau Claude Lorrain, dar modul în care lumina izbucneşte de pe pânză este cu totul altul. Nori, valuri, vase cu pânze, personaje, arhitectură nu sunt decât elemente de recuzită, puse în slujba reprezentării unei lumini aurii, inimitabile.

Este foarte greu să confunzi ceea ce a ieşit din mâna pictorului englez cu o lucrare a altui artist. Într-un muzeu, privitorul este imediat captivat de unul dintre acele puţine Turner-uri care nu sunt în colecţia permanentă a Galeriei Tate din Londra... În expoziţia pe care Metropolitan-ul a organizat-o în cooperare cu Galeria Naţională din Washington şi Muzeul de Artă din Dallas, întâlnirea cu un grup masiv de 150 de picturi şi acuarele a devenit însă obositoare prin repetarea constantă a subiectelor. Ca şi retrospectiva Courbet, această expoziţie Turner a fost prea "stufoasă", prea aglomerată. Ca privitor, trebuia să ştii să selectezi căci altfel, ajungând epuizat în ultima sală, s-ar fi putut să nu mai simţi impactul extraordinar al lucrărilor "neterminate" rămase în atelier la moartea artistului. Ca şi în cazul celor din urmă opere ale lui Goya, Monet sau Cézanne aceste peisaje marine sunt de-un modernism pe-alocuri înfricoşător.

Este interesant că, parcurgând sălile organizate în general pe criterii cronologice, este greu de descoperit un "progres" evident în evoluţia artistului. Multe dintre operele timpurii, în special acuarele, par mai "moderne" pentru ochii noştri decât altele executate mai târziu în cariera lui William Turner.

De fapt, după mai bine de un secol de când publicul larg a acceptat canonul impresionist, este greu să înţelegi cât de radicală a fost arta englezului pentru contemporanii săi. Mai mult, ne este greu să admitem că a existat un artist în secolul al XIX-lea care nu a trăit în Franţa, dar a reprezentat o punte esenţială de legătură între opera lui Tiţian, Ruysdael sau Goya şi cea a lui Monet, Van Gogh, Redon, Pollock.