Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Între patru ochi de Sorin Lavric

Să strîngi la un loc oameni înzes­traţi cu virtutea dialogului şi pe dea­supra să-i mai faci să şi vorbeas­că nu-i de ici de colo. Căci e nevoie nu doar de existenţa unei elemen­­­ta­re afinităţi între ei, adică de acea fas­tă potrivire în virtutea căreia interlo­cutorii simt că împărtăşesc acelaşi cod valoric, dar şi de o dispoziţie prielnică mărturisirii: dorinţa de a împărtăşi ceva şi răbdarea de a fi ascultat. Condiţiile acestea sunt astăzi aşa de greu de îndeplinit încît ipostaza dialogului rămîne o raritate. Oamenii vorbesc fără să comunice, şi discută fără să se înţeleagă. Şi nici nu le mai pasă că se întîmplă aşa.

Situaţia devine şi mai dramatică cînd convorbirea, în loc să se poarte pe aleea unui parc sau în scobitura unor fotolii comode, se duce în platoul de televiziune. În acest caz, fie afinitatea nu există, fie starea de spirit, sufocată de avalanşa luminilor agresive, nu are darul de a uşura limbile. Aproape că e mai lesne să spui ceva autentic într-o intersecţie supraaglomerată decît într-un studio de filmări, pînă într-atît de apăsătoare e senzaţia că, stînd în bătaia reflectoarelor, eşti supus unui interogatoriu.

De aceea, neajunsul interviurilor televizate constă într-o triplă dificultate: că trebuie să răspunzi cu miez la întrebări cel mai adesea imprevizibile, că apoi trebuie s-o faci imediat, fără întîrzieri punctate de omeneşti pauze de gîndire, şi, în al treilea rînd, că trebuie s-o faci pe viu, expunîndu-te privirilor altora. Aşa se face că, spre deosebire de interviurile înregis­trate pe repertofon sau de cele purtate prin corespon­denţă, cele televizate au cea mai mare şansă de a se preschimba în eşecuri. Iar ceea ce este revoltător e că reuşita dialogului nu depinde de prezenţa de spirit a protagoniştilor sau de substanţa spirituală sedimen­tată în minţile lor, cît mai degrabă de gradul lor de histrionism. E un loc comun că, din mesajul transmis spectatorilor în timpul unei emisiuni, doar 7% ţine de infomaţia verbală, restul concentrîndu-se în limbajul trupului. La televizor nu trebuie să fii profund, ci actor.
Tocmai de aceea intelectualii fac o figură palidă pe micrul ecran, apărînd şterşi şi nespectaculoşi: nu ştiu să intre în regim de mobilizare telegenică, crezînd că vorbele pot suplini lipsa unei gesticulaţii pe potrivă. Ei uită că deşteptăciunea televizată se măsoară în iuţeala răspunsurilor şi în tonul cu care sunt rostite, iar nu în conţinutul lor. Detaliul acesta e dezarmant: la TV nu atît cuvintele vorbesc, ci timbrul vocal şi mişcările trupului. Prezenţa scenică trece înaintea ideilor, şi tocmai de aceea le bagatelizează sau le compromite. Glagoria e altceva decît fotogenia. Dacă ne-am întreba cîţi dintre cei cărora li se iau interviuri chiar au ceva de spus, am rămîne uimiţi aflînd că audienţa o fac nu oamenii inteligenţi, ci cei tempera­mentali. Iar cei pe care îi numim îndeobşte fast thinkers sunt mai puţin oameni dotaţi cu atributul gîndirii, cît prestidigitatori verbali sau naturi conflictuale. La ei, trăsăturile precumpănitoare sunt viteza de reacţie, adică intervalul mic de latenţă între momenntul pu­nerii întrebării şi clipa ţîşnirii răspunsului. Ei posedă arta improvizaţiei desfăşurate pe baza unui scenariu atent însuşit, şi în plus au spontaneitatea psihică a unui pilot automat: reacţie fulgerătoare la stimul.

