Gestica „trimbulindă“ şi retorica oraculară dovedite de Nichita Stănescu tind, prin larg difuzata anecdotică, să-l pună în lumină secundă pe poetul cu acelaşi nume. Mulţii amici, unii conjuncturali, alţii preocupaţi până la a scrie petiţii pentru salvarea scriitorului din ghearele lui Bachus, au contribuit serios la crearea unei mitologii în care deosebeşti anevoios apocrifele de secvenţele petrecute cu adevărat, apte să edifice un portret creditabil. Încearcă să menţină dreapta cumpă- n-a gândirii Nichita Danilov, propună torul unui volum hibrid, cu generic duios-autoironic, dens în amintiri, dar mai ales tensionat ideatic prin permanenta pendulare între contabilizarea tendinţelor de zeificare a autorului Necuvintelor şi explicitarea pornirilor demolatoare. Rezultă, benefic pentru statutul unui eseu ponderat, un Nichita realmente viu, un inspirat plin de păcate şi un cetăţean „pe linie“, la care simţul social a învins, cumva, „iraţionalitatea“ boemei. Întâmpinat, de regulă, cu apelativele de „geniu“ şi „magician“, el însuşi dependent de auditoriul pe care-i plăcea să-l mesmerizeze, născut să fie personaj, Nichita nu era mai puţin gelos pe confraţii de succes. O abordare favorită, în consecinţă, era de a-i asigura de valoarea lor incontestabilă, plasată, desigur, imediat după a lui. Ţinând cont de atenţia acordată comportamentului propriu, pentru a fi la înălţimea devizei pe care o scrisese pe o pancartă în balcon, Hic sunt leones, şi a necesităţii adulatorilor, a putut lăsa şi o impresie ambiguă, tradusă astfel de comentator: „Totuşi un sâmbure de dictator a existat în trimbulindul Nichita Stănescu. Talentul l-a împins nu spre politică, ci spre marea artă. Pe poet nu l-au interesat funcţiile, el nu a urmărit vreun post în ierarhia socială. ş...ţ Asta nu înseamnă că n-a iubit puterea. I-a plăcut să fie şi să rămână un «rege veşnic tânăr şi ferice» al poeziei româneşti“.
Că uneori se transforma în clovn, în propriul său clovn, asta putea să derive din plictiseală ori dintr-un prea-plin pe care nu l-ar putea detecta nicio instanţă mundană, cel puţin cu instrumentarul de care ar dispune psihologii sau antropologii. Omul era un fenomen, fără îndoială, de unde nu decurge automat că trebuie admirat cu garda jos. Era de aşteptat, prin urmare, să se dedice rânduri bune intervenţiei, de ecou considerabil la vremea ei, a lui Cristian Tudor Popescu, lansat într-o filipică de unde rezultă că „starul“ a fost cel mai de seamă reprezentant al proletcultismului ceauşist. Asocierea cu prestaţia lui Adrian Păunescu era la o jumătate de pas şi a fost făcută cu dezinvoltură de temutul jurnalist. Tema rămâne de discutat, dar nu spre a forţa verdicte şi a lansa superlative relative, ci mai ales din perspectiva principială a situării artistului în agora. E de la sine înţeles că un creator se erijează şi în instanţă morală? La simpla invocare a unor nume ca Villon, Rimbaud, Verlaine, Baudelaire sau Esenin, se pare că răspunsul e negativ. Trebuie ca o figură arhicunoscută să devină trâmbiţă de alarmă în vremuri de opresiune? Părintele Elegiilor nu a fost un mesianic, chit că, între curiozităţile (spre a le numi eufemistic) propagate de înfierbântaţii „cultului“ se afla şi putinţa descifrării, în unele poeme, oarecum în maniera în care se „citeşte“ Nostradamus, a evenimentelor din însângeratul decembrie 1989. şi, iarăşi, ce relevanţă ar avea faptul că Elena Ceauşescu, alertată de apelul scriitorilor care cereau despărţirea de alcool a poetului, a dispus să i se facă, la o clinică din Mangalia, un tratament scump pentru refacerea celulelor ficatului? Mai degrabă te lasă gânditor, în ordine lirică, relaţia cvasi-asianică, profundă, cu plopul din dreptul geamului locuinţei: copacul, botezat Gică, îi confirmă anumite versuri, în funcţie de intensitatea foşnetului ramurilor sau de şansa ca o pasăre să poposească pe crengi, îi sprijină tâmpla obosită şi ar vrea să-l vindece de impulsul mizantropist. Nichita Danilov recurge la teoriile lui Gustave Le Bon, conform cărora fascinaţia se exercită prin contagiune şi doar vag prin mecanismele raţionamentului, pentru a explica prezenţa unui nume pe buzele tuturor, deşi se situau atâţia pe acelaşi palier axiologic (pentru a-i aminti doar pe Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu sau Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Ivănescu ori Emil Brumaru). Cert este că metoda, să-i zicem, grosso-modo, a destructurării, practicată de Nichita Stănescu, a „prins“, drept care, astăzi, nu mai putem disocia, insistă Danilov, imaginarul elansării şi al luminozităţii, în general, de O viziune a sentimentelor, de o stare fugoasă a fiinţei noastre.
