Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tableta:
Între NU şi DA de Ioan Holban


Pentru cei familiarizaţi cu mişcarea ideilor privind relaţiile românităţii cu civilizaţia occidentală, tema integrării în Europa este una familiară pentru că ea agită conştiinţele oamenilor de cultură de aproape două secole, polarizîndu-i, cum numai la noi se poate întîmpla (de aceea, am impresia că aşa-zisul "consens" referitor la necesitatea şi probabilitatea integrării politice şi militare - de aceea economică încă nu poate fi vorba - e doar coaja sub care se ascunde un miez destul de amar). Unii au spus NU şi au găsit argumente, după vremuri, după port, în tot felul de elemente ale "specificului naţional", începînd cu venerabilul boier Costache Conachi (cu al cărui nume Mircea Iorgulescu numea un "complex"), în secolul XIX şi continuînd, departe de a încheia, cu protagoniştii de azi ai retoricii lui NU. Motivaţii? Cultură mică, fixată într-o limbă de circulaţie restrînsă, complexul provinciei (cîtă dreptate are, aici, Adrian Marino!), întîrzieri cauzate de istorie (cînd s-a înfiinţat, la noi, prima universitate, de pildă, şi cînd s-a întîmplat asta în Franţa?), situarea pe harta continentului, cu vecinătăţile ştiute ("o insulă de latinitate într-o mare slavă"), adversitatea (cu aceeaşi obsedantă trimitere istorică: secolul IV) dintre ortodoxie şi catolicism, felul "balcanic" de a percepe lumea şi poziţia individului acolo, mentalităţile mereu în "defazaj" cu cele "standard", lenea, şmechereala, cîte şi mai cîte... Alţii au spus DA şi, la rîndul lor, au găsit argumente, mai cu seamă prin ceea ce s-a numit "protocronism"; cei veseli sînt, aproape în totalitate, contemporani cu noi şi încercau să lămurească lumea întreagă, prin anii '80, că modelul piramidelor egiptene trebuie căutat pe lîngă Tîrgovişte, că religiile din vechime au purces din cutare peşteră din Munţii Carpaţi, că Eminescu îi anticipă pe Einstein şi Heisenberg iarăşi, cîte şi mai cîte... (o singură dată am avut şansa de a privi în faţă aceste realităţi, de a le defini şi, în acest fel, de a le modifica: acea şansă s-a irosit în deceniul patru al secolului trecut, cînd gruparea "Criterion" n-a fost lăsată de istorie - al doilea război mondial, intrarea ţării noastre în sfera de influenţă a sovieticilor, instalarea regimului totalitar comunist - să-şi încheie menirea: cu Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vulcănescu, Noica, Ţuţea, M. Sebastian, Emil Cioran şi cu paradigma culturală pe care au construit-o în acei ani, cîmpul cultural românesc putea ieşi definitiv din provincialism; e drept, "în spate" se afla o monedă încă puternică şi o economie "integrată" în sistemul european).
Între NU şi DA nu e, în fond, nici o diferenţă; poate, doar una de utilizare a figurilor retorice. Şi unii şi alţii constată faptul că nu se face, iar vina e căutată mereu aiurea: americanii, ruşii, turcii, Vaticanul, lobby-ul maghiar, francmasonii, "opacitatea" Occidentului ("putred", între 1948 şi 1990, "incult", azi), inabilitatea traducătorilor din marea noastră literatură, Europa Liberă, Deutsche Welle, Vocea Americii, Discovery, "arbitrii", cutare Jean, John, Johann care au ceva cu noi (şi, dacă n-au, sînt pedofili, proxeneţi, homosexuali, vînduţi cuiva): eterna scenarită atît de eficientă de la Conachi încoace. Şanse? Părăsirea păguboasei/ veselei retorici "NU - DA", capacitatea nu doar prin vorbe şi manifestări de circumstanţă a uriaşei diaspore şi a exilului românesc (circa 12 milioane de vorbitori ai limbii române), puterea de a finaliza un act cultural performant, indiferent unde, la Mirceşti şi Craiova, la Rădăuţi, Satu-Mare şi Bucureşti, Oneşti, Piatra-Neamţ şi Iaşi..., într-un cuvînt (vechi, de la începutul secolului trecut), ideea europeană. Se poate, pe cuvînt.