Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Între real şi fantastic de Eugenia Tudor-Anton


Autorul cărţii Paznic la uşa nopţilor este inginer, autor al unor brevete de invenţii, cum s-ar zice un amic al tehnicii în construcţia de nave. A călătorit mult pe mare. Dar în 1985 a obţinut un premiu pentru poezie al revistei Flacăra, iar în anul următor (1986) a debutat editorial în volumul colectiv Debut 86.

Paznic la uşa nopţilor ne dezvăluie un talent literar autentic înclinat mai mult înspre sfera fantasticului decât înspre aceea a realului. Brăileanul îndrăgostit (se vede asta din prozele sale) de oraşul lui Panait Istrati şi Mihail Sebastian – tărâm dătător de fantezie ca şi fluviul care-l mărgineşte – scrie o proză originală: amestec de real şi fabulos, de proză realistă cu intarsii ale miraculosului.

Enigmaticul este puternic implantat în viaţa adevărată a satului sau oraşului, ceea ce conferă scriiturii lui Vasile Datcu valoare estetică.

De pildă, povestirea Întâlnirea dezvăluie un atent observator al nopţii orăşeneşti – trebuie spus că mai toate povestirile au ca fundal noaptea, ea însăşi un fel de personaj care adăposteşte taina, misterul, – dar Vasile Datcu este şi un bun creator de atmosferă. O atmosferă, bineînţeles, propice derulării fabulosului.

Doi profesori pleacă de la o şedinţă prelungită până noaptea târziu, înspre librăria oraşului. Pe drum, unul dintre ei povesteşte o întâmplare ciudată a unui bunic, plecat de-acasă, noaptea târziu înspre un loc din marginea satului unde, stranie întâmplare, se întâlneşte cu nişte consăteni veniţi, şi ei, mânaţi de o aceeaşi bizară, inexplicabilă pornire.

Cei doi profesori au surpriza să vadă reeditată întâmplarea din satul de altădată, căci şi alţi colegi profesori dintre cei ce participaseră la şedinţa de seară veniseră, fără să ştie de ce, în faţa aceleiaşi librării.

În povestirea Uriaşul, într-o bună zi, copiii, babele şi oamenii din sat, ba chiar primarul şi popa văzuseră cum poposise pe uliţele satului un uriaş. O minune sau o părelnică înşelătoare zvoană face vâlvă într-un sat întreg. Dârdora ce se iscă la vestea ivirii uriaşului, se sparge ca un balon de săpun colorat a doua zi, când uriaşul nu mai este şi, în locul însufleţirii din ziua precedentă, rămâne dezamăgirea şi regretul de a nu fi gustat miracolul miracolului: „nimeni n-a mai fost în stare să spună cum s-au trezit cu toţii în stradă şi au pornit buluc înspre remiza de pompieri să vadă acum de-adevăratelea miracolul miracolului, adică inexistenţa a ceea ce existase până atunci şi, deşi toţi simţeau că s-a întâmplat ceva cu uriaşul, o nădejde a omului fără noroc se lipi de buzunarele fiecăruia, clocind acolo închipuiri colorate şi vesele...”

Întâmplarea are loc primăvara şi poate fi pusă pe seama reînvierii naturii ca un şoc al schimbării timpului, ca o halucinaţie primăvăratică...

Există în această poveste ca şi în toate celelalte frumoase pagini care creează o atmosferă adecvată răsfrângerilor imaginarului. Imagini datorate unui poet al naturii: „e o stare fecundă în aer, plesnesc frunzele în taina mugurilor cenuşii...”

Brăilean prin adopţie, Vasile Datcu iubeşte oraşul cu case frumoase, cu oameni imaginativi şi păstrători ai unor poveşti stranii dintr-un trecut îndepărtat, „viaţa faimoasei Brăile adormită în legende”, din vechea istorie a oraşului. Eroul din Caseta, numit cu o simplă iniţială: P., hoinăreşte pe străzile bătrânei urbe, ştiind trecutul caselor bogate, dar şi pe acela al vechii cârciumi vestite a lui Tache Paranghilopulos unde se petrecuse teribila istorie a unui bandit din vechime pre numele său Ostafie cel negru, teroarea oraşului. Totul povestit ca dealtminteri şi în celelalte naraţiuni, pe un ton aburit de ironie, de umor.

Remarcabilă este bucata În mijlocul verii. Aici proza poetică şi alegorică, amintind cumva de Vasile Voiculescu cel din ultimile sale proze, are în prim-plan o legendă foarte veche dintr-un sat unde frumoasa fată a unui morar urma să se mărite cu alesul inimii ei, un tânăr bogat ca şi ea. Sărăntocul care râvnea la fata morarului pune la cale o nelegiuire, împreună cu ai lui. Când trec, noaptea, prin pădure, însurăţeii cu alaiul de nuntă, se iscă o încăierare sângeroasă, iar găleata plină cu monede de argint (zestrea miresei) este furată de sărăntocul Săndel - o posibilă întrupare a diavolului. Dar acesta este nimicit de furia sălbatică a vitelor din sat, însetate şi scăpate din gospodăriile golite de oameni.

Descrierea măcelului din pădurea întunecată, dar şi buluceala animalelor scăpate din gospodării, turbate de sete, este sugerată admirabil.

Cei doi intelectuali care au ascultat, în faţa unui pahar de vin, povestea celui de al treila, o poveste „plină de tâlcuri nedesluşite”, auzită de la un bătrân care-i desenase în praf ascultătorului forma monedelor furate şi ascunse într-o scorbură – rămân încremeniţi când gazda, povestitorul adică, le arată o monedă aidoma celei desenate în praf de moşneagul povestitor al întâmplării.

Autorul oscilează între real şi imaginar, creând, cum afirmam, o atmosferă aptă să sugereze când uimirea şi teama de neînţeles, când atracţia enigmei sau a misterului. Fabulosul, uneori feeric, se împleteşte cu angoasa, cu neliniştea, cu inexplicabilul, într-un text sugestiv, plin de savoare.

Scriitorul Vasile Datcu are auzul fin şi înregistrează nuanţat vorbirea personajelor (mai ales când e vorba de săteni). El aude „monstruos” şi exprimă minuţios şi sugestiv, cu accente adesea umoristice, rostirea omului simplu. Aşa se creează atmosfera dintr-un sat aflat în uimire (Uriaşul), iar dialogul dintre un intelectual colecţionar pasionat şi nişte ţărani care-i cară acasă un preţios dulap vechi, într-o căruţă hârbuită, trasă de nişte mârţoage, pare o scenă dintr-o comedie.

Limbajul firesc nuanţat de o ironie abia simţită conferă o sporită notă de autenticitate şi farmec povestirilor din acest volum.





Vasile Datcu, Paznic la uşa nopţilor, Bucureşti, Ed. Eminescu, 2002. 150 p.