Dacă acestea sunt condiţiile unui interviu televizat, nu e greu să intuim că parcurgerea lor în sens invers, de la limbajul trupului la conţinutul propriu-zis al discuţiei, echivalează cu o sărăcire a informaţiei. Căci acum, păstrînd numai textul şi lipsindu-l de prezenţa scenică a interlocutorilor, posibilitatea ca sub ochi să ne rămînă o placidă făcătură lexicală e foarte mare. Precum un schelet căruia i s-a luat car­nea, un dialog viu, de cum e pus pe pagină, poate fi dezamăgitor de banal. Seamănă cu operaţia unui gre­fier silit a consemna nişte cuvinte care, văduvite de prezenţa fizică a celor care le-au rostit, îşi pierd în mare parte farmecul.

Dar în pericolul acesta stă şi şansa întocmirii unui volum bun de interviuri. Cu alte cuvinte, singurul filtru de selecţie în alcătuirea lui va trebui să fie consistenţa cuvintelor schimbate, şi nu farmecul măştilor. Şi astfel, încercarea de a păstra numai cele şapte procente cîte numeră substanţa lexicală a dia­logului, dînd la o parte tot contextul concret, nu are sorţi de izbîndă decît dacă interlocutorii reprezintă nişte tipuri umane care sunt exact invers decît le cere televiziunea: adică nu sunt telegenici, nu sunt fast thinkers şi nu-şi etalează vîna cabotină. Şi astfel, ceea ce rămîne dintr-un interviu după ce l-ai golit de coregrafia imaginii reprezintă tocmai substanţa lui. Explicaţia stă în aceea că prea multă informaţie vizuală dăunează semnificaţiei umane. Excesul de detalii imagistice desfiinţează înţelesul, îmbîcsindu-l cu secvenţe parazitare.

În această privinţă, cartea Valeriei Sitaru e făcută cu oameni substanţiali, şi nu cu făpturi foto­genice. Interviurile din volum nu sunt planşe cu sec­ţiuni inerte prin biografii convenţionale, ci radio­grafii sufleteşti. În plus, meritul Valeriei Si­taru este că a ştiut să-şi aducă interlocutorul într-o sta­re de spirit care să fie prielnică mărturisirii. A ştiut să-l contamineze cu un impuls confesiv. Tocmai de aceea interviurile de aici nu sînt dialoguri, ci confesiuni. Numai că de obicei spovedaniile se fac sub pulpana preotului sau la despărţitura confesionalului, dar nu în faţa camerei de luat vederi. Şi totuşi Valeria Sitaru declanşează mărturisirile într-un studiou de tele­vi­ziune. Căci risipeşte reţinerile şi încurajează dezin­vol­turile. Şi astfel, în locul unor reacţii de cris­pare venite din partea unor oameni care se simt traşi de limbă, ai parte de dezvăluirea unor convingeri adînci. E ca şi cum o mînă de intelectuali - şi toţi interlocutorii Valeriei Sitaru sunt intelectuali - s-au adunat spre a se confesa publicului. Filozofi, poeţi, romancieri, profesori universitari, muzicieni, arhitecţi, teologi, fizicieni, pictori, traducători, medici - toţi vin şi vorbesc despre ei înşişi: Irina Mavrodin, Răzvan Diaconu, Mircia Dumitrescu, Nicolae Breban, Marta Sandu, Vasile Morar, Mircea Rusu, Gelu Colceag, Daniel Barbu, Radu Popa, Ionuţ Vulpescu, Andrei Dorobanţu, Ioan Groşan, Ecaterina Vrana, Stere Gulea, Ioan Es. Pop, Daniela Ciocăzanu, Ines Carvajal, Răz­van Voncu, Gabriela Cozmanciuc, Alina Moldovan, Dumitru Badea, Petre Roman. Fiecare invitat îşi intră în rol şi vorbeşte despre sine prin prisma domeniului în care trăieşte.

