Considerat precursor al literaturiii absurdului, câştigător al Nobelului în 1920, Knut Hamsun a marcat în mod esenţial evoluţia romanului, nume mari, precum Gide, Gorki, T. Mann, Kafka, Musil, Pasternak sau Hemingway mărturisind că îi sunt îndatoraţi scriitorului norvegian. Republicat anul acesta la Editura Univers, în deja populara colecţie a Cotidianului, Foamea - romanul cu care Hamsun a debutat în 1890, la 31 de ani - o carte ce înregistrează misterul nervilor într-un trup înfometat şi avatarurile unei conştiinţe de sine, pune într-o lumină nouă un alt roman al începuturilor - Interior al lui Constantin Fântâneru, republicat în 2006 la Polirom şi supus unor reevaluări de natură să modifice canonul literaturii interbelice.
Situarea cronologic - contextuală a permis raportarea acestui roman apărut în 1932 (când autorul avea 25 de ani) la scrierile colegilor săi de generaţie (Eliade, Blecher, Bonciu, Holban), ori la universul bacovian, iar pe plan universal Simona Popescu îl apropia de Salinger (sub aspectul atitudinii pline de afecţiune şi proteguitoare faţă de copii), iar Andrei Terian îl plasa alături de Oscar Wilde (pe linia estetismului şi a hedonismului), ignorată fiind orice influenţă (sau afinitate) din Knut Hamsun, deşi, într-o mărturisire a lui Eugen Ionescu, printre autorii preferaţi de Fântâneru, alături de Dostoievski, Gide, Hardy şi Mann, se număra şi Hamsun. Dincolo de conjuncturile biografice în mare măsură asemănătoare - mai puţin admiraţia pentru regimul nazist în cazul scriitorului român - şi cele două romane se pretează unei lecturi în oglindă, fiind două cărţi vii, de viaţă interioară aflată sub semnul incoerenţei vecine cu nebunia, având ca punct de plecare elemente autobiografice, două romane ale singurătăţii omeneşti, care surprind bizareria unor marginali, scriitori fără posibilităţi materiale, singuri în faţa unei existenţe care nu a fost creată pentru ei şi în care se întretaie duritatea şi emoţia, puritatea şi cinismul.
Flaneuri, tineri nonconformişti aflaţi la graniţa delicată dintre normalitate şi alienare, sfidând standardele moralei comune, entuziaşti lăuntrici, izolaţi, mândri, enigmatici, vulnerabili, resimţind puternic nevoia de afecţiune care este satisfăcută doar în prezenţa copiilor, incapabili să se realizeze în dragoste, cei doi (anti)eroi excelează în a sta de vorbă cu senzaţiile în a căror lume proliferantă conştiinţele sunt dezgolite şi coborâte indiscret în subrealitate. Cei doi mai au în comun gazdele pe care trebuie să le schimbe în momentul în care nu mai au cu ce să le plătească, articolele scrise pentru diferite ziare ori băncile din parcuri care reprezintă singurul punct fix al existenţei lor, precum şi sentimentul morţii, liniştea pe care le-o aduc cimitirele, obiceiurile ciudate, teatralitatea gesturilor cu care îi deconcertează pe ceilalţi, lipsa unor alte fiinţe umane de care să se simtă realmente apropiaţi, trăind neomeneşte de singuri, conştiinţa propriei valori, halucinaţiile, înclinarea către visare, sentimentul înfrângerii, confuzia ori vlăguirea nevrotică.
În ciuda acestor numeroase pattern-uri atitudinale care se suprapun şi care îi plasează în zona marginalităţii şi a eşecului, cei doi se situează la extremităţi diferite. Deşi entuziast lăuntric şi capabil să găsească frumuseţea în lucruri aparent insignifiante, eroul lui Knut Hamsun face eforturi susţinute pentru a ieşi din starea de sărăcie şi trăieşte într-o zonă a tenebrelor, raportul dintre biologic şi spirit fiind unul mult mai strâns decât în cazul lui Călin Adam, eroul din Interior. Foamea biologică este cea care declanşează afluxul de gânduri şi emoţii, gesturile disperate ce merg până la furie violentă şi dorinţa de a muri: "Degetele slăbănoage îmi par atât de grosolane, urăsc tot corpul meu lipsit de vlagă, mi-e lehamite să-l port, să-l simt. Doamne, de s-ar sfârşi odată. Cât aş dori să mor!" (p. 115). Pentru a-şi potoli foamea, înghite salivă, mestecă o aşchie, talaş, o coajă de portocală găsită, ţine o pietricică sub limbă, îşi suge degetul arătător şi apoi îl muşcă pentru a simţi gustul sângelui sau roade un ciolan pe care l-a cerut pentru câinele său. Mâncarea echivalează cu fericirea: "Aş da o zi din viaţa mea pentru a avea încă o dată parte de o clipă de fericire! Întreaga mea viaţă pentru un blid de linte" (pp. 117-118). Lumea interioară este una sumbră, aflată în descompunere: "Înlăuntrul meu începeau să apară tot mai multe pete de putreziciune, un mucegai negru care se întindea din ce în ce" (p. 44). Conştiinţa şi existenţa se exclud - "eşti prea sărac ca să întreţii o conştiinţă" (p. 75) - îşi spune eroul lui Hamsun, la care psihologismul capătă şi implicaţii morale, cinstea şi demnitatea fiind sacrificate cu greutate pentru potolirea foamei. La Hamsun, scufundarea în subrealitate se face într-o manieră sadică, despuiată de orice poezie, chiar şi mirajul viselor sau al halucinaţiilor fiind întunecat, purtând în fundal şi accentuând realitatea cumplită. Ca în tablourile lui Edvard Munch, cu care au fost ilustrate unele ediţii apărute în limba engleză.
Altfel stau lucrurile în cazul lui Fântâneru ale cărui pagini debordează de imagini luminoase, atitudinea estetică fiind cea care îi orientează gândurile, emoţiile şi actele lui Adam Călin şi care îl situează pe acesta într-o zonă iradiantă, în care fantezia şi predispoziţia pentru visare îl fac să perceapă realitatea la modul poetic, deşi tot de la margine. Fericirea este cuvântul său de ordine, în timp ce temerea sa cea mai mare este de a nu-şi atrofia simţurile faţă de frumuseţea vieţii. Aşa cum bine observa Ion Simuţ, cauzele înfrângerii lui Călin Adam sunt mai degrabă de natură interioară, putând fi aşezat sub semnul unui bovarism metafizic, creaţiei de sine întru idee. Nevoile sale psihologice sunt consecinţe ale eforturilor conştiente: "mă laud că senzaţiile mele derivă din "idei" (p. 103). Dacă la Hamsun halucinaţiile aveau un mobil de natură biologică, la Fântâneru visul şi halucinaţiile vin să susţină eforturile de a se transporta într-o (sub)realitatea construită conştient, triumful irealului presupunând ignorarea dispreţuitoare a realităţii: "Pierdeam simţul lucrurilor pas cu pas. Îmi părea viaţa un joc, un rit al fanteziei (...) Mă proclamă liber, nimănui n-am să dau socoteală de personalitatea mea, astfel că zona irealităţii, spre care mă mână structura mea intimă, devine exclusiv un domeniu particular (...) Înclinării spre vis se alătură efortul cotidian de a fi absent din iazma promiscuităţii. Începe a miji a doua realitate, dincolo, mie doar consubstanţială; realitatea ştiută n-are acces spre aceea în care trăiesc literalmente dematerializat şi fantast" (pp. 68-69). Atitudinea estetică, egocentrismul, hedonismul, vanitatea, absenţa voluntară din viaţa socială, patetismul luminos al dragostei pentru natură (ale cărei descrieri sensibilizate la modul impresionist abundă) şi înclinarea către decorativ fac din lumea lui Călin Adam un univers al feeriei cinice.
Regăsim în cele două cărţi două modalităţi în care modernitatea estetică a sfidat modernitatea socială, două portrete ale omului nou, pe urmele lui Dostoievski şi ale lui Nietzsche.

_______________
*Knut Hamsun, Foamea, traducere din norvegiană de Valeriu Munteanu, Edit. Univers, Bucureşti, 2007.
*Constantin Fântâneru, Interior, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Simona Popescu, Edit. Polirom, 2006, 208 p.