Dialogurile se petrec după acelaşi calapod, ca în­tr-un scenariu pe care realizatoarea emisiunii "În centrul atenţiei" de la Speranţa TV, îl urmăreşte cu scrupulozitate: Valeria Sitaru porneşte de la profesia invitatului şi treptat îl împinge spre obsesiile lui. E ca într-o manevră de descarcerare psihică, în cursul căreia interlocutorul e scos din carapacea meseriei şi dus spre intimitatea lui. O mişcare concentrică, dinspre afară spre interior, dinspre preocupările convenţionale spre convingerile ascunse, pe parcursul căreia, balansul dintre teorie şi biografie împru­mu­tă discuţiei aerul unei confesiuni docte. Ioan Es Pop: "Eu sunt un om retractil pentru că nu-mi place să mă simt un neputincios în faţa camerelor de filmat. Îmi amintesc că, prin clasa a II-a sau a III-a, am uitat poezia pe care trebuia s-o spun pe scenă şi m-am autoblamat atît de tare, atît de tare încît de atunci nu mi-a mai plăcut să apar în public." Şi totuşi lui Ioan Es. Pop îi place să apară măcar aici, în aceas­tă emisiune, dovadă aplombul cu care vorbeşte de poezie ca de un canal de comunicare cu lumea divină: "Eu regret că astăzi poezia nu mai este creditată, deoarece ea a rămas unul din puţinele canale, unul dintre puţinele instrumente care alături de rugăciune stabilesc un contact cu ceva de dincolo de noi. Lumea nu-şi dă seama, Dumnezeul de astăzi al lumii este în general pălăria, maşina şi sexul, dar eu am rămas, cum să zic, ca să să nu mor de tot, a trebuit să inventez un instrument de supravieţuire şi eu l-am găsit în poezie şi cred că la un moment dat, la în­ce­pu­turi, poezia şi rugăciunea au fost una, că ele s-au despărţit abia cînd poezia a simţit nevoia să cîrteas­că, să înjure, să se îndoiască şi aşa mai departe, dar fundamental ea e un canal care duce în sus." (p. 277)

Ca într-o continuare a gîndului lui Ioan Es. Pop, fizicianul Andrei Dorobanţu vorbeşte tot despre Dumnezeu, dar de un Dumnezeu privit ca o instanţă corectoare: toate greşelile din lume sunt îndrep­ta­te de o corectură transcendentă care se propagă peste tot după o reţetă fractală, o reţetă care face ca microcosmosul uman să fie replica macrocosmosului: "Avem acces conştient la 5% din creier. Exact pro­centul de materie vizibilă din Univers. Ştiţi cîţi neuroni avem în creier? În jur de o sută de miliarde. Ştiţi ce înseamnă o sută de miliarde? Numărul stelelor din galaxia noastră şi numărul galaxiilor din Univers. Vorbeaţi de hologramă. Înţelegerea mai nouă este că Unviersul are o structură fractală. Fractalii sînt obiecte foarte stranii care au dimensiuni fracţionare contra oricărui bun simţ. Trebuie să fii beat să spui că ai un obiect cu dimensiunea de 1,3. Ce e aia 1,3? Universul însuşi este un fractal, iar un fractal are o proprietate formidabilă. Ca atunci cînd se fac fotografii şi vrei să vezi un detaliu, vrei să-i vezi ochii, te concentrezi pe mînă sau pe un fir de păr. Imaginaţi-vă cum luaţi un asemenea obiect şi faceţi un detaliu, apoi refaceţi obiectul: ei bine, în fiecare grăunte dintr-un fractal se află întreg obiectul. Fenomenul se numeşte autosimilitaritate. Povestea este în felul următor: orice zgrîietură faci într-un loc, ea se propagă pînă la ultimul grăunte din întreg. Asta mă face pe mine să sufăr de un optimism patologic. Observaţi că încerc să ocolesc cuvinte cum ar fi convingerea sau speranţa! Am gîndul că, oricît de mult am greşi noi, există undeva un centru în care se poate face orice corectură. Se face corectura la un nivel al Universului, şi ea se propagă..." (p. 193)

O antologie de confesiuni intelectuale, iată marca specifică a cărţii de interviuri semnate de Valeria Sitaru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara